ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2113/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. S.A. - SUCURSALA VITAN și C. S.A. - SUCURSALA UNIRII:

1.1. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 4.3. din contractul de credit nr. x/19.12.2006, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de bancă și stabilirea dobânzii după primul an de la utilizarea creditului prin însumarea marjei fixe a băncii, determinată ca urmare a calculării diferenței dintre rata dobânzii și valoarea indicelui LIBOR de la momentul încheierii contractului;

1.2. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. III pct. 2 din actul adițional nr. x/20.12.2011 la contractul de credit nr. x/19.12.2006, care prevede modalitatea de calcul a dobânzii după momentul încheierii acestuia;

1.3. Obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 239.255 CHF, încasate în baza clauzelor menționate mai sus;

1.4. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.4 din contractul de credit nr. x/19.12.2006, care prevede că, "orice modificare a ratei dobânzii va fi comunicată Împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate"

1.5. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la 4.5. din contractul de credit nr. x/19.12.2006, care prevede că, "în cazul modificării nivelului ratei dobânzii modificarea dobânzii va fi operată la data scadenței imediat următoare prevăzută în graficul de rambursare"

1.6. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.6 din contractul de credit nr. x/19.12.2006, privind acceptarea tacită de către împrumutați a noului nivel al dobânzii;

1.7. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.11 din contractul de credit nr. x/19.12.2006, care instituie comisionul de acordare și gestiune de 1,5%, în cuantum de 22.650 CHF;

1.8. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. III pct. 11 din actul adițional nr. x/20.12.2011 la contractul de credit nr. x/19.12.2006, care instituie comisionul de administrare cont curent;

1.9. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.11. lit. c) din contractul de credit nr. x/19.12.2006, care instituie comisionul de rambursare anticipată de 1,5%;

2.1. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.5. din contractul de credit nr. x/28.03.2007, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele bancare;

2.2. Stabilirea dobânzii după primul an de la utilizarea creditului prin însumarea marjei fixe a băncii, determinată ca urmare a calculării diferenței dintre rata dobânzii și valoarea indicelui LIBOR de la momentul încheierii contractului, precum și restituirea sumelor percepute în plus, evaluate la 124.255 CHF;

2.3. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.10. lit. a), b) și d) din contractul de credit nr. x/28.03.2007, privitoare la: a) comisionul de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului și restituirea sumei achitate cu acest titlu, în cuantum de 9.500 CHF; b) comisionul de administrare a creditului de 0,15%, calculat la valoarea soldului creditului și restituirea sumei achitate cu acest titlu, în cuantum de 125.924 CHF; d) comisionul de rambursare anticipată de 2,5%, calculat la suma plătită anticipat, care poate fi modificat oricând de bancă;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 și următoarele din Legea nr. 190/1999, art. 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000 și art. 194 C. proc. civ.

Reclamanții au depus o cerere de completare a acțiunii inițiale, prin care au solicitat:

În drept, cererea completatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 204 C. proc. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C. S.A. a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor C. S.A. - SUCURSALA VITAN și C. S.A. - SUCURSALA UNIRII, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect.

Prin încheierea din 26 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtelor C. S.A. - SUCURSALA VITAN și C. S.A. - SUCURSALA UNIRII și excepția lipsei de obiect, invocate de pârâta C. S.A.; a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind o apărare de fond; a constatat că, în cuprinsul întâmpinării depuse de pârâta C. S.A., a fost formulată o pretenție care poate fi dedusă judecății doar pe calea unei cereri reconvenționale, motiv pentru care pârâtei i s-a pus în vedere să timbreze la valoare.

Prin încheierea din 3 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B., pentru lipsa calității de consumatori.

Prin sentința civilă nr. 5719 din 16 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. S.A. - SUCURSALA VITAN și C. S.A. - SUCURSALA UNIRII; a anulat cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.A., în contradictoriu cu reclamanții A. și B.; a obligat reclamanții la plata către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva încheierii din 3 iulie 2015 și a sentinței civile nr. 5719 din 16 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac, anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1896 A din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva încheierii din 3 iulie 2015 și a sentinței civile nr. 5719 din 16 octombrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a obligat apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.738,56 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2017, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 2 noiembrie 2017, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 27 februarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenții-reclamanți au depus un punct de vedere la raport, prin care au susținut că recursul este admisibil, întrucât este depășit pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv, prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, anexând un înscris intitulat "raport de expertiză contabilă extrajudiciară".

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere", iar potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (2) din același act normativ, "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că în cazul cererii de chemare în judecată care cuprinde mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, valoarea litigiului se determină în funcție pretenția cu valoarea cea mai ridicată.

Prin raportare la aceste texte de lege, instanța supremă constată că prin acțiunea introductivă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze stipulate în contractul de credit nr. x/19.12.2006, contractul de credit nr. x/28.03.2007 și actele adiționale la aceste contracte.

Fiind formulate capete de cerere distincte în legătură cu clauze contractuale a căror validitate este contestată, rezultă că acestea au natura unor capete principale de cerere, în sensul art. 30 alin. (3) teza a II-a prima ipoteză C. proc. civ., având în vedere că au fost formulate prin aceeași cerere, iar soluția dată fiecărui capăt de cerere nu depinde de soluția dată celorlalte capete de cerere.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

În aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă că, pentru determinarea competenței, valoarea capetelor principale de cerere nu se cumulează, Înalta Curte reține că, pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului, se impune a fi examinată valoarea fiecărui capăt principal de cerere, prin raportare la estimările făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată și la sumele ce rezultă din înscrisurile depuse în fața primei instanțe.

Examinând aceste valori, instanța supremă constată valoarea cea mai ridicată este cea din capătul principal de cerere, prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă din contractul de credit nr. x/19.12.2006, evaluat de recurenții-reclamanți la suma de 239.255 CHF (echivalentul sumei de 986.328,73 RON, conform cursului valutar B.N.R. de 4,1225 RON/CHF, de la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la 19 februarie 2015).

Susținerile recurenților-reclamanți din cuprinsul punctului de vedere la raport în sensul că valoarea clauzelor referitoare la dobândă depășește pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv, prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, nu pot fi primite, întrucât clauzele respective sunt stipulate în contracte de credit și acte adiționale diferite.

Cum soluțiile date capetelor de cerere privitoare la diferitele clauze care instituie dobânda contractuală nu sunt influențate reciproc rezultă că acestea au natura unor capete principale de cerere ale căror valori nu se cumulează.

Mai mult decât atât, depunerea direct în calea extraordinară de atac a recursului a unui înscris intitulat "raport de expertiză contabilă extrajudiciară", care prevede valori diferite față de cele precizate în cuprinsul acțiunii introductive, nu poate conduce la schimbarea regimului juridic al căilor de atac în cursul procesului.

În acest sens poate fi evocat art. 106 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, "instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect", acest text de lege fiind aplicabil și la judecarea căilor de atac, conform art. 106 alin. (2) din același act normativ.

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (paragraful 32), s-a reținut că efectul constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Astfel, hotărârilor pronunțate în apel anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, li se aplică pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv, reglementat de prevederile art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013. Or, această ipoteză este aplicabilă și în prezenta cauză, în condițiile în care decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată la 16 noiembrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2017.

De asemenea, dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care instituie un prag valoric de 500.000 RON inclusiv sunt prorogate de la aplicare, astfel cum rezultă din prevederile art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, modificate prin O.U.G. nr. 95/2016, conform cărora, "dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019".

Având în vedere că pretenția cu valoarea cea mai ridicată din cererea de chemare în judecată, respectiv cea în cuantum de 986.328,73 RON este inferioară pragului valoric de 1.000.000 RON inclusiv, prevăzut de dispozițiile art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia civilă nr. 1896A din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind o hotărâre definitivă de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ.

Faptul că în dispozitivul deciziei recurate s-a menționat dreptul părții de a declara recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoașterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de legea procesual civilă, întrucât conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Pentru aceste motive, în temeiul art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1896A din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., instanța supremă constată că intimata-pârâtă C. S.A. nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate în recurs.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1896A din 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.