ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1866/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 01.11.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 2 pct. 1 prima liniuță, art. 5 pct. 1 lit. a) și b), art. 6 pct. 1 teza finală și pct. 3, art. 8 pct. 1 și art. 9 pct. 1 din contractul de credit ipotecar nr. x/17.12.2007, prin care pârâta le-a acordat un credit în valoare de 139.350 franci elvețieni; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de diferență de dobândă rezultată din denominare și comisioane de administrare cont (1% din creditul acordat) și de analiză dosar, în cuantum de 1.393,50 franci elvețieni, calculate de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective a acesteia, la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian-leu la cursul de 2,1454 RON, afișat de B.N.R. la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani, reprezentând diferența dintre sumele încasate cu titlu de credit, dobânzi și comisioane și sumele datorate acesteia în condițiile unui curs al francului elvețian de 1,8894 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective a acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 24.03.2017, reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 1 pct. 2, art. 5 pct. 1 lit. b) și c), art. 6 pct. 1 teza finală și pct. 3, art. 8 și art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/17.12.2007.

Prin sentința civilă nr. 1143/31.03.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit ipotecar nr. x/17.12.2007: art. 2 pct. 1 prima liniuță, prin care a fost prevăzută obligația reclamanților de "plată a comisioanelor Băncii aferente creditului acordat de 1.393,5 CHF'; art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare și art. 6 pct. 1 teza finală, în ceea ce privește posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii, mai exact, cu privire la sintagma "dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii"; prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei achitate cu titlu de comision de administrare, respectiv a sumei de 1.393,5 franci elvețieni, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data plății până la data restituirii efective; a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, a fost redus onorariul de avocat la plata căruia a fost obligată pârâta de la suma de 2.000 RON la suma de 1.000 RON și a fost obligată pârâta la plata acestei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 302/08.02.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului său.

În motivare, a arătat ca decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care transpune în legislația națională Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, a susținut că dobânzile și comisioanele sunt elemente ce formează prețul contractului, astfel că, potrivit dispozițiilor legale sus­menționate, clauzele care le prevăd nu pot face obiectul evaluării caracterului abuziv.

A mai arătat recurenta că respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, iar un consumator mediu și normal informat nu avea nevoie de cunoștințe juridice sau economice pentru înțelegerea acestora și a consecințelor economice asupra obligației sale de plată.

În acest context, a evocat practica instanței supreme și a susținut că, potrivit acesteia, ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

În opinia recurentei, clauzele privind comisionul de administrare au fost formulate într-un limbaj clar și inteligibil și au fost negociate cu consumatorul și, mai mult, au corespondent în dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că nu se poate susține că a acționat contrar cerințelor bunei-credințe și că intimatul nu a cunoscut costurile creditului, inclusiv existența și cuantumul comisionului de administrare, dar și că obligarea la restituirea sumelor încasate cu acest titlu echivalează cu modificarea prețului contractului.

În acest context, a arătat că potrivit art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, sancțiunea impusă de legiuitor constă în lipsirea de efecte față de consumator a clauzelor abuzive, iar nu nulitatea absolută a acestora.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile contractuale privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda în anumite condiții au fost negociate cu consumatorul și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că nu au caracter abuziv.

Intimații-reclamanți A. și B. nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, s-a dispus comunicarea raportului și a completării la raport către părți.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanțele devolutive ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele referitoare la dobândă și la comisioane, deoarece fac parte din prețul contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Înalta Curte constată că sunt supuse criticii clauzele contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 17.12.2007, la art. 2 pct. 1 prima liniuță, precum și solicitarea subsidiară de obligare la restituirea către reclamanți a sumei achitate cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă și a clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 teza finală în ceea ce privește posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, clauzele menționate referitoare la comisioane pot face obiectul evaluării acestora prin prisma caracterului abuziv, nefiind excluse de la aplicare în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a prevăzut că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 invocate de recurenta-pârâtă, nu sunt incidente în privința contractului dedus judecății. Astfel, contractul a fost încheiat la data de 17.12.2007, iar dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 au fost introduse prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor în relatia cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, care a intrat în vigoare la 31 decembrie 2007.

Prin urmare, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, introduse ulterior încheierii contractului de credit, nu pot fi invocate retroactiv, astfel că, clauzele contestate de către reclamanți au fost analizate din perspectiva art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, se impune a constata că, la data încheierii contractului de credit în litigiu, legislația națională română nu transpusese, în ordinea sa juridică, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

Ca atare, legislația națională în vigoare la data perfectării contractului și, prin urmare, aplicabilă raportului juridic dedus judecății, supunea întregul contract aprecierii caracterului abuziv (inclusiv a clauzelor ce definesc obiectul său principal sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației).

Jurispudența relevantă a C.J.U.E. a statuat că art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva sus-arătată nu se opun unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor astfel de clauze contractuale (Hotărârea C.J.U.E. din 3 iunie 2010 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid).

Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere că hotărârea recurată este legală, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Instanța de apel a reținut criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, verificând dacă clauzele contestate au fost negociate cu reclamanții, dacă au fost exprimate într-un limbaj clar și accesibil și dacă au creat în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, instanța de apel a reținut cu justețe că acestea nu au fost negociate de părțile în litigiu, au avut un caracter preformulat, astfel încât recurentei-pârâte îi revenea obligația de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără însă ca o asemenea probă să fie făcută.

Astfel, împrejurarea că părțile au negociat și stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia că acele clauze care sunt supuse analizei în prezentul recurs ar fi fost negociate.

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

În cazul contractului de credit încheiat între părți, instanța supremă constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele contestate nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către recurenta-pârâtă, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidența prevederilor Legii nr. 193/2000. Împrejurarea că debitorii reclamanți au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluția contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianții.

Stabilirea existenței sau inexistenței negocierii clauzelor contractuale reprezintă o chestiune legată de situația de fapt, a cărei evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia.

În acest sens, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, întrucât banca a perceput un cost pentru o prestație care nu a fost explicată în mod neechivoc în cuprinsul contractului și nici nu se poate deduce din noțiunile uzitate care ar fi contraprestația băncii pentru comisionul perceput.

Așa cum reiese din cauza CJUE C-621/17, Gyula Kiss, în ceea ce privește aspectul dacă clauzele în discuție în litigiul principal creează, în contradicție cu cerința de bună-credință, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, trebuie să se considere, astfel cum reiese din decizia de trimitere, că perceperea unor costuri de administrare și a unui comision de acordare este prevăzută în dreptul intern. Cu excepția cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menționate și comisionului menționat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziția juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul național. Revine instanței de trimitere sarcina de a ține seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menționate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului.

În speță, conform art. 5 lit. a) din contract, s-a prevăzut că banca percepe un comision de administrare a creditului de 1% flat, calculat asupra sumei creditului contractat. Pârâta a precizat că acest comision de administrare nu este perceput pentru monitorizarea derulării și rambursării creditului și este perceput pentru operațiunile efectuate în scopul acordării creditului, în condițiile în care conform art. 5 lit. a) din contract, comisionul de analiză perceput este 0.

Astfel, clauza contestată nu respectă cerința prevăzută la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia contractul trebuie să cuprindă clauze contractuale clare, fără echivoc, din moment ce în contract nu s-a menționat că în fapt comisionul de administrare ar fi fost perceput pentru operațiunile efectuate în scopul acordării creditului sau analizării dosarului de credit, având în vedere că noțiunea de administrare presupune efectuarea de operațiuni pentru monitorizarea derulării și rambursării creditului, operațiuni pentru care chiar recurenta-pârâtă a precizat că nu a perceput nici un cost.

Instanța de apel a constatat cu justețe că, în cauză, s-a prevăzut obligația plății unui comision de administrare pentru operațiuni care nu au legătură cu administrarea creditului, ci cu acordarea/analizarea condițiilor de credit, în condițiile în care contractul nu prevede obligația achitării unui comision de acordare/analiză.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Curtea de apel a reținut în mod corect că banca a perceput un cost pentru o prestație care nu a fost explicată în mod neechivoc în cuprinsul contractului și nici nu se poate deduce din noțiunile uzitate care ar fi contraprestația băncii pentru comisionul perceput. Caracterul abuziv al unei clauze se apreciază însă în funcție de forma acesteia la momentul încheierii contractului, iar nu în funcție de intenția avută în vedere de una dintre părți, în cazul de față banca, dar care nu a fost adusă la cunoștința părții cocontractante.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în speță, se pune problema existenței unei prestații a consumatorului, care este certă atât în ceea ce privește existența cât și întinderea sa și a unei prestații a bancii care nu este definită nici în mod expres și nici nu rezultă din cuprinsul noțiunilor uzitate, ceea ce face practic ca aceasta să nu existe, echilibrul contractual fiind astfel rupt.

În consecință, în ce privește comisionul de administrare, Înalta Curte constată că dezechilibrul creat de acesta este evident, deoarece în schimbul perceperii acestei sume, banca nu a explicat clar și fără echivoc care este contraprestația sa pentru comisionul perceput.

În acest context, instanța de apel a constatat în mod corect că este îndeplinită și condiția relei-credințe a băncii, care rezultă din faptul că aceasta a perceput și încasat sume importante de bani cu titlu de comision de acordare, fără a informa în mod corespunzător împrumutații cu privire la prestațiile și motivele care justifică perceperea acestui comision.

Prin urmare, instanța de apel a constatat cu justețe că respectiva clauză prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) privind comisionul de administrare are caracter abuziv, fiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, în mod legal curtea de apel a constatat și caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2 pct. 1 prima liniuță, care prevede obligația reclamanților de plată a comisioanelor aferente creditului acordat de 1.393,5 CHF, din moment ce singurul comision perceput în baza acestei clauze a fost comisionul de administrare, instituit prin clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a), în) privința căruia s-a constatat caracterul abuziv.

În acest context, curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica referitoare la obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 1.393,5 CHF, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, dat fiind caracterul accesoriu al acestui petit față de cel având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) și art. 2 pct. 1 prima liniuță din contractul de credit.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia atacată și cu privire la încălcarea prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, susținând că restituirea sumelor încasate cu acest titlu echivalează cu modificarea prețului contractului, în condițiile în care sancțiunea impusă de legiuitor constă în lipsirea de efecte față de consumator a clauzelor abuzive, iar nu nulitatea absolută a acestora.

Critica este nefondată, întrucât în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea absolută.

Înalta Curte reține interpretarea conformă, obligatorie pentru instanțele naționale, realizată de CJUE în decizia preliminară pronunțată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) și C-308/15 Banco Popular Español, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reținut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Astfel, prin restituirea sumelor percepute în baza clauzelor nule absolut se realizează repunerea părților în situația anterioară, ca efect principal al constatării nulității absolute. Repunerea părților în situația anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligații pentru consumator, astfel că soluția instanței de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este legală.

În consecință, în mod corect instanța de apel a apreciat că efectul constatării nulității absolute a unei clauze ca urmare a caracterului abuziv al acesteia impune obligația restituirii sumelor de bani percepute în baza acestor clauze, fără ca soluția de restituire să poată fi interpretată drept o intervenție a instanței de judecată în contractul încheiat între părți.

Sunt nefondate și susținerile recurentei-pârâte referitoare la soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 pct. 1 teza finală în ceea ce privește posibilitatea băncii de modificare unilaterală a dobânzii.

În speță, în urma analizei acestei clauze, curtea de apel a constatat cu justețe că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a putea fi calificată ca fiind abuzivă.

Așa cum s-a reținut în precedent, contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privința căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale precizate rezultă că legiuitorul acordă preferință modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

Totodată, în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind îndeplinită și condiția privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât se instituie dreptul unilateral al băncii de-a modifica dobânda în funcție de indici care nu au fost prevăzuți în contract și care nu pot fi considerați ca fiind unii obiectivi, fără a exista un motiv întemeiat care să fie prevăzut în contract.

Potrivit jurisprudenței C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

Astfel, în ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecății, se constată că banca nu a acționat în mod corect și echitabil față de consumatori, neputându-se prezuma faptul că, în mod rezonabil, în ipoteza negocierii individuale, aceștia ar fi acceptat o astfel de clauză, prin care banca poate modifica unilateral dobânda, în lipsa unui motiv întemeiat prevăzut în contract.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte care vizează modul în care instanța de apel s-a pronunțat asupra legalității clauzelor din contract analizate, sunt neîntemeiate.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. Membră a D. împotriva deciziei civile nr. 302 din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. Membră a D. împotriva deciziei civile nr. 302 din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2019.