ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6767/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6767/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, anularea Deciziei nr. 183 din 28

iunie 2010, a Deciziei de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, a constatărilor

corespunzătoare din Raportul de inspecție fiscală nr. 7285 din 03 mai 2010 și a

celor din procesul - verbal din 16 aprilie 2010.

Totodată, a solicitat

obligarea pârâtei să-i restituie suma de 792.879 lei, reprezentând taxa pe

valoarea adăugată și impozit pe profit, precum și obligații accesorii acestora,

plus dobânda legală în sumă de 64.223 lei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că începând cu data de 26 februarie 2010 a fost

supusă unui control efectuat de către autoritatea pârâtă, control ce s-a finalizat

prin încheierea Procesului-verbal intermediar la data de 16 aprilie 2010, prin

care s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C.

fisc.

Prin Decizia de

impunere nr. 469 din 04 mai 2010, s-au stabilit obligații fiscale în sarcina

reclamantei în sumă totală de 792.879 lei, sumă achitată de la data de 24 iunie

2010.

Contestația

administrată împotriva celor de reținute de pârâtă a fost respinsă, ca

nefondată.

instanțe

Curtea de Apel

Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 41 din

25 ianuarie 2012, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a

anulat, în parte, Decizia nr. 183 din 28 iunie 2010, Decizia de impunere nr.

469 din 04 mai 2010, constatările din Raportul de inspecție fiscală nr. 7285

din 03 mai 2010 și constatările din procesul-verbal din 16 aprilie 2010.

Prin aceeași

sentință, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele achitate de aceasta,

reprezentând taxa pe valoarea adăugată și impozit pe profit, precum și

obligațiile accesorii aferente rezultate prin constatarea ca fiind

nedeductibile a plăților făcute de către reclamantă către SC H.C. SRL, SC M.

SRL și SC M.C. SRL, plus dobânda legală, calculată până la data efectuării

integrale a plății.

Totodată, a obligat

reclamanta să achite expertului P.G. diferența onorariului pentru expertiză în

sumă de 2.400 lei și suma de 4.000 lei către consilierul expert P.C., a obligat

pârâta să achite expertului P.G. diferența onorariului pentru expertiză în sumă

de 600 lei și suma de 3.600 lei consilierului expert G.V., respingând cererea

privind plata cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, ca nedovedită.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Susținerea pârâtei

din decizia de impunere, potrivit căreia deducerea cheltuielilor cu combustibil

în sumă de 136.296 lei și TVA aferentă nu au fost în conformitate cu

dispozițiile O.U.G. nr. 34/2009, este întemeiată, întrucât prin O.U.G. nr. 34/2009

au fost introduse o serie de limitări specifice dreptului de deducere a

cheltuielilor cu combustibilul și TVA aferentă, în sensul că sfera de aplicare

a acestor dispoziții se referă la vehicule destinate exclusiv transportului

rutier de persoane, cu o greutate maximă care să nu depășească 3500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune, de pasageri, inclus fiind și scaunul șoferului.

Cum reclamanta a apelat

la o societate specializată în transportul de persoane la și de la locul de

muncă, respectiv S.C. Alesio Tour SRL Galați, cheltuiala cu combustibilul în

sumă de 136.296 lei și TVA aferentă în sumă de 20.636 lei sunt cheltuieli

nedeductibile, susținerile consilierului expert P.C. cu privire la acest aspect

fiind înlăturate.

Cu privire la cele

reținute de pârâtă, prin decizia contestată, în sensul că TVA aferentă

facturilor de prestări servicii emise de SC H.T. SRL Galați nu întrunește

condițiile de deductibilitate cerute de art. 145 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 571/2003,

întrucât cheltuielile de management nu s-au dovedit a fi în folosul

operațiunilor taxabile desfășurate de reclamantă, prima instanță a reținut că

nu sunt întemeiate, deși expertul P.G. a fost de acord cu susținerile pârâtei.

Prima instanță a

reținut, din actele depuse la dosar, că între reclamantă și SC H.T. SRL Galați

a fost încheiat contractul de consultanță cu termen de valabilitate până la

data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor

comerciale L. și L.A., înregistrarea brevetului de invenție precum și găsirea

și identificarea căilor de implementare a mărcilor comerciale L. și L.A.,

precum și extinderea utilizării produselor brevetate și în alte sectoare.

Respectându-și

obligațiile contractuale, SC H.C. SRL a înregistrat, în numele reclamantei, la

data de 9 decembrie 2003, la O.S.I.M. marca L., iar la data de 16 decembrie 2004

marca L.A.

Aceeași societate la

data de 30 decembrie 2005 a înregistrat produsul „Agregat din zgură de

oțelărie, procedeu și instalație de obținere”.

Pentru promovarea

produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligențe în vederea valorificării

acestora pe piața internă, încheind în acest sens acte adiționale la contractul

inițial încheiat în anul 2003, a căror perioade de valabilitate se extind până

în anul 2007.

Prima instanță a

apreciat astfel că măsura de neacordare a dreptului de deducere a cheltuielilor

cu serviciile de consultanță, în sumă de 829.980 lei și a taxei pe valoarea adăugată

în sumă de 157.698 lei, pentru serviciile efectuate și facturate de SC H.C. SRL,

este nelegală, din evidențele contabile ale reclamantei rezultând că după

brevetarea celor două produse prin consultanța asigurată de SC H.C. SRL volumul

vânzărilor a crescut de 14,97 ori.

Referitor la

facturile de prestări servicii emise de SC M. SRL, prima instanță a reținut

faptul că, pentru menținerea în funcțiune a instalațiilor, reclamanta a

încheiat contracte de prestări de servicii cu SC M. SRL, societate care efectua

lucrări de întreținere preventivă de natură electrică, electromecanică și A.M.C.

la utilajele și echipamentele din dotare.

Contrar susținerilor

expertului P.G., au fost puse la dispoziția experților contractele de prestări

de servicii și față de evidența acestor contracte, prima instanță a apreciat că

reclamanta s-a conformat dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) și art. 145 alin.

(8) lit. a) și b) din Codul fiscal, în sensul că a făcut dovada că serviciile

au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte, fiind dovedită și

necesitatea efectuării acestor cheltuieli.

Prima instanță a

reținut că susținerile organelor fiscale și concluziile raportului de expertiză

întocmit de P.G., din care rezultă că în perioada ianuarie - decembrie 2007 reclamanta

a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale emise de SC M.C. SRL, fără

a aplica măsuri de simplificare, sunt contrazise de situația de fapt prezentată

de consilierul expert P.C., care a arătat că lucrările de construcții montaj

efectuate de SC M.C. SRL sunt supuse normelor de simplificare prevăzute de art.

160 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal, însă organele de control au interpretat

în mod eronat prevederile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Efectele taxării

inverse constau în faptul că TVA-ul nu se mai evidențiază în factură, nu se

încasează de furnizor și nu se deduce de la cumpărător, iar furnizorul nu mai

plătește această taxă la bugetul de stat.

Din actele contabile

verificate de experți, rezultă că furnizorul a facturat taxa către beneficiar

pe care a încasat-o și a achitat-o către bugetul de stat, iar beneficiarul

respectiv DSU România, așa cum au stabilit organele de control este obligat să

achite încă o dată această taxă ceea ce echivalează cu o dublă impozitare.

Așa fiind, prima

instanță a reținut că reclamanta nu are obligația de a plăti TVA-ul stabilită

suplimentar în sumă de 35.756 lei și nici majorările de întârziere în sumă de

31.786 lei.

Totodată, a reținut că

nu sunt deductibile cheltuielile cu combustibilul în sumă de 136.296 lei și TVA

aferentă în sumă de 20.636 lei, toate celelalte cheltuieli efectuate fiind

deductibile.

Prima instanță a

apreciat că se impune obligarea pârâtei să-i restituie reclamantei sumele

reținute în actul de control, având în vedere că acestea au fost achitate de

reclamantă, la suma restituită urmând să fie calculată și dobânda legală, până

la efectuarea integrală a plății.

De asemenea, a

reținut că se impune obligarea părților să achite în totalitate onorariile

pentru experți.

Cu privire la cererea

privind plata cheltuielilor de judecată, prima instanță a apreciat că este nedovedită.

3

. Calea de atac

exercitată

Recursul formulat de

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în prezent Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați împotriva Sentinței nr. 41 din

25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal.

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

3.1. În ceea ce

privește cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de

servicii în baza facturilor emise de SC H.C. SRL și taxa pe valoarea adăugată

aferentă în sumă de 157.698 lei se arată, contrar a ceea ce a reținut prima

instanță că, înregistrarea unei mărci la O.S.I.M. se realizează strict pentru

protejarea acesteia, nu garantează sau determină volumul vânzărilor, ci conferă

titularului un drept exclusiv de utilizare a denumirii produselor.

Mai mult, mărcile

produselor deja existau, ele urmând să fie înregistrate, astfel încât nu

rezultă necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității

proprii și pentru care sunt încheiate contracte conform dispozițiilor art. 21 alin.

(4) C. fisc.

Instanța de fond s-a

limitat să constate că serviciul de înregistrare la O.S.I.M. s-a realizat la 9

decembrie 2003 și 16 decembrie 2004, reținând cu totul superficial îndeplinirea

obligațiilor contractuale, fără să verifice mențiunile din Decizia nr. 183/2010

și din procesul-verbal nr. X/2010 de verificare încuviințată la SC H.C. SRL,

mențiuni de natură să justifice nedeductibilitatea cheltuielilor respective.

Astfel, pentru anii

2005 - 2007, societatea nu a prezentat contracte de prestări servicii, cu toate

că a înregistrat cheltuieli în sumă de 326.409 lei, facturate în 2005, 346.084

lei facturate în 2006 și 157.487 lei pentru ianuarie-iunie 2007.

Addendumu-urile din 1

ianuarie 2004 și 1 ianuarie 2006 nu prelungesc valabilitatea contractului din

2003, fiind modificat doar prețul contractului, precizându-se că restul

clauzelor rămân nemodificate.

Prestatorul nu a

prezentat documente justificative ale prestării serviciilor în afara facturilor

și a contractului inițial, fără număr din 25 martie 2003, valabil până la 31

decembrie 2003; prestatorul nu are personal calificat în realizarea serviciilor

consultanță.

Din nota explicativă

solicitată directorului reclamantei, David Viorel, asociat la prestatorul SC

H.C. SRL, rezultă că deși cheltuielile respective erau substanțiale, nu s-a

răspuns la întrebarea cine a prestat serviciile de consultanță și care sunt

documentele care atestă prestarea efectivă a lor.

Ulterior inspecției

și luării notei explicative, au fost transmise o serie de rapoarte de

management neînregistrate și fără dată certă, fiind evident întocmite în timpul

și ca urmare a controlului, dar care nu au elemente de conținut ce pot fi

verificate și coroborate cu alte probe, nu conțin date financiare cu privire la

efectele politicii de marketing desfășurat în beneficiul reclamantei, nu

constituie o justificare efectivă a serviciilor.

Pentru perioada

2006-2007, reclamanta a pretins că prestatorul ar fi identificat o serie de

clienți, însă din verificările efectuate a rezultat că aceștia nu erau clienți

noi, existând deja relații comerciale anterioare.

Addendum-ul din 1

ianuarie 2006 a fost semnat pentru ambele părți de aceeași persoană, R.R. (reprezentantul

ambelor părți), iar addendum-ul din 1 ianuarie 2004 este semnat pentru

prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte

(societatea reclamantă), V.D., ceea ce demonstrează o dată în plus că actele au

fost întocmite pro causa, pentru justificarea cheltuielilor.

Nici în ceea ce

privește TVA, instanța nu a motivat de ce consideră că serviciile facturate de SC

H.C. SRL, ar fi fost în folosul operațiunilor desfășurate de reclamantă, în

conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

3.2. Cu privire la

prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL,

instanța de fond a reținut doar că au fost puse la dispoziția experților patru

contracte de servicii și față de evidența contractelor […] s-a făcut dovada că

au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte, fiind dovedită și

necesitatea efectuării acestor cheltuieli.

Prima instanță nu a

analizat constatarea organelor de inspecție referitor la faptul că facturile nu

prezintă detalii privind prestările de servicii efectuate, unitatea de măsură

și cantitatea, numărul de ore lucrate, nu s-au prezentat situații de lucrări

sau rapoarte de lucru privind tipurile de lucrările efectuate.

De asemenea, nu s-a

ținut seama de faptul că la controlul încrucișat efectuat la SC M. SRL în urma

căruia s-a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2010, administratorul a

declarat prin nota explicativă faptul că nu a întocmit situații de lucrări sau

devize pentru serviciile prestate.

Reclamanta nu a

justificat prestarea efectivă a serviciilor, precum și necesitatea acestora în

scopul desfășurării activității proprii.

Deși instanța de fond

a reținut că reclamanta s-a conformat dispozițiilor legale în materie, nu s-a

ținut seama de Decizia nr. V/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, conform căreia, pentru a avea drept de deducere este obligatorie și

deținerea de facturi completate, în conformitate cu dispozițiile art. 155 C.

fisc.

3.3. Cu privire la

neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c)

din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a preluat integral susținerile

consilierului expert al reclamantei, reținând, pe de o parte, care sunt

efectele taxării inverse susținerii concrete, dar contrazicându-se, pe de altă

parte, atunci când susține că reclamanta a fost obligată la o dublă impozitare

prin colectarea de TVA.

Instanța de fond nu a

motivat în niciun fel de ce nu pot fi reținute susținerile organului fiscal și

ale celorlalți doi experți.

Din motivarea primei

instanțe nu se înțelege dacă reclamanta trebuia sau nu să aplice măsurile

simplificate, câtă vreme reține că situația de fapt constatată prin raportul de

expertiză, respectiv că reclamanta a înregistrat facturi fiscale fără a aplica

măsurile simplificate, nu este reală.

Prima instanță a

reținut greșit situația de fapt și de drept, a ignorat dispozițiile imperative

ale art. 160 C. fisc.

Afirmația că reclamanta

a fost obligată la o dublă impozitare este arbitrară și eronată, fie numai

pentru simplul fapt că reclamanta a plătit taxa către furnizor și nu la bugetul

de stat.

Plata către furnizor

a taxei a determinat exercitarea nelegală de către reclamantă a dreptului de

deducere a TVA, ceea ce implicit dă dreptul la rambursare, toate aceste

consecințe fiind anulate prin aplicarea taxării inverse de către inspectorii

fiscali și colectarea legală a TVA.

Faptul că organul

fiscal nu a menționat în mod explicit obligația reclamantei la stornarea taxei

deductibile prin contul de furnizori, efectuarea înregistrării contabile 4426=4427

și înregistrarea în decontul de TVA întocmit de la finele perioadei fiscale în

care controlul a fost finalizat, la rândurile de regularizare, potrivit pct. 82

alin. (10) din normele metodologice, nu înseamnă că taxarea inversă nu a fost

realizată de organele fiscale.

Ca urmare a acestei

măsuri, reclamanta are deschisă calea de  a-și recupera de la furnizor suma

reprezentând taxa plătită eronat.

3.4. Cu privire la

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la efectuarea plății

integrale, instanța de fond nu a motivat în niciun fel soluția.

3.5. În ceea ce

privește obligarea pârâtei la achitarea diferenței de onorariu către expertul P.G.

și a onorariului către consilierul expert P.C., instanța și-a depășit limitele

investirii.

Nu s-a pus în

discuția părților majorarea onorariilor și s-a făcut dovada achitării unui

onorariu în sumă totală de 2.400 lei, pentru care s-a solicitat obligarea

reclamantei la plată, cerere față de care instanța nu s-a pronunțat.

formulate de intimata-reclamantă SC D.R. SRL.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

4.1. Cu privire la

problema cheltuielilor în sumă totală de 829.980 lei, reprezentând prestări

servicii și TVA în sumă de 157.698 lei aferente relației contractuale cu SC

H.C. SRL.

În opinia intimatei,

pentru ca o cheltuială să fie deductibilă este obligatorie justificarea

necesității prestării și existența unui contract și nu se pot adăuga condiții

și/ sau lărgi sfera de acțiune, prin acte de putere inferioară, fie ele cu

caracter normativ sau emise în timpul unui control fiscal.

Argumentele

autorității fiscale tind să facă tocmai acest lucru, deoarece s-a solicitat

existența unor documente pe care Codul fiscal nu le prevede.

Necesitatea prestării

serviciilor este dovedită, iar contractele și actele adiționale nu pot fi

contestate, atâta vreme cât ele nu au fost desființate de instanța de judecată.

Mai mult, nu pot fi

contestate nici rapoartele de management prezentate, deoarece nu s-a făcut

proba contrară și nu există o acțiune de înscriere în fals.

4.2. Cu privire la

problema cheltuielilor reprezentând c/ valoarea prestări de servicii și TVA,

aferente relației contractuale cu SC M. SRL.

Intimata-reclamantă

susține existența unui contract și necesitatea prestării serviciilor și

nelegalitatea adăugării unor noi condiții pentru deductibilitate.

Neîndeplinirea unor

condiții formale nu trebuie să pună sub semnul întrebării exercitarea dreptului

de deducere a TVA, conform deciziei pronunțate de Curtea de Justiție în cazul

Ecotrade Spa C-95/07.

4.3. În ceea ce

privește măsurile de simplificare, în mod corect, instanța de fond a dat

eficiență principiului de drept fiscal european, conform căruia se ia în

considerare cu prioritate starea de fapt fiscal constatată și observând că,

prin actul fiscal atacat se naște o dublă impunere asupra unei singure

operațiuni, a anulat actul.

Bugetul de stat nu a

fost prejudiciat, deoarece entitatea care a prestat serviciile a colectat TVA

aferentă facturilor emise și a virat-o la bugetul de stat.

Rațiunea măsurilor de

simplificare este aceea că TVA înscrisă în facturile fiscale nu se plătește de

către cumpărător (reclamantă) și, pe cale de consecință, nu se mai colectează

de către vânzător, deci nu mai există obligația vânzătorului de a vira la

bugetul de stat TVA în cauză.

II. Considerentele

Înaltei Curți - instanța competentă să se pronunțe asupra căii de atac

extraordinare exercitate

fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1.1. Cu privire la

cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de servicii în

baza facturilor emise de SC H.C. SRL și TVA aferente în sumă de 157.698 lei.

Judecătorul fondului

a apreciat că încheierea contractului de consultanță cu termen de valabilitate

până la data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor comerciale

L. și L.A., înregistrarea brevetului de invenție, identificarea căilor de

implementare a mărcilor și extinderea utilizării produselor brevetate în alte

sectoare este suficientă pentru a se aprecia pozitiv asupra dreptului de

deducere a cheltuielilor cu serviciile de consultanță.

S-a mai reținut că

pentru promovarea produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligențe în

vederea valorificării acestora pe piața internă, încheind în acest sens acte

adiționale la contractul inițial încheiat în anul 2003 și extinzând perioada de

valabilitate până în anul 2007.

S-a mai arătat că,

după brevetarea celor două produse, volumul vânzărilor a crescut de 14,97 ori.

Potrivit art. 21 alin.

(1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile

efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Conform art. 21 alin.

(4) lit. m) C. fisc., nu sunt cheltuieli deductibile cheltuielile cu serviciile

de consultanță pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea

prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu

sunt încheiate contracte.

De asemenea,

dispozițiile art. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificată

și completată, prevăd că pentru deducerea cheltuielilor cu serviciile de

consultanță, trebuie ca serviciile să fie efectiv prestate și să se dovedească

necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate

și să fie executate în baza unui contract.

La rândul său,

contractul încheiat va cuprinde date referitoare la prestatori, termene de

execuție, precizarea serviciilor prestate, tarifele percepute, respectiv

valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură

să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului sau pe durata

realizării obiectului contractului.

Prestarea efectivă a

serviciilor se justifică prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție,

rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale

corespunzătoare.

Normele metodologice

au fost emise în aplicarea prevederilor Codului fiscal și nu există până în

prezent nicio hotărâre judecătorească care să fi anulat aceste dispoziții sau

să fi constatat nelegalitatea.

Prin urmare,

judecătorul cauzei este obligat să le aplice, în sensul de a analiza dacă

cheltuielile legate de consultanță sunt necesare în scopul desfășurării

activității proprii sunt efectiv prestate în temeiul unui contract încheiat

între părți.

Prima instanță a

analizat numai condiția existenței unui contract, în urma căruia, toate

celelalte condiții sunt considerate a fi îndeplinite, fără să fie necesară și

dovedirea acestora.

Or, din actele depuse

la dosar, nu rezultă că s-a prelungit contractul încheiat în anul 2003; nu au

fost prezentate documentele justificative ale prestării serviciilor.

Mai mult, inexistența

serviciilor prestate este dedusă și din împrejurarea că directorul societății

reclamante este asociat la SC H.C. SRL și că această societate nu dispune de

personal specializat în scopul înregistrărilor celor două mărci care erau

cunoscute deja pe piață.

Nu se cunoaște cine a

prestat serviciile, iar clienții pretinși a fi identificați în anii 2006 -2007

erau deja clienții reclamantei.

Actele prezentate

ulterior inspecției fiscale, (rapoarte de management), sunt neînregistrate și

nu au dată certă.

Actele adiționale la

contractul inițial sunt semnate pentru ambele părți de aceeași persoană sau

pentru prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte.

Față de acestea, în

mod corect, organul fiscal a înlăturat înscrisurile și nu le-a considerat că

îndeplinesc prevederile incidente din Codul fiscal și Normele metodologice.

Motivul de recurs

este întrunit, instanța de fond a aplicat în mod greșit legea, stabilind ca

elemente doveditoare împrejurări ce nu influențează procesul deductibilității

cheltuielilor și TVA aferentă.

1.2. Cu privire la

prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL.

Instanța de fond a

reținut faptul că reclamanta a încheiat contracte de prestări de servicii cu SC

M. SRL și că astfel reclamanta s-a conformat dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit.

m) și art. 145 alin. (8) lit. a) și b) C. fisc., în sensul că s-a făcut dovada

că serviciile au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte,

fiind dovedită și necesitatea efectuării acestor cheltuieli.

Instanța nu a ținut

seama de concluziile expertului desemnat, P.G. și a apreciat că simpla

încheiere a contractelor echivalează cu dovedirea condițiilor impuse de legea

pentru deductibilitatea cheltuielilor.

Fără a reitera

argumentele anterioare, Înalta Curte constată că simpla încheiere a unor

contracte de prestări servicii nu conduce automat la deductibilitatea cheltuielilor.

Reclamanta are

obligația dovedirii condițiilor necesității și efectivității serviciilor

prestate, iar judecătorul are la rândul său datoria legală de a aplica

dispozițiile incidente.

Din înscrisurile

prezentate, reiese împrejurarea inexistenței situațiilor de lucrări/ rapoarte

de lucru, cu privire la serviciile prestate. Nu se cunoaște care anume serviciu

s-a prestat, orele lucrate, unitatea de măsură și cantitatea.

S-a demonstrat că la

controlul încrucișat efectuat la SC M. SRL, administratorul societății a

recunoscut că nu s-au întocmit situații de lucrări sau devize pentru serviciile

prestate, de unde rezultă că rapoartele de lucru prezentate ulterior, sunt

întocmite pro causa.

Nu este obligatorie

procedura înscrierii în fals pentru a se demonstra neveridicitatea unui

înscris, astfel cum pretinde intimata-reclamantă.

Împotriva

unui înscris depus la dosar cu valoare probatorie, se poate aduce proba

contrarie, iar recunoașterea administratorului SC M. SRL, în sensul că nu s-au

întocmit rapoarte de lucru, etc., demonstrează că asemenea acte întocmite

ulterior nu pot fi apreciate pozitiv.

În ceea ce privește

TVA aferent acestor cheltuieli, se remarcă justețea soluției de respingere a

deductibilității deoarece cheltuiala nu îndeplinește prevederile art. 21 alin. (4)

C. fisc. și art. 48 din Normele metodologice.

În speță, nu se

discută, în principal, neîndeplinirea unor condiții formale la întocmirea

facturilor care să conducă la respingerea cererii de deducere a TVA.

Respingerea cererii

de deducere a TVA de către organul fiscal a fost subordonată refuzului de a fi

considerate deductibile cheltuielile reclamantei cu serviciile sus-menționate.

În subsidiar, s-a

apreciat că TVA nu poate fi dedusă în situația în care documentele

justificative nu conțin/ nu furnizează toate informațiile prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se

solicită deducerea TVA.

Este adevărat că

dreptul de deducere a TVA este un drept fundamental care stă la baza sistemului

comun de TVA existent la nivelul Uniunii Europene, astfel cum a afirmat

intimata-reclamantă.

În cauză, nu a fost

încălcat principiul neutralității taxei și nici jurisprudența C.E.J. CC-95/07

Ecotrade Spa, deoarece dreptul de deducere a TVA a fost refuzat pentru

neîndeplinirea condiției ca achizițiile pentru care se solicită deducerea taxei

să fie aferentă operațiunilor taxabile.

Neîndeplinirea unor

condiții de formă ale facturilor emise a fost amintită cu totul subsidiar și nu

este determinat pentru luarea deciziei de refuz de către organul fiscal, astfel

încât nu este necesar a mai fi analizată.

1.3. Cu privire la

neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) C.

fisc.

Judecătorul fondului,

preluând concluziile expertului-parte P.C., a apreciat că organele de control

au interpretat în mod eronat prevederile legale și că reclamanta trebuia să fie

obligată să storneze TVA, să efectueze împrejurările contabile și să

regularizeze TVA în decontul de taxă la finalizarea controlului.

Reclamanta trebuia să

solicite furnizorului plata TVA achitată și nedatorată, iar furnizorul să

corecteze în evidențele sale aceste influențe, în sens contrar ar urma să se

solicite plata unei taxe duble.

Prevederile pct. 82 alin.

(9) din norme contravin celor reținute de prima instanță, în sensul că,

dimpotrivă, neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de lege va fi

sancționată de organele fiscale prin obligarea furnizorilor/ prestatorilor și a

beneficiarilor la rectificarea operațiunilor și aplicarea taxării inverse.

Reclamanta nu a fost

obligată la o dublă impozitare pentru că TVA a fost achitată către furnizor și

nu către bugetul de stat.

1.4. În raport de

cele sus-menționate, reiese că obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este

neîntemeiată, urmând a se admite acest motiv de recurs.

1.5. În ceea ce

privește obligarea pârâtei la suportarea onorariilor pentru experți, se

constată că instanța de fond a pus în discuția părților suplimentarea plăților

către aceștia.

Urmează ca plată să

fie făcută de către partea care a pierdut procesul, respectiv de către

reclamantă.

Se va reține că

recurenta-pârâtă a justificat numai achitarea a 1.200 lei cu titlu de onorariu

experți și nu 2.400 lei, astfel cum a pretins prin motivele de recurs.

temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite

recursul declarat de pârâtă, se va casa sentința atacată și se va respinge

acțiunea ca neîntemeiată.

În temeiul art. 201

și urm. C. proc. civ., va fi obligată reclamanta să achite expertului P.G. suma

de 3.000 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză; expertului P.C., suma de

4.000 lei reprezentând onorariu pentru expertiză și expertului G.V. suma de

3.200 lei reprezentând onorariu pentru expertiză.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., va obliga reclamanta la 1.200 lei cheltuieli de judecată către

pârâtă (onorarii experți).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - în prezent Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați împotriva Sentinței nr. 41 din

25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată

și respinge acțiunea formulată de reclamanta SC D.R. SRL, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanta să

achite expertului P.G. suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu pentru

expertiză, expertului P.C. suma de 4.000 lei, reprezentând onorariu pentru

expertiză și expertului G.V. suma de 3.200 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză.

Obligă reclamanta la

plata sumei de 1.200 lei, către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Galați, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.