ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2833/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 60 din 27 martie 2002, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat pe inculpatul S.F. la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 137/1997, a revocat beneficiul grațierii condiționate a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 837 din 13 octombrie 1998, a Tribunalului Iași și a dispus executarea acesteia, alături de cea aplicată în prezenta cauză.

Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a constatat că prejudiciile cauzate părților civile au fost recuperate integral. S-a reținut că la data de 22 februarie 1999, firma administrată de inculpat a intrat în interdicție bancară, urmare emiterii de file C.E.C. fără acoperire. Instituția bancară a solicitat administratorului firmei să predea carnetul de C.E.C. - uri, deoarece acest instrument de plată a fost retras din circulație. Fără a se conforma interdicției bancare, inculpatul nu a predat carnetul C.E.C. și a continuat să-l folosească. Astfel, la data de 3 aprilie 1999. a cumpărat de la SC P.I. SRL Suceava băuturi alcoolice și nealcoolice în valoare de 348.366.929 lei. Inculpatul a convenit cu directorul societății comerciale vânzătoare să achite contravaloarea mărfii în numerar, în termen de 7-10 zile.

Pentru garantarea obligației de plată astfel asumată, inculpatul a emis filă C.E.C., din carnetul C.E.C. retras din circulație, precizând că, în cazul neplății, vânzătorul poate introduce în bancă, pentru încasare, această filă C.E.C. Văzând că inculpatul nu s-a prezentat în vederea efectuării plății prețului în numerar, reprezentantul societății comerciale vânzătoare, martorul P.I., a introdus fila C.E.C. în bancă. Banca a refuzat onorarea C.E.C. - ului, motivat de lipsa disponibilului în cont coroborată cu faptul că trăgătorul se află în interdicție bancară, precum și cu faptul că fila C.E.C. introdusă în vederea plății, face parte dintr-un carnet C.E.C. retras din circulație. Același inculpat a ridicat mobilă în valoare de 190.768.571 lei de la SC G.C.

SRL Suceava, părțile stabilind ca plata să fie făcută prin compensare. Inculpatul a livrat în compensare combustibil în valoare de 42.288.961 lei. Pentru garantarea îndeplinirii ulterioare a obligației de a livra marfă în compensare, inculpatul a emis filă C.E.C., din același carnet C.E.C. retras din circulație și fără a avea disponibil în cont. S-a reținut că faptele inculpatului, aflat în interdicție bancară, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, deoarece a indus în eroare părțile civile, prin folosirea frauduloasă a unui mijloc de plată, cu referire la filele C.E.C. emise din carnetul C.E.C. retras din circulație, cu ajutorul cărora acesta le-a întărit acestora convingerea că societatea administrată de el este solvabilă și garantând în acest mod obligațiile de plată asumate.

Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel susținând că nu a intenționat să inducă în eroare pe cele două părți civile. În subsidiar, inculpatul a susținut că pedeapsa este mult prea aspră, solicitând reindividualizarea acesteia în sensul reducerii cuantumului și schimbării modalității de executare, în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 C. pen. Curtea de Apel Suceava, secția penală, prin decizia nr. 330 din 14 octombrie 2002, a admis apelul declarat de către inculpat, a desființat în parte sentința atacată în sensul că, în baza art. 11 din Legea nr. 543/2002, a constatat grațiată pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru care s-a dispus de către prima instanță revocarea grațierii și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul a avut reprezentarea incapacității de plată a societății pe care o reprezenta, în sensul că filele C.E.C. folosite ca garanție a îndeplinirii obligațiilor de plată, erau retrase din circulație. Totodată, pedeapsa aplicată inculpatului, spre limita minimă prevăzută de norma incriminatoare, este just individualizată în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., cu referire la valoarea prejudiciului și persoana inculpatului, care are antecedente penale. Pe de altă parte, dispozițiile art. 81 C. pen. sunt inaplicabile, în raport de faptul că pedeapsa aplicată este mai mare de 3 ani. Însă, cu referire la pedeapsa de 6 luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, se constată că această infracțiune nu este exceptată de la aplicarea Legii nr. 543/2002.

În consecință, instanța a admis apelul declarat de către inculpat, exclusiv în vederea aplicării legii de grațiere. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, 18, 12 și 14 C. proc. pen. S-a susținut că inculpatul nu îndeplinea practic funcția de administrator al societății comerciale menționate, funcția de conducere fiind exercitată de alte persoane. Ca atare, esențială pentru aflarea adevărului, era stabilirea persoanei care a completat filele C.E.C. și nu numai a persoanei care le-a semnat. S-a mai susținut că în cauză nu a fost dovedit scopul prevăzut de norma incriminatoare, respectiv obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul, așa încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

Astfel, băutura a fost achiziționată pentru nunta fratelui inculpatului și acesta nu putea să prevadă că nunta, urmare fugii miresei, nu va mai avea loc. Totodată, lipsa intenției de inducere în eroare, este dovedită și de repararea ulterioară a pagubei produse părților civile. În subsidiar, s-a susținut că, în cazul respingerii apărărilor cu referire la primele două motive de casare invocate, în raport de admiterea apelului, nu există nici un motiv temeinic pentru a nu se dispune suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Inculpatul avea, necontestat, calitatea de administrator al SC S.L. SRL Iași. Aria de responsabilitate și respectiv de competență, în această calitate, este determinată de dispozițiile Legii nr. 31/1990, care reglementează obligația conformării actelor acestuia contractului de societate, statutului societății comerciale și legii.

Ca atare, apărările privitoare la exercitarea efectivă a funcției de conducere de către alte persoane nu pot fi primite, acestora lipsindu-le legătura de relevanță vizată prin recurs, atâta timp cât nu este supusă examinării o acțiune în regres a părții responsabile civilmente, ci acțiunile inculpatului îndreptate împotriva unei valori prevăzute de legea penală, ca urmare a neconformării obligației de a-și exercita, conform legii, mandatul de administrator, calitate în care s-a prezentat de fiecare dată părților civile, așa cum s-a dovedit în cauză. Pe de altă parte, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că inculpatul cunoștea faptul că societatea comercială administrată se afla în interdicție bancară, cu referire la plata cu C.E.C.

- uri și că filele C.E.C. emise, fac parte dintr-un carnet C.E.C. retras din circulație. În același timp, cu referire la cele două file C.E.C. examinate în cauză, inculpatul cunoștea împrejurarea că, în momentul semnării filelor C.E.C., în contul societății comerciale nu exista provizia necesară acoperirii valorii lor. Așadar, semnarea de file C.E.C. dintr-un carnet C.E.C. retras din circulație, în condițiile interdicției bancare și, concomitent, inexistenței provizioanelor necesare acoperirii lor, precum și înmânarea acestora ca garanție de plată și dovadă a solvabilității societății administrate, în mod legal a fost reținută de instanțe, ca acțiuni de inducere în eroare a unor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, așa încât criticile formulate de către inculpat în recurs sunt neîntemeiate și sub acest aspect.

Pe de altă parte, în cauză suntem în prezența a două contracte în formă simplificată, specifică activității comerciale, supuse condiției încheierii și executării cu bună credință, prevăzută de art. 970 C. civ. Totodată, în raport de dispozițiile art. 962 C. civ., potrivit cărora obiectul contractului este acela la care părțile s-au obligat, iar consimțământul, potrivit art. 953 din același cod, nu este valabil când este dat prin eroare. Este evident că, în condiții în care părțile civile nu ar fi fost induse în eroare cu privire la solvabilitatea societății comerciale cumpărătoare, precum și cu privire la garantarea plății prețului, acestea nu ar fi consimțit la livrarea mărfurilor menționate.

În consecință, apărarea formulată, cu referire la „fuga miresei” ca fapt generator al imposibilității de plată, nu poate fi primită întrucât reprezintă un fapt extraneu și ulterior preluării mărfurilor, în modalitățile arătate și atâta timp cât dispozițiile art. 215 C. pen., într-o aplicare specifică a textelor legale menționate, cu referire la patrimoniu ca valoare ocrotită de lege, examinează inducerea în eroare, prin raportare exclusivă la momentul prezentării, în cauză, a faptului mincinos al solvabilității, ca fiind adevărat. Pe de altă parte, apărarea invocată nu este de natură a justifica eliberarea de file C.E.C., dintr-un carnet C.E.C. retras din circulație și contrar interdicției bancare cunoscute, așa încât nu are nici aptitudinea înlăturării caracterului penal al faptelor, reținute în sarcina inculpatului.

A hotărî astfel, ar însemna să se procedeze la o dezincriminare judiciară a faptelor comise de către inculpat, în condiții neprevăzute de legea penală și contrar normelor legale în vigoare privitoare la încheierea și executarea convențiilor, principiile activității comerciale, definirii actelor de comerț și disciplina financiară. În același timp, este adevărat că latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune include scopul obținerii pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust. Este de reținut că sintagma „folos material injust” definește orice profit sau avantaj care poate fi evaluat în bani, cu privire la care nu există nici o îndreptățire. Astfel, actele de comerț, ca activități legal prevăzute, de interpunere între producție și consum în vederea obținerii de profit, se îndeplinesc în limita surselor financiare proprii și atrase în condițiile legii.

Cu referire la societățile comerciale, sunt surse atrase în condițiile legii, disponibilitățile bănești procurate de către acestea, prin creditarea bancară. Nimic nu se opune, este adevărat, ca aceste surse să fie realizate ca obiect al unui contract de împrumut, încheiat cu persoane fizice, în condițiile legii. Ori, vânzării-cumpărării, ca act de comerț, îi lipsește aptitudinea îndeplinirii condițiilor menționate, mai mult, în raport de dispozițiile Legii nr. 31/1990 cu privire la autorizarea activității comerciale, creditarea neautorizată sub forma actului aparent reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat chiar și în forma simplificată realizată în cauză, este interzisă. De altfel, societățile comerciale vânzătoare, părți civile în cauză, nu au intenționat a credita societatea administrată de către inculpat, livrarea mărfurilor fiind urmarea exclusivă a inducerii în eroare.

Așadar, cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare, în condițiile lipsei intenției de a le și plăti, caracterizează scopul prevăzut de art. 215 C. pen., în sensul atragerii de surse pe alte căi decât cele legal prevăzute de legea comercială și consolidarea patrimoniului în acest mod, ceea ce reprezintă cu evidență realizarea unui folos material injust. De altfel, aceleași considerente sunt riguros exacte și în situația în care se intenționează efectuarea cu întârziere a plății, ulterior datei scadenței convenite, față de modificarea echilibrului stabilit la data contractării mărfii, cu referire la procesul inflaționist în raport de care, prin deprecierea monedei de plată, prin simpla întârziere a plății se produce o pagubă, care se localizează însă în patrimoniul persoanei juridice neaflată în culpă.

Totodată, neprimind la timp valoarea mărfii livrate, vânzătorul societății comerciale este pus fortuit în situația fie de a reduce activitatea comercială, fie de a atrage în compensare surse financiare în condiții oneroase, ambele situații fiind de natură a duce la reducerea profitului realizat din activitatea comercială și, în consecință, diminuarea nejustificată a patrimoniului acestuia, fără a i se putea reține culpa proprie, atâta timp cât, dând dovadă de diligență, acesta și-a asigurat garanțiile necesare privitoare la încasarea prețului, garanții ce au fost anulate de reaua-credință a cumpărătorului, prin inducere în eroare. Rezultă așadar că, în cauză, latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, cu referire la componenta realizării folosului material injust, este realizată.

Rezultă așadar, că instanțele au administrat probe, reținând corect starea de fapt, precum și incidența în cauză a dispozițiilor art. 215 C. pen. Pe de altă parte, pedeapsa aplicată este corect individualizată, în raport de criteriile generale reglementate prin art. 72 C. pen. și aceasta, prin cuantum și modalitate de executare, are aptitudinea realizării scopului și funcțiilor pedepsei, prevăzute de art. 52 din același cod, așa încât în cauză nu se constată motive susceptibile de a justifica reducerea. Totodată, în raport de dispozițiile art. 81 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la cuantumul pedepsei aplicate în cauză acestui inculpat, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate dispune suspendarea executării acesteia.

În raport de aceste considerente, rezultă că hotărârile pronunțate în cauză sunt temeinice și legale, acestea nefiind supuse cazurilor de casare invocate prin recursul declarat de către inculpat. Totodată, examinând cauza și prin prisma dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat care, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva deciziei nr. 330 din 14 octombrie 2002, a Curții de Apel Suceava, ca nefondat. Obligă pe inculpat să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2003.