Decizia nr. 6767/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC D.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, anularea Deciziei nr. 183 din 28 iunie 2010, a Deciziei de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, a constatărilor corespunzătoare din Raportul de inspecție fiscală nr. 7285 din 03 mai 2010 și a celor din procesul - verbal din 16 aprilie 2010. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie suma de 792.879 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și impozit pe profit, precum și obligații accesorii acestora, plus dobânda legală în sumă de 64.223 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că începând cu data de 26 februarie 2010 a fost supusă unui control efectuat de către autoritatea pârâtă, control ce s-a finalizat prin încheierea Procesului-verbal intermediar la data de 16 aprilie 2010, prin care s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. Prin Decizia de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, s-au stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantei în sumă totală de 792.879 lei, sumă achitată de la data de 24 iunie 2010. Contestația administrată împotriva celor de reținute de pârâtă a fost respinsă, ca nefondată.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 41 din 25 ianuarie 2012, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, Decizia nr. 183 din 28 iunie 2010, Decizia de impunere nr. 469 din 04 mai 2010, constatările din Raportul de inspecție fiscală nr. 7285 din 03 mai 2010 și constatările din procesul-verbal din 16 aprilie 2010. Prin aceeași sentință, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele achitate de aceasta, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și impozit pe profit, precum și obligațiile accesorii aferente rezultate prin constatarea ca fiind nedeductibile a plăților făcute de către reclamantă către SC H.C. SRL, SC M. SRL și SC M.C. SRL, plus dobânda legală, calculată până la data efectuării integrale a plății. Totodată, a obligat reclamanta să achite expertului P.G. diferența onorariului pentru expertiză în sumă de 2.400 lei și suma de 4.000 lei către consilierul expert P.C., a obligat pârâta să achite expertului P.G. diferența onorariului pentru expertiză în sumă de 600 lei și suma de 3.600 lei consilierului expert G.V., respingând cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, ca nedovedită. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Susținerea pârâtei din decizia de impunere, potrivit căreia deducerea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 136.296 lei și TVA aferentă nu au fost în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 34/2009, este întemeiată, întrucât prin O.U.G. nr. 34/2009 au fost introduse o serie de limitări specifice dreptului de deducere a cheltuielilor cu combustibilul și TVA aferentă, în sensul că sfera de aplicare a acestor dispoziții se referă la vehicule destinate exclusiv transportului rutier de persoane, cu o greutate maximă care să nu depășească 3500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune, de pasageri, inclus fiind și scaunul șoferului. Cum reclamanta a apelat la o societate specializată în transportul de persoane la și de la locul de muncă, respectiv S.C. Alesio Tour SRL Galați, cheltuiala cu combustibilul în sumă de 136.296 lei și TVA aferentă în sumă de 20.636 lei sunt cheltuieli nedeductibile, susținerile consilierului expert P.C. cu privire la acest aspect fiind înlăturate. Cu privire la cele reținute de pârâtă, prin decizia contestată, în sensul că TVA aferentă facturilor de prestări servicii emise de SC H.T. SRL Galați nu întrunește condițiile de deductibilitate cerute de art. 145 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 571/2003, întrucât cheltuielile de management nu s-au dovedit a fi în folosul operațiunilor taxabile desfășurate de reclamantă, prima instanță a reținut că nu sunt întemeiate, deși expertul P.G. a fost de acord cu susținerile pârâtei. Prima instanță a reținut, din actele depuse la dosar, că între reclamantă și SC H.T. SRL Galați a fost încheiat contractul de consultanță cu termen de valabilitate până la data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor comerciale L. și L.A., înregistrarea brevetului de invenție precum și găsirea și identificarea căilor de implementare a mărcilor comerciale L. și L.A., precum și extinderea utilizării produselor brevetate și în alte sectoare. Respectându-și obligațiile contractuale, SC H.C. SRL a înregistrat, în numele reclamantei, la data de 9 decembrie 2003, la O.S.I.M. marca L., iar la data de 16 decembrie 2004 marca L.A. Aceeași societate la data de 30 decembrie 2005 a înregistrat produsul „Agregat din zgură de oțelărie, procedeu și instalație de obținere”. Pentru promovarea produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligențe în vederea valorificării acestora pe piața internă, încheind în acest sens acte adiționale la contractul inițial încheiat în anul 2003, a căror perioade de valabilitate se extind până în anul 2007. Prima instanță a apreciat astfel că măsura de neacordare a dreptului de deducere a cheltuielilor cu serviciile de consultanță, în sumă de 829.980 lei și a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 157.698 lei, pentru serviciile efectuate și facturate de SC H.C. SRL, este nelegală, din evidențele contabile ale reclamantei rezultând că după brevetarea celor două produse prin consultanța asigurată de SC H.C. SRL volumul vânzărilor a crescut de 14,97 ori. Referitor la facturile de prestări servicii emise de SC M. SRL, prima instanță a reținut faptul că, pentru menținerea în funcțiune a instalațiilor, reclamanta a încheiat contracte de prestări de servicii cu SC M. SRL, societate care efectua lucrări de întreținere preventivă de natură electrică, electromecanică și A.M.C. la utilajele și echipamentele din dotare. Contrar susținerilor expertului P.G., au fost puse la dispoziția experților contractele de prestări de servicii și față de evidența acestor contracte, prima instanță a apreciat că reclamanta s-a conformat dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) și art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Codul fiscal, în sensul că a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte, fiind dovedită și necesitatea efectuării acestor cheltuieli. Prima instanță a reținut că susținerile organelor fiscale și concluziile raportului de expertiză întocmit de P.G., din care rezultă că în perioada ianuarie - decembrie 2007 reclamanta a înregistrat în evidența contabilă facturi fiscale emise de SC M.C. SRL, fără a aplica măsuri de simplificare, sunt contrazise de situația de fapt prezentată de consilierul expert P.C., care a arătat că lucrările de construcții montaj efectuate de SC M.C. SRL sunt supuse normelor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) din Codul fiscal, însă organele de control au interpretat în mod eronat prevederile cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Efectele taxării inverse constau în faptul că TVA-ul nu se mai evidențiază în factură, nu se încasează de furnizor și nu se deduce de la cumpărător, iar furnizorul nu mai plătește această taxă la bugetul de stat. Din actele contabile verificate de experți, rezultă că furnizorul a facturat taxa către beneficiar pe care a încasat-o și a achitat-o către bugetul de stat, iar beneficiarul respectiv DSU România, așa cum au stabilit organele de control este obligat să achite încă o dată această taxă ceea ce echivalează cu o dublă impozitare. Așa fiind, prima instanță a reținut că reclamanta nu are obligația de a plăti TVA-ul stabilită suplimentar în sumă de 35.756 lei și nici majorările de întârziere în sumă de 31.786 lei. Totodată, a reținut că nu sunt deductibile cheltuielile cu combustibilul în sumă de 136.296 lei și TVA aferentă în sumă de 20.636 lei, toate celelalte cheltuieli efectuate fiind deductibile. Prima instanță a apreciat că se impune obligarea pârâtei să-i restituie reclamantei sumele reținute în actul de control, având în vedere că acestea au fost achitate de reclamantă, la suma restituită urmând să fie calculată și dobânda legală, până la efectuarea integrală a plății. De asemenea, a reținut că se impune obligarea părților să achite în totalitate onorariile pentru experți. Cu privire la cererea privind plata cheltuielilor de judecată, prima instanță a apreciat că este nedovedită. 3 . Calea de atac exercitată Recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în prezent Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați împotriva Sentinței nr. 41 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. 3.1. În ceea ce privește cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de servicii în baza facturilor emise de SC H.C. SRL și taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 157.698 lei se arată, contrar a ceea ce a reținut prima instanță că, înregistrarea unei mărci la O.S.I.M. se realizează strict pentru protejarea acesteia, nu garantează sau determină volumul vânzărilor, ci conferă titularului un drept exclusiv de utilizare a denumirii produselor. Mai mult, mărcile produselor deja existau, ele urmând să fie înregistrate, astfel încât nu rezultă necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care sunt încheiate contracte conform dispozițiilor art. 21 alin. (4) C. fisc. Instanța de fond s-a limitat să constate că serviciul de înregistrare la O.S.I.M. s-a realizat la 9 decembrie 2003 și 16 decembrie 2004, reținând cu totul superficial îndeplinirea obligațiilor contractuale, fără să verifice mențiunile din Decizia nr. 183/2010 și din procesul-verbal nr. X/2010 de verificare încuviințată la SC H.C. SRL, mențiuni de natură să justifice nedeductibilitatea cheltuielilor respective. Astfel, pentru anii 2005 - 2007, societatea nu a prezentat contracte de prestări servicii, cu toate că a înregistrat cheltuieli în sumă de 326.409 lei, facturate în 2005, 346.084 lei facturate în 2006 și 157.487 lei pentru ianuarie-iunie 2007. Addendumu-urile din 1 ianuarie 2004 și 1 ianuarie 2006 nu prelungesc valabilitatea contractului din 2003, fiind modificat doar prețul contractului, precizându-se că restul clauzelor rămân nemodificate. Prestatorul nu a prezentat documente justificative ale prestării serviciilor în afara facturilor și a contractului inițial, fără număr din 25 martie 2003, valabil până la 31 decembrie 2003; prestatorul nu are personal calificat în realizarea serviciilor consultanță. Din nota explicativă solicitată directorului reclamantei, David Viorel, asociat la prestatorul SC H.C. SRL, rezultă că deși cheltuielile respective erau substanțiale, nu s-a răspuns la întrebarea cine a prestat serviciile de consultanță și care sunt documentele care atestă prestarea efectivă a lor. Ulterior inspecției și luării notei explicative, au fost transmise o serie de rapoarte de management neînregistrate și fără dată certă, fiind evident întocmite în timpul și ca urmare a controlului, dar care nu au elemente de conținut ce pot fi verificate și coroborate cu alte probe, nu conțin date financiare cu privire la efectele politicii de marketing desfășurat în beneficiul reclamantei, nu constituie o justificare efectivă a serviciilor. Pentru perioada 2006-2007, reclamanta a pretins că prestatorul ar fi identificat o serie de clienți, însă din verificările efectuate a rezultat că aceștia nu erau clienți noi, existând deja relații comerciale anterioare. Addendum-ul din 1 ianuarie 2006 a fost semnat pentru ambele părți de aceeași persoană, R.R. (reprezentantul ambelor părți), iar addendum-ul din 1 ianuarie 2004 este semnat pentru prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte (societatea reclamantă), V.D., ceea ce demonstrează o dată în plus că actele au fost întocmite pro causa, pentru justificarea cheltuielilor. Nici în ceea ce privește TVA, instanța nu a motivat de ce consideră că serviciile facturate de SC H.C. SRL, ar fi fost în folosul operațiunilor desfășurate de reclamantă, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. 3.2. Cu privire la prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL, instanța de fond a reținut doar că au fost puse la dispoziția experților patru contracte de servicii și față de evidența contractelor […] s-a făcut dovada că au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte, fiind dovedită și necesitatea efectuării acestor cheltuieli. Prima instanță nu a analizat constatarea organelor de inspecție referitor la faptul că facturile nu prezintă detalii privind prestările de servicii efectuate, unitatea de măsură și cantitatea, numărul de ore lucrate, nu s-au prezentat situații de lucrări sau rapoarte de lucru privind tipurile de lucrările efectuate. De asemenea, nu s-a ținut seama de faptul că la controlul încrucișat efectuat la SC M. SRL în urma căruia s-a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2010, administratorul a declarat prin nota explicativă faptul că nu a întocmit situații de lucrări sau devize pentru serviciile prestate. Reclamanta nu a justificat prestarea efectivă a serviciilor, precum și necesitatea acestora în scopul desfășurării activității proprii. Deși instanța de fond a reținut că reclamanta s-a conformat dispozițiilor legale în materie, nu s-a ținut seama de Decizia nr. V/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia, pentru a avea drept de deducere este obligatorie și deținerea de facturi completate, în conformitate cu dispozițiile art. 155 C. fisc. 3.

Cu privire la neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a preluat integral susținerile consilierului expert al reclamantei, reținând, pe de o parte, care sunt efectele taxării inverse susținerii concrete, dar contrazicându-se, pe de altă parte, atunci când susține că reclamanta a fost obligată la o dublă impozitare prin colectarea de TVA. Instanța de fond nu a motivat în niciun fel de ce nu pot fi reținute susținerile organului fiscal și ale celorlalți doi experți. Din motivarea primei instanțe nu se înțelege dacă reclamanta trebuia sau nu să aplice măsurile simplificate, câtă vreme reține că situația de fapt constatată prin raportul de expertiză, respectiv că reclamanta a înregistrat facturi fiscale fără a aplica măsurile simplificate, nu este reală. Prima instanță a reținut greșit situația de fapt și de drept, a ignorat dispozițiile imperative ale art. 160 C. fisc. Afirmația că reclamanta a fost obligată la o dublă impozitare este arbitrară și eronată, fie numai pentru simplul fapt că reclamanta a plătit taxa către furnizor și nu la bugetul de stat. Plata către furnizor a taxei a determinat exercitarea nelegală de către reclamantă a dreptului de deducere a TVA, ceea ce implicit dă dreptul la rambursare, toate aceste consecințe fiind anulate prin aplicarea taxării inverse de către inspectorii fiscali și colectarea legală a TVA. Faptul că organul fiscal nu a menționat în mod explicit obligația reclamantei la stornarea taxei deductibile prin contul de furnizori, efectuarea înregistrării contabile 4426=4427 și înregistrarea în decontul de TVA întocmit de la finele perioadei fiscale în care controlul a fost finalizat, la rândurile de regularizare, potrivit pct. 82 alin. (10) din normele metodologice, nu înseamnă că taxarea inversă nu a fost realizată de organele fiscale. Ca urmare a acestei măsuri, reclamanta are deschisă calea de a-și recupera de la furnizor suma reprezentând taxa plătită eronat. 3.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la efectuarea plății integrale, instanța de fond nu a motivat în niciun fel soluția. 3.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la achitarea diferenței de onorariu către expertul P.G. și a onorariului către consilierul expert P.C., instanța și-a depășit limitele investirii. Nu s-a pus în discuția părților majorarea onorariilor și s-a făcut dovada achitării unui onorariu în sumă totală de 2.400 lei, pentru care s-a solicitat obligarea reclamantei la plată, cerere față de care instanța nu s-a pronunțat. 4. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC D.R. SRL. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 4.1. Cu privire la problema cheltuielilor în sumă totală de 829.980 lei, reprezentând prestări servicii și TVA în sumă de 157.698 lei aferente relației contractuale cu SC H.C. SRL. În opinia intimatei, pentru ca o cheltuială să fie deductibilă este obligatorie justificarea necesității prestării și existența unui contract și nu se pot adăuga condiții și/ sau lărgi sfera de acțiune, prin acte de putere inferioară, fie ele cu caracter normativ sau emise în timpul unui control fiscal. Argumentele autorității fiscale tind să facă tocmai acest lucru, deoarece s-a solicitat existența unor documente pe care Codul fiscal nu le prevede. Necesitatea prestării serviciilor este dovedită, iar contractele și actele adiționale nu pot fi contestate, atâta vreme cât ele nu au fost desființate de instanța de judecată. Mai mult, nu pot fi contestate nici rapoartele de management prezentate, deoarece nu s-a făcut proba contrară și nu există o acțiune de înscriere în fals. 4.2. Cu privire la problema cheltuielilor reprezentând c/ valoarea prestări de servicii și TVA, aferente relației contractuale cu SC M. SRL. Intimata-reclamantă susține existența unui contract și necesitatea prestării serviciilor și nelegalitatea adăugării unor noi condiții pentru deductibilitate. Neîndeplinirea unor condiții formale nu trebuie să pună sub semnul întrebării exercitarea dreptului de deducere a TVA, conform deciziei pronunțate de Curtea de Justiție în cazul Ecotrade Spa C-95/07. 4.3. În ceea ce privește măsurile de simplificare, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență principiului de drept fiscal european, conform căruia se ia în considerare cu prioritate starea de fapt fiscal constatată și observând că, prin actul fiscal atacat se naște o dublă impunere asupra unei singure operațiuni, a anulat actul. Bugetul de stat nu a fost prejudiciat, deoarece entitatea care a prestat serviciile a colectat TVA aferentă facturilor emise și a virat-o la bugetul de stat. Rațiunea măsurilor de simplificare este aceea că TVA înscrisă în facturile fiscale nu se plătește de către cumpărător (reclamantă) și, pe cale de consecință, nu se mai colectează de către vânzător, deci nu mai există obligația vânzătorului de a vira la bugetul de stat TVA în cauză. II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să se pronunțe asupra căii de atac extraordinare exercitate 1. Recursul este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. 1.1. Cu privire la cheltuielile în sumă totală de 829.980 lei reprezentând prestări de servicii în baza facturilor emise de SC H.C. SRL și TVA aferente în sumă de 157.698 lei. Judecătorul fondului a apreciat că încheierea contractului de consultanță cu termen de valabilitate până la data de 31 decembrie 2003, prin care se prevede înregistrarea mărcilor comerciale L. și L.A., înregistrarea brevetului de invenție, identificarea căilor de implementare a mărcilor și extinderea utilizării produselor brevetate în alte sectoare este suficientă pentru a se aprecia pozitiv asupra dreptului de deducere a cheltuielilor cu serviciile de consultanță. S-a mai reținut că pentru promovarea produselor înregistrate, SC H.C. SRL a depus diligențe în vederea valorificării acestora pe piața internă, încheind în acest sens acte adiționale la contractul inițial încheiat în anul 2003 și extinzând perioada de valabilitate până în anul 2007. S-a mai arătat că, după brevetarea celor două produse, volumul vânzărilor a crescut de 14,97 ori. Potrivit art. 21 alin. (1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Conform art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc., nu sunt cheltuieli deductibile cheltuielile cu serviciile de consultanță pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității proprii și pentru care nu sunt încheiate contracte. De asemenea, dispozițiile art. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificată și completată, prevăd că pentru deducerea cheltuielilor cu serviciile de consultanță, trebuie ca serviciile să fie efectiv prestate și să se dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate și să fie executate în baza unui contract. La rândul său, contractul încheiat va cuprinde date referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, tarifele percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului. Prestarea efectivă a serviciilor se justifică prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare. Normele metodologice au fost emise în aplicarea prevederilor Codului fiscal și nu există până în prezent nicio hotărâre judecătorească care să fi anulat aceste dispoziții sau să fi constatat nelegalitatea. Prin urmare, judecătorul cauzei este obligat să le aplice, în sensul de a analiza dacă cheltuielile legate de consultanță sunt necesare în scopul desfășurării activității proprii sunt efectiv prestate în temeiul unui contract încheiat între părți. Prima instanță a analizat numai condiția existenței unui contract, în urma căruia, toate celelalte condiții sunt considerate a fi îndeplinite, fără să fie necesară și dovedirea acestora. Or, din actele depuse la dosar, nu rezultă că s-a prelungit contractul încheiat în anul 2003; nu au fost prezentate documentele justificative ale prestării serviciilor. Mai mult, inexistența serviciilor prestate este dedusă și din împrejurarea că directorul societății reclamante este asociat la SC H.C. SRL și că această societate nu dispune de personal specializat în scopul înregistrărilor celor două mărci care erau cunoscute deja pe piață. Nu se cunoaște cine a prestat serviciile, iar clienții pretinși a fi identificați în anii 2006 -2007 erau deja clienții reclamantei. Actele prezentate ulterior inspecției fiscale, (rapoarte de management), sunt neînregistrate și nu au dată certă. Actele adiționale la contractul inițial sunt semnate pentru ambele părți de aceeași persoană sau pentru prestator de una dintre persoanele care administrează cealaltă parte. Față de acestea, în mod corect, organul fiscal a înlăturat înscrisurile și nu le-a considerat că îndeplinesc prevederile incidente din Codul fiscal și Normele metodologice. Motivul de recurs este întrunit, instanța de fond a aplicat în mod greșit legea, stabilind ca elemente doveditoare împrejurări ce nu influențează procesul deductibilității cheltuielilor și TVA aferentă. 1.2. Cu privire la prestările de servicii înregistrate în baza facturilor emise de SC M. SRL. Instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a încheiat contracte de prestări de servicii cu SC M. SRL și că astfel reclamanta s-a conformat dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) și art. 145 alin. (8) lit. a) și b) C. fisc., în sensul că s-a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate și executate în baza unor contracte, fiind dovedită și necesitatea efectuării acestor cheltuieli. Instanța nu a ținut seama de concluziile expertului desemnat, P.G. și a apreciat că simpla încheiere a contractelor echivalează cu dovedirea condițiilor impuse de legea pentru deductibilitatea cheltuielilor. Fără a reitera argumentele anterioare, Înalta Curte constată că simpla încheiere a unor contracte de prestări servicii nu conduce automat la deductibilitatea cheltuielilor. Reclamanta are obligația dovedirii condițiilor necesității și efectivității serviciilor prestate, iar judecătorul are la rândul său datoria legală de a aplica dispozițiile incidente. Din înscrisurile prezentate, reiese împrejurarea inexistenței situațiilor de lucrări/ rapoarte de lucru, cu privire la serviciile prestate. Nu se cunoaște care anume serviciu s-a prestat, orele lucrate, unitatea de măsură și cantitatea. S-a demonstrat că la controlul încrucișat efectuat la SC M. SRL, administratorul societății a recunoscut că nu s-au întocmit situații de lucrări sau devize pentru serviciile prestate, de unde rezultă că rapoartele de lucru prezentate ulterior, sunt întocmite pro causa. Nu este obligatorie procedura înscrierii în fals pentru a se demonstra neveridicitatea unui înscris, astfel cum pretinde intimata-reclamantă. Împotriva unui înscris depus la dosar cu valoare probatorie, se poate aduce proba contrarie, iar recunoașterea administratorului SC M. SRL, în sensul că nu s-au întocmit rapoarte de lucru, etc., demonstrează că asemenea acte întocmite ulterior nu pot fi apreciate pozitiv. În ceea ce privește TVA aferent acestor cheltuieli, se remarcă justețea soluției de respingere a deductibilității deoarece cheltuiala nu îndeplinește prevederile art. 21 alin. (4) C. fisc. și art. 48 din Normele metodologice. În speță, nu se discută, în principal, neîndeplinirea unor condiții formale la întocmirea facturilor care să conducă la respingerea cererii de deducere a TVA. Respingerea cererii de deducere a TVA de către organul fiscal a fost subordonată refuzului de a fi considerate deductibile cheltuielile reclamantei cu serviciile sus-menționate. În subsidiar, s-a apreciat că TVA nu poate fi dedusă în situația în care documentele justificative nu conțin/ nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA. Este adevărat că dreptul de deducere a TVA este un drept fundamental care stă la baza sistemului comun de TVA existent la nivelul Uniunii Europene, astfel cum a afirmat intimata-reclamantă. În cauză, nu a fost încălcat principiul neutralității taxei și nici jurisprudența C.E.J. CC-95/07 Ecotrade Spa, deoarece dreptul de deducere a TVA a fost refuzat pentru neîndeplinirea condiției ca achizițiile pentru care se solicită deducerea taxei să fie aferentă operațiunilor taxabile. Neîndeplinirea unor condiții de formă ale facturilor emise a fost amintită cu totul subsidiar și nu este determinat pentru luarea deciziei de refuz de către organul fiscal, astfel încât nu este necesar a mai fi analizată. 1.3. Cu privire la neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) C. fisc. Judecătorul fondului, preluând concluziile expertului-parte P.C., a apreciat că organele de control au interpretat în mod eronat prevederile legale și că reclamanta trebuia să fie obligată să storneze TVA, să efectueze împrejurările contabile și să regularizeze TVA în decontul de taxă la finalizarea controlului. Reclamanta trebuia să solicite furnizorului plata TVA achitată și nedatorată, iar furnizorul să corecteze în evidențele sale aceste influențe, în sens contrar ar urma să se solicite plata unei taxe duble. Prevederile pct. 82 alin. (9) din norme contravin celor reținute de prima instanță, în sensul că, dimpotrivă, neaplicarea măsurilor de simplificare prevăzute de lege va fi sancționată de organele fiscale prin obligarea furnizorilor/ prestatorilor și a beneficiarilor la rectificarea operațiunilor și aplicarea taxării inverse. Reclamanta nu a fost obligată la o dublă impozitare pentru că TVA a fost achitată către furnizor și nu către bugetul de stat. 1.4. În raport de cele sus-menționate, reiese că obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este neîntemeiată, urmând a se admite acest motiv de recurs. 1.5. În ceea ce privește obligarea pârâtei la suportarea onorariilor pentru experți, se constată că instanța de fond a pus în discuția părților suplimentarea plăților către aceștia. Urmează ca plată să fie făcută de către partea care a pierdut procesul, respectiv de către reclamantă. Se va reține că recurenta-pârâtă a justificat numai achitarea a 1.200 lei cu titlu de onorariu experți și nu 2.400 lei, astfel cum a pretins prin motivele de recurs. 2. În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa sentința atacată și se va respinge acțiunea ca neîntemeiată. În temeiul art. 201 și urm. C. proc. civ., va fi obligată reclamanta să achite expertului P.G. suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu pentru expertiză; expertului P.C., suma de 4.000 lei reprezentând onorariu pentru expertiză și expertului G.V. suma de 3.200 lei reprezentând onorariu pentru expertiză. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga reclamanta la 1.200 lei cheltuieli de judecată către pârâtă (onorarii experți).