ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2833/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2833/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 60 din 27 martie

2002, Tribunalul Suceava, secția penală, a condamnat pe inculpatul S.F. la o

pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

În baza art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 137/1997, a revocat beneficiul grațierii condiționate a executării pedepsei

de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 837 din 13

octombrie 1998, a Tribunalului Iași și a dispus executarea acesteia, alături de

cea aplicată în prezenta cauză.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a constatat că prejudiciile cauzate părților civile au fost recuperate

integral.

S-a reținut că la data de 22

februarie 1999, firma administrată de inculpat a intrat în interdicție bancară,

urmare emiterii de file C.E.C. fără acoperire. Instituția bancară a solicitat

administratorului firmei să predea carnetul de C.E.C. - uri, deoarece acest

instrument de plată a fost retras din circulație.

Fără a se conforma interdicției

bancare, inculpatul nu a predat carnetul C.E.C. și a continuat să-l folosească.

Astfel, la data de 3 aprilie 1999. a cumpărat de la SC P.I. SRL Suceava băuturi

alcoolice și nealcoolice în valoare de 348.366.929 lei. Inculpatul a convenit

cu directorul societății comerciale vânzătoare să achite contravaloarea mărfii

în numerar, în termen de 7-10 zile. Pentru garantarea obligației de plată

astfel asumată, inculpatul a emis filă C.E.C., din carnetul C.E.C. retras din

circulație, precizând că, în cazul neplății, vânzătorul poate introduce în

bancă, pentru încasare, această filă C.E.C.

Văzând că inculpatul nu s-a

prezentat în vederea efectuării plății prețului în numerar, reprezentantul

societății comerciale vânzătoare, martorul P.I., a introdus fila C.E.C. în

bancă.

Banca a refuzat onorarea C.E.C. -

ului, motivat de lipsa disponibilului în cont coroborată cu faptul că

trăgătorul se află în interdicție bancară, precum și cu faptul că fila C.E.C.

introdusă în vederea plății, face parte dintr-un carnet C.E.C. retras din

circulație.

Același inculpat a ridicat mobilă în

valoare de 190.768.571 lei de la SC G.C. SRL Suceava, părțile stabilind ca

plata să fie făcută prin compensare.

Inculpatul a livrat în compensare

combustibil în valoare de 42.288.961 lei. Pentru garantarea îndeplinirii

ulterioare a obligației de a livra marfă în compensare, inculpatul a emis filă

C.E.C., din același carnet C.E.C. retras din circulație și fără a avea

disponibil în cont.

S-a reținut că faptele inculpatului,

aflat în interdicție bancară, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune, deoarece a indus în eroare părțile civile, prin

folosirea frauduloasă a unui mijloc de plată, cu referire la filele C.E.C.

emise din carnetul C.E.C. retras din circulație, cu ajutorul cărora acesta le-a

întărit acestora convingerea că societatea administrată de el este solvabilă și

garantând în acest mod obligațiile de plată asumate.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpatul a declarat apel susținând că nu a intenționat să inducă în eroare pe

cele două părți civile. În subsidiar, inculpatul a susținut că pedeapsa este

mult prea aspră, solicitând reindividualizarea acesteia în sensul reducerii

cuantumului și schimbării modalității de executare, în sensul aplicării

dispozițiilor art. 81 C. pen.

Curtea de Apel Suceava, secția

penală, prin decizia nr. 330 din 14 octombrie 2002, a admis apelul declarat de

către inculpat, a desființat în parte sentința atacată în sensul că, în baza

art. 11 din Legea nr. 543/2002, a constatat grațiată pedeapsa de 6 luni

închisoare, pentru care s-a dispus de către prima instanță revocarea grațierii

și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că inculpatul a avut reprezentarea incapacității de

plată a societății pe care o reprezenta, în sensul că filele C.E.C. folosite ca

garanție a îndeplinirii obligațiilor de plată, erau retrase din circulație.

Totodată, pedeapsa aplicată

inculpatului, spre limita minimă prevăzută de norma incriminatoare, este just

individualizată în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.,

cu referire la valoarea prejudiciului și persoana inculpatului, care are

antecedente penale.

Pe de altă parte, dispozițiile art.

81 C. pen. sunt inaplicabile, în raport de faptul că pedeapsa aplicată este mai

mare de 3 ani.

Însă, cu referire la pedeapsa de 6

luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 35

alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, se constată că această infracțiune nu este

exceptată de la aplicarea Legii nr. 543/2002.

În consecință, instanța a admis

apelul declarat de către inculpat, exclusiv în vederea aplicării legii de

grațiere.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul a declarat recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10, 18, 12 și 14 C. proc. pen.

S-a susținut că inculpatul nu

îndeplinea practic funcția de administrator al societății comerciale

menționate, funcția de conducere fiind exercitată de alte persoane. Ca atare,

esențială pentru aflarea adevărului, era stabilirea persoanei care a completat

filele C.E.C. și nu numai a persoanei care le-a semnat.

S-a mai susținut că în cauză nu a

fost dovedit scopul prevăzut de norma incriminatoare, respectiv obținerea unui

folos pentru sine sau pentru altul, așa încât nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Astfel, băutura a fost achiziționată

pentru nunta fratelui inculpatului și acesta nu putea să prevadă că nunta,

urmare fugii miresei, nu va mai avea loc. Totodată, lipsa intenției de inducere

în eroare, este dovedită și de repararea ulterioară a pagubei produse părților

civile.

În subsidiar, s-a susținut că, în

cazul respingerii apărărilor cu referire la primele două motive de casare

invocate, în raport de admiterea apelului, nu există nici un motiv temeinic

pentru a nu se dispune suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Inculpatul avea, necontestat,

calitatea de administrator al SC S.L. SRL Iași.

Aria de responsabilitate și

respectiv de competență, în această calitate, este determinată de dispozițiile

Legii nr. 31/1990, care reglementează obligația conformării actelor acestuia

contractului de societate, statutului societății comerciale și legii.

Ca atare, apărările privitoare la

exercitarea efectivă a funcției de conducere de către alte persoane nu pot fi

primite, acestora lipsindu-le legătura de relevanță vizată prin recurs, atâta

timp cât nu este supusă examinării o acțiune în regres a părții responsabile

civilmente, ci acțiunile inculpatului îndreptate împotriva unei valori

prevăzute de legea penală, ca urmare a neconformării obligației de a-și

exercita, conform legii, mandatul de administrator, calitate în care s-a

prezentat de fiecare dată părților civile, așa cum s-a dovedit în cauză.

Pe de altă parte, din probatoriul

administrat în cauză, a rezultat că inculpatul cunoștea faptul că societatea

comercială administrată se afla în interdicție bancară, cu referire la plata cu

C.E.C. - uri și că filele C.E.C. emise, fac parte dintr-un carnet C.E.C. retras

din circulație. În același timp, cu referire la cele două file C.E.C. examinate

în cauză, inculpatul cunoștea împrejurarea că, în momentul semnării filelor

C.E.C., în contul societății comerciale nu exista provizia necesară acoperirii

valorii lor.

Așadar, semnarea de file C.E.C.

dintr-un carnet C.E.C. retras din circulație, în condițiile interdicției

bancare și, concomitent, inexistenței provizioanelor necesare acoperirii lor,

precum și înmânarea acestora ca garanție de plată și dovadă a solvabilității

societății administrate, în mod legal a fost reținută de instanțe, ca acțiuni

de inducere în eroare a unor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei

fapte mincinoase, așa încât criticile formulate de către inculpat în recurs

sunt neîntemeiate și sub acest aspect.

Pe de altă parte, în cauză suntem în

prezența a două contracte în formă simplificată, specifică activității

comerciale, supuse condiției încheierii și executării cu bună credință,

prevăzută de art. 970 C. civ. Totodată, în raport de dispozițiile art. 962 C.

civ., potrivit cărora obiectul contractului este acela la care părțile s-au

obligat, iar consimțământul, potrivit art. 953 din același cod, nu este valabil

când este dat prin eroare.

Este evident că, în condiții în care

părțile civile nu ar fi fost induse în eroare cu privire la solvabilitatea

societății comerciale cumpărătoare, precum și cu privire la garantarea plății

prețului, acestea nu ar fi consimțit la livrarea mărfurilor menționate.

În consecință, apărarea formulată,

cu referire la „fuga miresei” ca fapt generator al imposibilității de plată, nu

poate fi primită întrucât reprezintă un fapt extraneu și ulterior preluării

mărfurilor, în modalitățile arătate și atâta timp cât dispozițiile art. 215 C.

pen., într-o aplicare specifică a textelor legale menționate, cu referire la

patrimoniu ca valoare ocrotită de lege, examinează inducerea în eroare, prin

raportare exclusivă la momentul prezentării, în cauză, a faptului mincinos al

solvabilității, ca fiind adevărat.

Pe de altă parte, apărarea invocată

nu este de natură a justifica eliberarea de file C.E.C., dintr-un carnet C.E.C.

retras din circulație și contrar interdicției bancare cunoscute, așa încât nu

are nici aptitudinea înlăturării caracterului penal al faptelor, reținute în

sarcina inculpatului.

A hotărî astfel, ar însemna să se

procedeze la o dezincriminare judiciară a faptelor comise de către inculpat, în

condiții neprevăzute de legea penală și contrar normelor legale în vigoare

privitoare la încheierea și executarea convențiilor, principiile activității

comerciale, definirii actelor de comerț și disciplina financiară.

În același timp, este adevărat că

latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune include scopul obținerii pentru

sine sau pentru altul, a unui folos material injust.

Este de reținut că sintagma „folos

material injust” definește orice profit sau avantaj care poate fi evaluat în

bani, cu privire la care nu există nici o îndreptățire.

Astfel, actele de comerț, ca

activități legal prevăzute, de interpunere între producție și consum în vederea

obținerii de profit, se îndeplinesc în limita surselor financiare proprii și

atrase în condițiile legii. Cu referire la societățile comerciale, sunt surse

atrase în condițiile legii, disponibilitățile bănești procurate de către

acestea, prin creditarea bancară. Nimic nu se opune, este adevărat, ca aceste

surse să fie realizate ca obiect al unui contract de împrumut, încheiat cu

persoane fizice, în condițiile legii.

Ori, vânzării-cumpărării, ca act de

comerț, îi lipsește aptitudinea îndeplinirii condițiilor menționate, mai mult,

în raport de dispozițiile Legii nr. 31/1990 cu privire la autorizarea

activității comerciale, creditarea neautorizată sub forma actului aparent

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat chiar și în forma

simplificată realizată în cauză, este interzisă. De altfel, societățile

comerciale vânzătoare, părți civile în cauză, nu au intenționat a credita

societatea administrată de către inculpat, livrarea mărfurilor fiind urmarea

exclusivă a inducerii în eroare.

Așadar, cumpărarea de mărfuri în

scop de revânzare, în condițiile lipsei intenției de a le și plăti,

caracterizează scopul prevăzut de art. 215 C. pen., în sensul atragerii de

surse pe alte căi decât cele legal prevăzute de legea comercială și

consolidarea patrimoniului în acest mod, ceea ce reprezintă cu evidență

realizarea unui folos material injust.

De altfel, aceleași considerente

sunt riguros exacte și în situația în care se intenționează efectuarea cu

întârziere a plății, ulterior datei scadenței convenite, față de modificarea

echilibrului stabilit la data contractării mărfii, cu referire la procesul

inflaționist în raport de care, prin deprecierea monedei de plată, prin simpla

întârziere a plății se produce o pagubă, care se localizează însă în

patrimoniul persoanei juridice neaflată în culpă. Totodată, neprimind la timp

valoarea mărfii livrate, vânzătorul societății comerciale este pus fortuit în

situația fie de a reduce activitatea comercială, fie de a atrage în compensare

surse financiare în condiții oneroase, ambele situații fiind de natură a duce

la reducerea profitului realizat din activitatea comercială și, în consecință,

diminuarea nejustificată a patrimoniului acestuia, fără a i se putea reține

culpa proprie, atâta timp cât, dând dovadă de diligență, acesta și-a asigurat

garanțiile necesare privitoare la încasarea prețului, garanții ce au fost

anulate de reaua-credință a cumpărătorului, prin inducere în eroare.

Rezultă așadar că, în cauză, latura

subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, cu referire la componenta realizării

folosului material injust, este realizată.

Rezultă așadar, că instanțele au

administrat probe, reținând corect starea de fapt, precum și incidența în cauză

a dispozițiilor art. 215 C. pen.

Pe de altă parte, pedeapsa aplicată

este corect individualizată, în raport de criteriile generale reglementate prin

art. 72 C. pen. și aceasta, prin cuantum și modalitate de executare, are

aptitudinea realizării scopului și funcțiilor pedepsei, prevăzute de art. 52

din același cod, așa încât în cauză nu se constată motive susceptibile de a justifica

reducerea. Totodată, în raport de dispozițiile art. 81 alin. (1) lit. a) C.

pen., cu referire la cuantumul pedepsei aplicate în cauză acestui inculpat, în

mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate dispune suspendarea

executării acesteia.

În raport de aceste considerente,

rezultă că hotărârile pronunțate în cauză sunt temeinice și legale, acestea

nefiind supuse cazurilor de casare invocate prin recursul declarat de către

inculpat.

Totodată, examinând cauza și prin

prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte

cazuri de casare, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se

constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către inculpat care, în temeiul art. 192 alin.

(2) din același cod va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul S.F. împotriva deciziei nr. 330 din 14 octombrie 2002, a Curții de

Apel Suceava, ca nefondat.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 iunie 2003.