ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1757/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

- obligarea pârâților să plătească reclamanților salariile de încadrare și celelalte drepturi aferente raportate la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu 1 decembrie 2015 și repararea prejudiciului produs, respectiv obligarea la plata pentru fiecare lună a diferențelor dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data scadenței plății sumelor și până la plata efectivă a acestora.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile O.G. nr. 13/2008, decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 166, art. 253 alin. (1), (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul Muncii, art. 208, art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 6, alin. (4), art. 2517, art. 2526 și art. 1535 din C. civ., precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele statuate prin decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, decizia nr. 23 din 26 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și raționamentul dezvoltat prin decizia nr. 11/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, cu referire la chestiunea prejudicială a conceptului de "salariu avut", aplicabil mutatis mutandis, art. 1, alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, O.U.G. nr. 20/2016, art. 1531 și art. 1535 din C. civ.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că o parte dintre reclamanți au calitatea de grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș Severin și că sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., astfel că instanța competentă este Tribunalul Mehedinți, instanță aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Timișoara în a cărei circumscripție se află Tribunalul Caraș Severin, avându-se în vedere și faptul că acesta se află la o distanță mai mică, în raport cu celelalte instanțe judecătorești de același grad competente.

Totodată, s-a mai reținut că, față de ceilalți reclamanți, sunt îndeplinite condițiile de existență a coparticipării procesuale, conform dispozițiilor art. 59 din C. proc. civ., întrucât în prezenta cauză reclamanții au pretenții identice iar motivele de fapt și de drept expuse în cuprinsul cererii sunt identice.

La termenul din 7 iunie 2019, instanța a dispus disjungerea acțiunii pentru fiecare reclamant în parte și formarea de dosare separate, în baza dispozițiilor art. 139 alin. (5) C. proc. civ.

Urmare a disjungerii, cauza privind pe reclamantul H. a fost înregistrată sub nr. x/2019.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut în esență că raportat la calitatea reclamantului, de conducător auto, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, acestuia nu i se aplică dispozițiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., în materia competenței teritoriale, fiindu-le aplicabile dispozițiile de drept comun în materia soluționării conflictelor de muncă, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

S-a mai reținut că din actele dosarului nu rezultă opțiunea reclamantului în sensul sesizării Tribunalului Mehedinți cu judecarea acțiunii deduse judecății, iar prin procedeul adoptat de Tribunalul Caraș Severin s-a încălcat principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecății un conflict de muncă, prin care reclamantul, în calitate de șofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, a solicitat obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș Severin la plata acestora, competența materială revenind în primă instanță Tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social.

Calitatea reclamantului de șofer - personal conex în justiție, sub aspectul competenței teritoriale, atrage incidența dispozițiilor de drept comun în materia soluționării conflictelor de muncă, nefiind aplicabile prevederile de la art. 127 alin. (3) din C. proc. civ., în limitele declarate constituționale prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională, care instituie o competență teritorială facultativă.

Determinarea competenței teritoriale facultative prin prisma dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. are în vedere calitatea reclamantului, respectiv cea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, calitate care trebuie să existe la data sesizării instanței, precum și calitatea de parte în proces a instanței la care își desfășoară activitatea.

Beneficiul acordat de legiuitor nu poate fi extins și altor categorii de reclamanți, în calitate de personal conex al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, respectiv cei care îndeplinesc funcțiile de agent procedural, aprod și șofer.

Astfel, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, 16 ianuarie 2019, în cauză sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în considerarea caracterului de normă specială ulterioară, ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, locul de muncă al reclamantului este la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, Tribunalul Caraș Severin fiind competent să soluționeze acțiunea, față de prevederile enunțate, aceasta fiind de altfel și opțiunea reclamantului cu judecarea acțiunii deduse judecății, în sensul sesizării Tribunalului Caraș Severin.

Totodată, nu sunt incidente dispozițiile art. 59 C. proc. civ., referitoare la coparticiparea procesuală activă, deoarece nu există o cauză comună a raporturilor de muncă, acestea fiind supuse unor acte normative distincte, sau o strânsă legătură între drepturile părților, având în vedere că reclamantul din prezentul dosar are o funcție diferită față de restul reclamanților din cererea inițială.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2019.