ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3146/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8740 din 14 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Cluj-Napoca a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat, invocată de reclamanții A. și B. prin întâmpinarea la cererea reconvențională.

A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes, invocată de reclamanți prin întâmpinarea la cererea reconvențională. A admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, invocată de instanță, din oficiu. A respins, ca rămasă Iară obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților reconvențional C. și D.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții E., F. și G.

A dispus obligarea pârâților E. și F. sa lase reclamanților A. și B., în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 214 mp, identificat prin anexa 5 la raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul H.

L-a obligat pe pârâtul G. să lase reclamanților A. și B., în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 136 mp, identificat prin anexa 5 la raportul de expertiză. I-a obligat pe pârâții E. și F. să desființeze și să ridice de pe terenul aparținând reclamanților parte din casa de locuit C3, magazia C4 și fosa septică, identificate prin anexa 5 la raportul de expertiză, iar în caz contrar, i-a autorizat pe reclamanți să procedeze ia ridicarea acestora, pe cheltuiala pârâților.

A dispus obligarea pârâților E., F. și G. să desființeze și să ridice de pe terenul aparținând reclamanților gardul de lemn identificat la punctele A - B din anexa 5 la raportul de expertiză, iar în caz contrar, i-a autorizat pe reclamanți să procedeze la ridicarea acestuia, pe cheltuiala pârâților.

A respins, ca inadmisibilă, cererea reconvențională formulată de pâra ții-reclamanți E., F. și G., în contradictoriu cu reclamanții-pârâți reconvențional A. și B. și cu pârâții-reconvențional C. și D., I-a obligat pe pârâții-reclamanți E., F. și G. să achite în solidar, reclamanților A. și B. suma de 5.777 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.402 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, 1.200 RON onorariu de avocat, iar 3.175 RON onorariu de expert.

A respins, neîntemeiate cheltuielile de judecată solicitate de pârâții-reclamanți.

A stabilit că cheltuielile avansate de stat» în sumă de 741 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, urmare admiterii în parte a cererii de ajutor public judiciar, formulată de pârâții reclamanți reconvențional, vor rămâne în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentințe, ia data de 16 decembrie 2018 (data depunerii la oficiul poștal) au declarat apel apelanții-pârâți E., F. și I. (moștenitoarea pârâtului G., decedat pe parcursul procesului). Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 3 ianuarie 2017, sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1611 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins apelul declarat de apelanții-pârâți E., F. și I. împotriva sentinței civile nr. 8740 din 14 octombrie 2016, pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca. A dispus obligarea apelanților-pârâți să achite intimatului B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, la data de 27 aprilie 2019, recurenții-pârâți E. și F. au declarat recurs.

Prin adresa din data de 12 iulie 2018, Tribunalul Cluj a înaintat recursul spre soluționare, împreună cu dosarul, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și justiție, secția I civilă, la data de 16 iulie 2018, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare. Completului CNC9.

Prin rezoluția completului din data de 18 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 25 septembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de atac formulate.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal într-un litigiu înregistrat pe roiul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 11 martie 2014, având ca obiect revendicarea unui teren cu o valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și justiție judecă; "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apei, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacra plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună haltei Curți ele Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitara a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest roi se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apei sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții E. și F. împotriva deciziei civile nr. 1611 din data de 22 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.09.2018.