ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2015

Decizia nr. 230/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința civilă nr. 423 din 27 septembrie 2012 pronunțată de această instanță s-a dispus: admiterea acțiunii formulată de reclamanta A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. Vrancea, respingerea excepției inadmisibilității formulată de pârâta D. Vrancea și obligarea autorităților intimate să restituie reclamantei sumele de 574.669 lei reprezentând impozit pe profit și 247.176 lei reprezentând impozit pe dividende.

Pentru a decide în acest sens, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Unul dintre motivele invocate de recurenta D. Vrancea este cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în considerarea faptului că hotărârea atacată nu este motivată.

Din considerentele hotărârii instanței de fond se poate observa că nu au fost prezentate motivele de fapt sau de drept care au format convingerea instanței, dar nici argumentele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei D. Vrancea, astfel că instanța de recurs nu poate analiza fondul cauzei, în raport de cele două fraze ce constituie motivarea soluției de fond.

În baza art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La rejudecare, instanța de fond va analiza excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta D. Vrancea, iar pe fondul cauzei, în situația în care se va aprecia că excepția inadmisibilității nu este fondată, instanța va analiza dispozițiile legale invocate de reclamantă și va stabili dacă aceasta poate beneficia de scutire de la plata impozitului pe profit și a impozitului pe dividende.

Dacă se va aprecia că reclamanta este scutită de plata impozitului pe profit și a impozitului pe dividende, instanța trebuie să analizeze în ce măsură sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 117 C. proc. fisc. și cele ale Ordinului nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordarea dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Dacă se va stabili că reclamanta poate beneficia de restituirea sumelor solicitate, va fi analizat cuantumul acestor sume având în vedere că, potrivit actelor de la dosar și susținerilor pârâtei D. Vrancea, s-a procedat la compensarea T.V.A. de rambursat cu sumele ce urmau a fi plătite cu titlu de impozit pe profit.

În privința dobânzii legale, dacă se va aprecia că se impune acordarea acesteia, este necesar ca instanța de fond să indice temeiul legal și perioada pentru care va fi acordată.

Prin sentința civilă nr. 86 din 01 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâta D. Vrancea și a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta E. Galați - F. Vrancea, având ca obiect obligație de a face.

Pentru a hotărî astfel, instanța investită cu rejudecarea cauzei a reținut, în esență, următoarele:

Cererea de restituire a impozitelor achitate la bugetul de stat trebuia mai întâi precedată de anularea actului administrativ de impunere în temeiul căreia a fost stabilită și încasată obligația cu acel titlu.

Actul administrativ de impunere este reprezentat de declarațiile fiscale depuse de reclamantă la autoritatea fiscală competentă, la termenele statuate de legiuitor, respectiv declarațiile privind impozitul pe profit pe anii 2005-2011, în acord cu prevederile art. 82 și urm. C. proc. fisc.

Reclamanta a uzat de dreptul oferit de legiuitor de a corecta declarația inițială prin depunerea unei declarații rectificative.

A veni la acest moment și a indica drept circumstanță eroarea de interpretare, cauzată modului deficitar contabil al reclamantei, ar însemna ca reclamanta să-și invoce propria turpitudine pentru a obține îndestularea unui drept subiectiv.

Declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele unei înștiințări de plată de la data depunerii acesteia, conform art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

A fortiori, devin incidente dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. fisc., prin care legiuitorul a instituit o procedură administrativă specială, care nu se circumscrie jurisdicțiilor administrative speciale facultative la care se referă prevederile art. 21 și art. 6 din Legea contenciosului administrativ.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devine obligatorie procedura contestației pe cale administrativă reglementată de Titlul IX al O.G. nr. 92/2003.

Mai mult, nici Raportul de inspecție fiscală nr. 793 din 19 mai 2008 și nici Raportul de inspecție fiscală nr. 949 din 23 martie 2011, ale căror constatări vizau modul de declarare și virare a impozitului pe profit, nu au fost contestate, dobândind caracterul unui titlu de creanță definitiv.

Per a contrario, nu poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ răspunsul organului fiscal la cererea de restituire formulată de reclamantă, întrucât nu este vorba de o decizie de impunere sau de o soluție dată în procedura administrativă.

În concluzie, cu ocazia rejudecării cauzei, prima instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă și a dispus respingerea acesteia.

Hotărârea primei instanței este nelegală, întrucât a fost pronunțată de o instanță necompetentă material.

Cum obiectul cererii reclamantei îl reprezintă contestarea unor acte care privesc impozit și taxe în cuantum total de 821.845 lei, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță revenea Tribunalului Vrancea.

Prin cererea adresată Tribunalului Vrancea, reclamanta a solicitat obligarea autorității pârâte la restituirea sumei de 821.845 lei reprezentând impozit pe profit și impozit pe dividende, înțelegând astfel să-și valorifice dreptul de a contesta decizia emisă de pârâtă prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a sumei pretinse.

Prima instanță, cu ocazia rejudecării cauzei, a apreciat în mod eronat că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă este întemeiată.

În materia dreptului fiscal și a procedurii fiscale, principiul restituirii plății nedatorate este reglementat de art. 21 alin. (4) C. proc. fisc., potrivit căruia „în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut o astfel de plată are dreptul la restituirea sumei respective”.

Mai mult decât atât, C. proc. fisc. reglementează și situațiile care generează dreptul la restituire. Astfel, potrivit art. 117 lit. e) din acest act normativ „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume, cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”.

În această situație se află reclamanta, care a plătit la bugetul de stat, pe parcursul anilor 2005-2011, sume pe care nu le-a datorat niciodată.

Prin urmare, s-a adresat intimatei-pârâte cu cerere de restituire, care i-a fost respinsă prin decizie. Împotriva acestei decizii a formulat contestație pe cale administrativă, în conformitate cu dispozițiile art. 205 și art. 207 C. proc. fisc.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției invocate de pârâtă și, pe fond, admiterea cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată.

Intimata E. Galați, prin F. Vrancea, a formulat note de concluzii, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței civile nr. 86 din 01 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, ca fiind legală și temeinică.

II. Aprecierile Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză;

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304

1

C. proc. civ. (1865), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Preliminar, Înalta Curte ia act de faptul că, în ședința publică din data de 26 ianuarie 2015, recurenta a înțeles să nu mai susțină motivul de recurs privind necompetența materială a primei instanțe în soluționarea cauzei.

Litigiul dedus judecății vizează refuzul autorității pârâte de soluționare favorabilă a cererii reclamantei având ca obiect restituirea sumei de 821.845 lei reprezentând impozit pe profit și impozit pe dividende, refuz exprimat prin adresa din 28 septembrie 2011 și considerat de reclamantă ca fiind unul nejustificat.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative tipice sau asimilate.

Reclamanta a suspus cenzurii instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat de soluționare a cererii, act administrativ asimilat, definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I din Legea nr. 554/2004 ca fiind „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.

În condițiile în care reclamanta s-a adresat organului fiscal, solicitând în temeiul art. 117 C. proc. fisc. restituirea sumelor încasate necuvenit la bugetul de stat cu titlu de impozit pe profit și impozit pe dividende, aceasta este îndreptățită să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru a fi cenzurat refuzul de soluționare favorabilă a cererii.

Contestarea sau necontestarea actelor administrativ-fiscale în procedura instituită de art. 205 și urm. C. proc. fisc. nu are nicio relevanță asupra admisibilității solicitării adresate instanței de a cenzura refuzul pretins nejustificat al organului fiscal de a soluționa o cerere de restituire întemeiată pe art. 117 C. proc. fisc.

Cele două acțiuni operează în planuri diferite, având finalități distincte. Prima, pentru a înlătura din ordinea juridică un act administrativ (presupus) nelegal, iar cea de-a doua acțiune vizează restituirea de la bugetul de stat a sumelor menționate la art. 117 C. proc. fisc.

Prin urmare, soluția primei instanțe, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, este fundamental greșită, criticile formulate de recurentă fiind întemeiate.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea sentinței civile nr. 86 din 01 aprilie 2014 a Curții de Apel Galați și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța va proceda la examinarea cauzei pe fond, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. și a celor statuate cu caracter obligatoriu atât prin Decizia nr. 460/31 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cât și prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 86 din 01 aprilie 2014 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată si trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2015.