ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Tribunalului Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Obștea M.M., V. și H. a chemat în judecată D.G.F.P. Vrancea pentru a fi obligate pârâtele la plata sumei de 821.845 RON reprezentând impozit pe profit și impozit pe dividende virate necuvenit la bugetul de stat, respectiv 574.669 RON cu titlu de impozit și profit și 247.176 RON, cu titlu de impozit pe dividende. S-a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a dobânzii legale aferente perioadei de la data formulării cererii și până la restituirea în totalitate a sumei încasate necuvenit.

Prin sentința civilă nr. 1299 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența în favoarea Curții de Apel Galați, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. 5912/ 91/2011. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 423 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei, a fost respinsă excepția inadmisibilității formulate de pârâta D.G.F.P. Vrancea și au fost obligate autoritățile intimate să restituie reclamantului sumele de 574.669 RON reprezentând impozit pe profit și 247.176 RON reprezentând impozit pe dividende.

În motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității, instanța de fond a reținut că reclamanta este o obște de moșneni formulată din persoane fizice asociate și funcționează ca formă asociativă de administrare și exploatare a fondului forestier și, ca atare, nu poate fi subiect de drept pentru obligațiile fiscale ce revin membrilor săi în calitate de proprietari. S-a apreciat că între reclamantă și autoritatea pârâtă este un raport sui generis de contencios administrativ și chiar dacă se circumscrie domeniului fiscal nu este supus unei proceduri prealabile prevăzute de C. fisc. și C. proc. fisc., dar este supus cel mult celei prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, procedură prealabilă care chiar a fost îndeplinită, potrivit actelor dosarului.

Pe fond, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1861/2006 veniturile realizate de persoanele fizice asociate într-o asociație cum este cazul reclamantei, conform art. 28 din Legea nr. 1/ 2000, intră în categoria veniturilor neimpozabile. Cu atât mai mult cu cât obștea reclamantă nu este titulară a dreptului de proprietate a membrilor săi, nu poate datora statului impozit pe profit și pe dividende pe care nu le încasează ca titular de drepturi și obligații, ci pe care le împarte membrilor săi și de aceea, se impune restituirea sumelor și dobânda legală aferentă. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Vrancea solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței iar pe fondul cauzei respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În motivele de recurs a fost criticată soluția instanței de fond dată pe excepția inadmisibilității, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Astfel, se apreciază că raționamentul instanței este lipsit de orice fundament juridic pentru că, pe de o parte, se reține că reclamanta „este o obște de moșneni formată din persoane fizice asociate” conform Legii nr. 1/2000, deci are calitate de persoană juridică de drept privat, iar pe de altă parte, s-a reținut că „această formă asociativă nu poate fi subiect de drept pentru obligațiile fiscale ce revin membrilor săi în calitate de proprietari”. S-a reținut că chiar instanța de fond a recunoscut că „reclamanta este o obște de moșneni formată de persoane fizice asociate”, iar unul dintre efectele dobândirii personalității juridice îl constituie participarea nu numai la raporturi juridice civile, ci și la raporturi juridice de altă natură.

Prin hotărârea dată instanța de fond a înfrânt dispoziția înscrisă în art. 7 din Legea nr. 554/2004 și cum s-a recunoscut că „reclamanta se circumscrie domeniului fiscal”, recurenta susține că cererea de restituire a impozitelor achitate la bugetul de stat trebuia precedată de anularea actului administrativ fiscal de impunere, în temeiul căruia a fost stabilită și încasată obligația cu acel titlu, or, actul administrativ de impunere îl reprezintă declarațiile fiscale depuse de reclamantă la autoritatea fiscală competentă, la termenele statuate de legiuitor. La dosar au fost depuse actele administrative fiscale ale căror constatări vizau, între altele, modul de stabilire și calcul al impozitului pe profit și care nu au fost contestate, dobândind caracterul unor titluri de creanță definitive, iar reclamanta a recunoscut că nu a uzat de procedura administrativă instituită de prevederile C. proc.

fisc. Cu toate că aceste aspecte au fost invocate și în fața instanței de fond, aceasta nu a făcut nicio referire în motivare la aceste aspecte. A fost criticată soluția instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică în ceea ce privește obligarea autorității la restituirea sumelor de 574.669 RON reprezentând impozit pe profit și a sumei de 247.176 RON impozit pe dividende. Mai întâi, a fost invocat faptul că hotărârea instanței de fond este nemotivată pentru că cele două paragrafe ale hotărârii nu pot fi apreciate ca fiind motivarea sentinței, conform art. 261 C. proc. civ. Apoi, a fost invocat și faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece s-a reținut că reclamanta este subiect în raportul juridic fiscal, având calitatea de contribuabil, dar veniturile sale sunt neimpozabile.

Au fost invocate dispozițiile art. 15 alin. (2), alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 571/2003 pentru a se dovedi că reclamanta nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe profit și pe dividende decât în condițiile legii. Pe de altă parte, recurenta a arătat că instanța de fond a invocat H.G. nr. 1861/2006, dar nu a ținut seama de prevederile acestui act normativ. S-a apreciat că sentința instanței de fond este nelegală și prin raportare la practica judiciară depusă la dosar unde se face distincția dintre persoana juridică, obștea, care nu este exceptată de la plata impozitului pe venit și persoana fizică. S-a invocat și faptul că s-a probat că reclamanta a beneficiat de rambursări de TVA, astfel că a fost înregistrată ca persoană impozabilă care desfășoară activități economice în sensul celor prevăzute de art. 127 și urm. C. fisc.

și că declarațiile fiscale au fost depuse la autoritatea fiscală competentă, la termenele statuate de legiuitor, în acord cu dispozițiile art. 82 din O.U.G. nr. 92/2003 de către reclamantă și nu de persoanele fizice asociate sub semnătura reprezentanților săi, acestea purtând ștampila entității. Cum membrii obștii nu recunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota-parte ce le revine și nici bunurile ce le aparțin fiecăruia în parte, nici veniturile obștii rezultate din valorificarea masei lemnoase nu pot fi defalcate în cote-părți abstracte ca și corespondența între masa lemnoasă valorificată și contravaloarea acesteia cuvenită fiecărui membru al obștii. S-a considerat că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește actualizarea sumei cu dobânda legală.

Cu toate că recurenta a arătat că procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal se realizează potrivit pct. 2 Capitolul I din orninul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004 coroborate cu dispozițiile art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, instanța de fond a obligat la plata dobânzilor aferente, fără nici un argument. Potrivit dispozițiilor legale invocate, dobânda este datorată din prima zi și după expirarea termenului legal de 45 de zile prevăzut de C. proc. fisc. care începe să curgă de la data înregistrării cererii de restituire formulată în temeiul hotărârii judecătorești prin care s-a dispus obligarea organului fiscal la restituire, iar în cauză nu există o asemenea hotărâre judecătorească.

În final, a fost invocat faptul că instanța de fond a indicat că sentința este dată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare, deși art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că termenul de recurs este de 15 zile. S-a solicitat admiterea recursului, în principal, admiterea excepției lipsei procedurii prealabile și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, să se modifice hotărârea în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Intimata Obștea M.M., V. și H. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a fost investită cu soluționarea unei cereri de restituire a unor sume reprezentând impozit pe profit și impozit pe dividende, pe care reclamanta le-ar fi achitat în mod nelegal.

Instanța de fond a admis cererea reclamantei și a obligat autoritățile pârâte la restituirea sumelor solicitate și a respins excepția inadmisibilității cererii. Unul dintre motivele invocate de recurenta D.G.F.P. Vrancea este cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru că hotărârea atacată nu este motivată. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare. De altfel, chiar C.E.D.O. (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Din considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond se poate observa că nu au fost prezentate motivele de fapt sau de drept care au format convingerea instanței, dar nici argumentele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei D.G.F.P. Vrancea, astfel că instanța de recurs nu poate analiza fondul cauzei în raport de cele două fraze ce constituie motivarea soluției pe fond. De aceea, în baza art. 312 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. La rejudecare, instanța de fond va analiza excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de D.G.F.P.

Vrancea în raport de faptul că sumele ce se solicită a fi restituite au fost plătite în baza unor declarații fiscale depuse de reclamantă și a unor decizii de impunere emise de organele fiscale în baza unor raporturi de inspecție fiscală ce nu au fost contestate potrivit art. 205 și urm. C. proc. fisc. Pe fondul cauzei, în cazul în care se va aprecia că excepția inadmisibilității nu este fondată, instanța de fond va analiza dispozițiile legale invocate de reclamantă în cererea sa, respectiv art. 15 C. fisc. și prevederile din H.G. nr. 44/2004 din normele metodologice de aplicare a C. fisc., astfel cum a fost modificate prin H.G. nr. 1826/2006 și va stabili dacă reclamanta poate beneficia de scutire de la plata impozitului pe profit și a impozitului pe dividende.

În situația în care se va aprecia că reclamanta este scutită de la plata impozitului pe profit și a impozitului pe dividende, instanța de fond trebuie să analizeze în ce măsură sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 C. proc. fisc. și cele ale ordinului nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal pentru a se putea dispune restituirea sumelor solicitate în condițiile în care reclamanta a fost supusă unor controale fiscale, în urma cărora au fost stabilite, între alte impozite și impozitul pe profit și impozitul pe dividende, iar deciziile de impunere nu au fost contestate de reclamantă și a depus și declarații fiscale referitoare la aceleași impozite.

Dacă se va stabili că poate beneficia de restituirea sumelor solicitate în condițiile mai sus citate, instanța de fond trebuie să analizeze cuantumul sumelor având în vedere că, potrivit actelor depuse la dosar și susținerilor pârâtei D.G.F.P. Vrancea, s-a procedat la compensarea TVA-ului de rambursat cu sumele ce urmau să fie plătite cu titlu de impozit pe profit. Referitor la plata dobânzii legale, se poate observa că instanța de fond a făcut referire la acordarea acesteia numai în considerentele sentinței, dar fără a motiva care este temeiul acordării acesteia și perioada pentru care va fi acordată, iar la rejudecare, în cazul în care se va aprecia că este necesară acordarea ei se impune să se indice temeiul legal, dar și perioada pentru care va fi acordată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Galați, A.J.F.P. Vrancea împotriva sentinței nr. 423/2012 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2014.