TSYUZ c. UKRAINE

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (...).

Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până ce vinovăția sa a fost stabilită legal.

Orice acuzat are dreptul în special la: a) a fi informat, într-un termen scurt, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa ; b) de a dispune de timp și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale ; c) de a se apăra pe sine însuși sau de a avea asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace de a plăti un apărător, de a putea fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o cer ; d) de a interoga sau a face întrebări martorilor inculpați și de a obține chemarea și interogarea martorilor inculpați în aceleași condiții ca și martori inculpați . " A. Cu privire la caracterul echitabil al procedurii Reclamanta se pretinde victime a unei încălcări a §1 al articolului 6 combinat cu §2 și 3 a), b), c) și d). Curte reamintește că cerințele acestora din urmă reprezintă aspecte particulare ale dreptului la proces echitabil garantat de primul (vezi, Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania , hotărâre din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, § 67); ea va ține deci seama în examinarea faptelor sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției. Curte va investiga dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut caracterul echitabil dorit de acest articol. Pentru scopul acesta, va studia succesiv diferitele prețuri prezentate înaintea sa. 1. Cu privire la interogarea reclamantei înainte de notificarea actului de inculpație Guvernul susține că comportamentul investigatorilor ce vizau colectarea mai multor probe înainte de punerea în acuzație a reclamantei și interogarea acesteia la 1 martie 2000 erau conforme cerințelor articolului 6 al Convenției. Reclamanta susține că faptul de a nu avea calitatea de suspect la interogarea din 1 martie 2000 și de a nu fi fost informată asupra naturii acuzațiilor căreia cădeau asupra sa a privat-o de dreptul de a se apăra pe sine și de a recurge la asistența unui apărător de alegerea sa. Curte reamintește în privința aceasta că, dacă art. 6 are ca scop principal, în penal, asigurarea unui proces echitabil înaintea unui „tribunal" competent să decidă „cu privire la temeinicia acuzației", din aceasta nu rezultă că se dezinteresează de fazele care se desfășoară înainte procedura de judecată. Prin urmare art. 6 – și în special §3 – poate juca un rol înainte de saisirea judecătorului de fond dacă și în măsura în care nerespectarea inițială a acestor dispoziții riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului ( Imbrioscia c. Elveția , hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36). Dacă recunoaște oricărui acuzat dreptul de a „se apăra pe sine însuși sau de a avea asistența unui apărător (...)", art. 6 § 3 c) nu precizează condițiile de exercitare. Așa cum a subliniat de asemenea Curte, modalitățile de aplicare a articolului 6 § 3 c) în cursul instrucțiunii depind de particularitățile procedurii și de circumstanțele cauzei. Se pune întrebarea în fiecare caz dacă, la lumina întregii proceduri, restricția a privat acuzatul de un proces echitabil ( John Murray c. Regatul Unit , hotărâre din 8 februarie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, § 62). Curte observă că la 1 martie 2000, reclamanta a fost determinată să facă declarații în calitate de martor și aceasta, fără a fi fost informată despre urmărirea inițiată și în absența unui apărător, în timp ce investigația vizau stabilirea și consemnarea faptelor care puteau ulterior servi ca bază inculpației sa. Cu toate acestea, reclamanta, care era implicată în operațiunea de cumpărare supravegheată, nu a cerut sa fie asistată de un avocat de alegerea sa. De altfel, reclamanta nu era constrânsă să răspundă la întrebările investigatorului sau să mărturisească împotriva sa. De fapt, înainte de a proceda la interogare, investigatorul a informat reclamanta de drepturile sale garantate de art. 63 al Constituției Ucrainei care prevede că nimeni nu se expune la urmărire pentru refuzul de a depune mărturie sau explicații la adresa sa. De altfel, reclamanta a declarat că depune marturie „fără constrângere". Este adevărat că potrivit codului de procedură penală un martor se expune la urmărire penală în cazul mărturiei mincinoase. Cu toate acestea, sancțiunea menționată comportă o anumită constrângere, aceasta vizând deci garantarea sincerității declarațiilor făcute înaintea autorității competente și nu obligarea interessatului să depună marturie (vezi, Serves c. Franța , hotărâre din 20 octombrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VI, § 47). Curte estimează că reclamanta nu a demonstrat în ce mod mărturiile făcute în cursul interogării din 1 martie 2000 erau determinante pentru rezultatul procedurii, acestea nefiind reținute de tribunalele interne. 2. Cu privire la notificarea actului de acuzație reclamantei Guvernul afirmă că drepturile reclamantei garantate de art. 6 § 3 b) al Convenției nu au fost încălcate. Reclamanta și-a exprimat dezacordul. Curte constată că în materie penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor căreia cădeau asupra unui acuzat, și deci calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea o reține la adresa sa, este o condiție esențială a echității procedurii. Dispozițiile articolului 6 § 3 a) nu impun nicio formă anumită privind modul în care acuzatul trebuie să fie informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa. În fine, există o legătură între alineele a) și b) ale articolului 6 § 3 și dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației trebuie să fie examinat la lumina dreptului pentru acuzat de a-și pregăti apărarea ( Pélissier și Sassi , precitat, §§ 52-54). Curte estimează că ceea ce contează în scopurile articolului 6 § 3 a) este faptul că informația asupra naturii și cauzei acuzației să fie dusă la cunoștința reclamantei destul de repede pentru a-i permite să aibă timp necesar pregătirii apărării sale, drept garantat de art. 6 § 3 b) (vezi, Zhelezov c. Rusia , nr. 48040/99, din 23 aprilie 2002). Curte observă că actul de inculpație a fost notificat reclamantei la 21 martie 2000, adică aproape o lună și zece zile după data cumpărării supravegheatei și aproape două luni înainte data primei ședințe. Deci, Curte estimează că acest timp era adecvat pentru a satisface cerințele articolului 6 § 3 a). De altfel, Curte constată că la 10 mai 2000, la consultarea dosarului penal, nici reclamanta, nici avocatul seu nu au formulat vreo observație privind insuficiența timpului pentru pregătirea apărării. 3. Cu privire la administrarea probelor Guvernul susține că autoritățile de urmărire au primit informația privind detenția macului de reclamantă în februarie 2000. De altfel, susține că reclamanta deținea substanțe narcotice la domiciliul seu, ceea ce constituie de la sine o infracțiune represionată de o dispoziție din codul penal ucrainean, și că achiziția supravegheată de persoane acționând ca urmare a instrucțiunilor poliției vizau doar stabilirea intenției de esituare a drogurilor. De altfel, sentința de condamnare nu fusese fondată exclusiv sau în mare parte pe mărturiile lui S. și K., ci pe mărturiile altor martori făcute în cursul ședințelor. Înaintea Curții, reclamanta afirmă că a fost condamnată pentru fapte săvârșite ca urmare a instigării agenților de poliție. În special, afirmă că nu exista vreo informație anterioară privind comportamentul criminal al sau participarea sistematică la traficul de stupefiants. Curte a trebuit deja să se pronunțe de mai multe ori cu privire la intervenția în procedură a agenților infiltrați și provocatori. Ea a statuat, în special, că atunci când activitatea agenților în cauză sau persoanelor particulare acționând sub ordinul poliției poate parea că a provocat infracțiunea, și dacă nimic nu indică că, fără intervenția lor, aceasta ar fi fost perpetrată, activitatea în cauză depășește aceea a unui agent infiltrat și poate fi calificată ca provocare. O asemenea intervenție și folosirea sa în procedura penală pot întina de manieră iremediabilă caracterul echitabil al procesului (vezi, Teixeira de Castro c. Portugalia , hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, §§ 38-39). Cu toate acestea, litigiul de față se deosebește de cazul Teixeira de Castro , precitat. În cazul de speță, reclamanta, fiind condamnată pentru detenție ilegală de stupefiants cu intenție de esituare și esituare de stupefiants, nu a nicit negat că deținea anterior capsulele de mac la domiciliul seu și că le-a predat lui S. Ea estima că în calitate de practicianță de medicină naturală avea dreptul de a deține mac benin la domiciliul seu și de a-l preda altora în scopuri terapeutice. Doar greutatea macului și faptul de a fi primit bani în schimb contestată de interessată la nivel intern. Din consecință, Curte estimează că în acest context examinarea cadrului în care operațiunea de poliție a fost organizată sau natura și întinderea participării poliției lipsește de relevanță. Privitor la caracterul onerabil al tranzacției și greutatea semințelor de mac, Curte reamintește că dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care se încadrează deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (vezi García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). De altfel, sarcina Curții constă în a investiga dacă procedura envisajată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut caracter echitabil (vezi, printre altele, hotărâre Van Mechelen și alții c. Țări de Jos din 23 aprilie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 711, § 50). Curte observă că reclamanta, care era asistată unui apărător, a avut posibilitatea de a interoga martori la ședințe și de a contrazice diferitele mărturii și expertize produse în cursul procedurii. Prin urmare, reclamanta a putut lua cunoștință de conținutul diferitelor mărturii și altor documente produse în cursul dezbaterilor și a, prin aceasta, fost plasată în poziție de a combate înaintea judecătorului de fond declarațiile nefavorabile tezei sale. Curte nu vede niciun motiv de a pune în cauză aprecierea jurisdicțiilor interne sau, pe baza examinării proprii a dosarului, de a concluziona diferit decât ele. În concluzie, Curte estimează că nimic din dosarul nu permite de a detecta aparența unei încălcări de către jurisdicții art. 6 § 1 pentru atât cât se referă la dreptul la proces echitabil.

Cu privire la imposibilitatea de a interoga în ședință martori S. și K Guvernul afirmă reclamanta nu formulase vreo cerere de interogare a lui S. și K. în fața tribunalului de prima instanță. Reclamanta replică că mărturiile lui S. și K. nu au fost reținute de tribunalul de prima instanță și că instanța de casație care s-a referit la mărturiile menționat nu avea dreptul de a interoga martori în ședință. În privința aceasta, Curte reitera că sarcina care i se atribuie Convenția constă în a investiga dacă procedura examinată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, revistă caracter echitabil. Elementele de probă trebuie normal produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unui dezbatere contradictoriu. Din aceasta nu rezultă cu toate acestea că declarația unui martor trebuie întotdeauna făcută în pretorie și în public pentru a putea servi ca probă; în particular, aceasta poate dovedi imposibilă în anumite cazuri. Folosi în felul acesta mărturiile care se ridică la faza instrucțiunii pregătitoare nu se ciocnește în sine cu §3 d) și 1 al articolului 6, sub rezerva respectării drepturilor apărării. (vezi, Asch c. Austria , hotărâre din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, § 27). În cazul de speță, instanța de casație nu avea competență pentru a interoga martori la ședință, dar putea admite examinarea pieselor nefăcând inițial parte din dosaru. Era deci liber pentru Curta regională de a avea în vedere mărturiile colectate de investigator, cu atât mai mult că ele pot i se pare că au fost corroborate de alte date în posesia sa, cum ar fi rezultatul expertiizei, procesul-verbal de cumpărare supravegheată și confiscare de stupefiants, precum și mărturiile agenților de poliție, martorilor certificatori și locuitorilor satului, toți acești mijloace fiind discutate în fața tribunalului de prima instanță. Din aceasta rezultă că declarațiile litigioase nu constituia singurul element de probă pe care Curta regională și-a bazat concluzia (vezi, Artner c. Austria , hotărâre din 28 august 1992, seria A nr. 242-A, § 24 și Valentin Moiseyev c. Rusia (dec.), nr. 62936/00, din 9 decembrie 2004).

Cu privire la respectarea principiului prezumției de nevinovăție Curte constată că procesul-verbal din 1 martie 2000 a fost semnat de reclamantă care, de altfel, nu face mențiune a unei informații alterate. Pe de altă parte, prețul tras din art. 6 § 2 nu este susținut. Pentru atât cât reclamanta acuză agenții de poliție de a fi dezvăluit infracțiunea sa, nicio piesă din dosaru nu vine să o probeze. Emisiunea de radio pe care o critică nu a menționat-o pe ea. Și privitor la motivarea refuzului confruntării sa cu martori inculpați, Curte estimează că expresia criticată era o referință implicită la actul de acuzație din care reclamanta și-a făcut propria interpretare. La fel și pentru tentativa de concediere.

Concluzie Având în vedere ansamblul acestor elemente, Curte consideră că procedura în cauză, considerată în ansamblu, a răspuns cerințelor unui proces echitabil. Prin urmare, prețurile sus-menționate sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. B. Cu privire la procedura „în ordinul de control" Cu privire la prețul tras din necitarea reclamantei la examinarea cauzei sale „în ordinul de control", Curte constată că o asemenea procedură nu poate fi considerată ca o cale de atac efectivă în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, decizia de a se angaja fiind fundată pe exercitarea puterilor discreționare (vezi, Kozak c. Ucraina (dec.), nr. 21291/02, 17 decembrie 2002 și Kucherenko c. Ucraina (dec.), nr. 41974/98, 4 mai 1999). Se trece deci o cale de atac extraordinară scăpând din sfera de aplicare articolului 6 al Convenției. Prin urmare, acest preț este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 3 și 4 al Convenției. Din consecință, se cuvine de pus capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției și de declara requisiția inadmisibilă. Din aceste motive, Curte, cu unanimitate, Declară requisiția inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffieră Președinte

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge . » A. Sur le caractère équitable de la procédure La requérante se prétend victime d’une violation du paragraphe 1 de l’article 6 combiné avec les paragraphes 2 et 3 a), b), c) et d). La Cour rappelle que les exigences de ces derniers représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le premier (voir, Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne , arrêt du 6 décembre 1988, série A no 146, § 67) ; elle y aura donc égard en examinant les faits sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour recherchera si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu le caractère équitable voulu par cet article. A cette fin, elle étudiera successivement les différents griefs présentés devant elle. 1. Sur l’interrogatoire de la requérante avant la notification de l’acte d’inculpation Le Gouvernement soutient que le comportement des enquêteurs visant à recueillir plus de preuves avant la mise en accusation de la requérante et l’interrogatoire de cette dernière le 1 er mars 2000 étaient conformes aux exigences à l’article 6 de la Convention. La requérante soutient que le fait de ne pas avoir la qualité de suspect lors de l’interrogatoire du 1er mars 2000 et de ne pas avoir été informée sur la nature des accusations pesant sur elle l’a privé de son droit de se défendre elle-même et de recourir à l’assistance d’un défenseur de son choix. La Cour rappelle à cet égard que, si l’article 6 a pour finalité principale, au pénal, d’assurer un procès équitable devant un « tribunal » compétent pour décider « du bien-fondé de l’accusation », il n’en résulte pas qu’il se désintéresse des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement. Ainsi l’article 6 – et notamment son paragraphe 3 – peut jouer un rôle avant la saisine du juge du fond si et dans la mesure où l’inobservation initiale de ces dispositions risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès ( Imbrioscia c. Suisse , arrêt du 24 novembre 1993, série A n o 275, p. 13, § 36). S’il reconnaît à tout accusé le droit de "se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur (...)", l’article 6 § 3 c) n’en précise pas les conditions d’exercice. Comme la Cour l’a également souligné, les modalités d’application de l’article 6 § 3 c) durant l’instruction dépendent des particularités de la procédure et des circonstances de la cause. Il s’agit de savoir dans chaque cas si, à la lumière de l’ensemble de la procédure, la restriction a privé l’accusé d’un procès équitable ( John Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 8 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I, § 62). La Cour observe que le 1 er mars 2000, la requérante a été amenée à faire des déclarations en qualité de témoin et ce, sans être informée de poursuites entamées et en l’absence d’un défenseur, alors que l’enquête avait pour finalité́ l’établissement et la consignation de faits qui pouvaient par la suite servir de base de son inculpation. Toutefois, la requérante, qui était compromise dans l’opération d’achat surveillé, n’a pas demandé à être assistée par un avocat de son choix. Par ailleurs, la requérante n’était pas contrainte à répondre aux questions de l’enquêteur ou de déposer contre elle-même. En effet, avant de procéder à l’interrogatoire, l’enquêteur a informé la requérante de ses droits garantis par l’article 63 de la Constitution de l’Ukraine qui dispose que personne n’encourt de poursuite pour refus de donner un témoignage ou des explications à son égard. Par ailleurs, la requérante a déclaré déposer « sans contrainte ». Il est vrai que selon le code de procédure pénale un témoin encourt des poursuites pénales en cas de déposition mensongère. Toutefois, ladite sanction comporte une certaine coercition, celle-ci vise ainsi à garantir la sincérité des déclarations faites devant l’autorité compétente et non à obliger l’intéressé à déposer (voir, Serves c. France , arrêt du 20 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI, § 47). La Cour estime que la requérante n’a pas démontré de quelle manière les dépositions faites au cours de l’interrogatoire du 1 er mars 2000 étaient déterminantes pour l’issue de la procédure, celles-ci n’ayant pas été retenues par les tribunaux internes. 2. Sur la notification de l’acte d’accusation à la requérante Le Gouvernement affirme que les droits de la requérante garantis par l’article 6 § 3 b) de la Convention n’ont pas été violés. La requérante exprime son désaccord. La Cour note qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure. Les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Enfin, il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense ( Pélissier et Sassi , précité, §§ 52 ‑ 54). La Cour estime que ce qui compte aux fins de l’article 6 § 3 a) est le fait que l’information sur la nature et sur la cause de l’accusation soit portée à la connaissance de la requérante assez rapidement de sorte à lui permettre d’avoir le temps nécessaire à la préparation de sa défense, droit garanti par l’article 6 § 3 b) (voir, Zhelezov c. Russie , n o 48040/99, du 23 avril 2002). La Cour observe que l’acte d’inculpation a été notifié à la requérante le 21 mars 2000, soit près d’un mois et dix jours après la date d’achat surveillé et près de deux mois avant la date de première audience. Dès lors, la Cour estime que ce temps était adéquat pour satisfaire aux exigences de l’article 6 § 3 a). De surcroit, la Cour note que le 10 mai 2000, lors de la consultation du dossier pénal, ni la requérante, ni son avocat n’ont formulé de remarque quant à l’insuffisance de temps pour la préparation de la défense. 3. Sur l’administration des preuves Le Gouvernement soutient que les autorités de poursuite ont reçu l’information quant à la détention du pavot par la requérante en février 2000. Par ailleurs, il soutient que la requérante détenait des substances narcotiques à son domicile ce qui constitue en soi une infraction réprimée par une disposition du code pénal ukrainien, et que l’achat surveillé par les personnes agissant suite aux instructions de la police ne visait qu’à établir l’intention d’écouler la drogue. En outre, le jugement de condamnation n’avait pas été fondé exclusivement ou en grande partie sur les dépositions de S. et K. mais sur les dépositions d’autres témoins faites au cours des audiences. Devant la Cour, la requérante affirme avoir été condamnée pour des faits commis suite à l’incitation des agents de police. Notamment, elle affirme qu’il n’existait aucune information préalable quant à son comportement criminel ou sa participation systématique au trafic de stupéfiants. La Cour a déjà eu à se prononcer à plusieurs reprises sur l’intervention dans la procédure d’agents infiltrés et provocateurs. Elle a statué, notamment, que lorsque l’activité des agents en question ou des personnes privées agissant sous l’ordre de la police peut passer pour avoir provoqué l’infraction, et si rien n’indique que, sans leur intervention, celle-ci aurait été perpétrée, l’activité en cause outrepasse celle d’un agent infiltré et peut être qualifiée de provocation. Une telle intervention et son utilisation dans la procédure pénale peuvent entacher de manière irrémédiable le caractère équitable du procès (voir, Teixeira de Castro c. Portugal , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, §§ 38-39). Or, le présent litige se distingue de l’affaire Teixeira de Castro précitée. En l’espèce, la requérante, ayant été condamnée pour détention illégale de stupéfiants avec intention d’écouler et écoulement de stupéfiants, n’a jamais nié avoir détenu au préalable les capsules de pavot à son domicile et les avoir remis à S. Elle estimait qu’en tant que praticienne de médecine naturelle elle avait droit de détenir le pavot bénin à son domicile et de le remettre aux autres à des fins thérapeutiques. Seuls le poids du pavot et le fait d’avoir reçu de l’argent en contrepartie était contesté par l’intéressée au niveau interne. Par conséquent, la Cour estime que dans ce contexte l’examen du cadre dans lequel l’opération de police a été montée ou la nature et l’étendue de la participation de la police est dépourvu de pertinence. Quant au caractère onéreux de la transaction et le poids de la paille de pavot, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir García Ruiz c. Espagne [GC], no 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Par ailleurs, la tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, l’arrêt Van Mechelen et autres c. Pays-Bas du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 711, § 50). La Cour observe que la requérante, qui était assistée d’un défenseur, a eu la possibilité d’interroger les témoins lors des audiences et de contredire les divers témoignages et expertise produit durant la procédure. Ainsi, la requérante a pu prendre connaissance de la teneur des divers témoignages et autres pièces produites lors des débats et a, par là même, été placée en position de combattre devant le juge du fond les déclarations défavorables à sa thèse. La Cour ne voit aucune raison de mettre en cause l’appréciation des juridictions internes ou, sur la base de son propre examen du dossier, de conclure différemment qu’elles. En conclusion, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions de l’article 6 § 1 pour autant qu’il concerne un droit au procès équitable.

Sur l’impossibilité d’interroger en audience les témoins S. et K Le Gouvernement affirme la requérante n’avait formé aucune demande d’interrogation de S. et K. devant le tribunal de première instance. La requérante réplique que les dépositions de S. et K. n’ont pas été retenues par le tribunal de première instance et que l’instance de cassation qui s’est référée auxdites dépositions n’avait pas le droit d’interroger les témoins en audience. A cet égard, la Cour réitère que la tâche que lui attribue la Convention consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêt un caractère équitable. Les éléments de preuve doivent normalement être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Il n’en résulte pourtant pas que la déclaration d’un témoin doive toujours se faire dans le prétoire et en public pour pouvoir servir de preuve; en particulier, cela peut se révéler impossible dans certains cas. Utiliser de la sorte des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire ne se heurte pas en soi aux paragraphes 3 d) et 1 de l’article 6, sous réserve du respect des droits de la défense. (voir, Asch c. Autriche , arrêt du 26 avril 1991, série A no 203, § 27). En l’espèce, l’instance de cassation n’avait pas de compétence pour interroger les témoins à l’audience mais pouvait admettre l’examen des pièces ne faisant pas initialement partie du dossier. Il était donc loisible à la Cour régionale d’avoir égard aux dépositions recueillies par l’enquêteur, d’autant qu’elles peuvent lui sembler avoir été corroborées par d’autres données en sa possession telles que le résultat de l’expertise, le procès-verbal d’achat surveillé et de saisie de stupéfiants, ainsi que les témoignages des agents de police, des témoins certificateurs et des habitants du village, tous ces moyens ayant été discutés devant le tribunal de première instance. Il en résulte que les déclarations litigieuses ne constituaient point le seul élément de preuve sur lequel la Cour régionale ait appuyé́ sa conclusion (voir, Artner c. Autriche , arrêt du 28 août 1992, série A no 242 ‑ A, § 24 et Valentin Moiseyev c. Russie (déc.), n o 62936/00, du 9 décembre 2004).

Sur le respect du principe de la présomption d’innocence La Cour note que le procès-verbal du 1 er mars 2000 a été signé par la requérante qui, d’ailleurs, ne fait pas mention d’une information altérée. D’autre part, le grief tiré de l’article 6 § 2 n’est pas étayé. Pour autant que la requérante accuse les agents de police d’avoir divulgué son infraction, aucune pièce du dossier ne vient le prouver. L’émission de radio qu’elle critique n’a pas mentionné son nom. Et quant à la motivation du refus de sa confrontation avec les témoins à charge, la Cour estime que l’expression critiquée était une référence implicite à l’acte d’accusation dont la requérante en a fait sa propre interprétation. Il en va de même pour la tentative de licenciement.

Conclusion Au vu de l’ensemble de ces éléments, la Cour considère que la procédure en cause, considérée dans son ensemble, a répondu aux exigences d’un procès équitable. Partant, les griefs précités sont manifestement mal fondé et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur la procédure « en ordre de contrôle» En ce qui concerne le grief tiré de la non-citation de la requérante à l’examen de son affaire « en ordre de contrôle», la Cour note qu’une telle procédure ne saurait être considéré comme un recours effectif au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, la décision sur le point de savoir s’il y a lieu de l’engager étant fondée sur l’exercice de pouvoirs discrétionnaires (voir, Kozak c. Ukraine (déc.), n o 21291/02, 17 décembre 2002 et Kucherenko c. Ukraine (déc.), n o 41974/98, 4 mai 1999). Il s’agit donc d’une voie de recours extraordinaire échappant au champ d’application de l’article 6 de la Convention. Partant, ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 3 et 4 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président [1] . 1,5 euros environ [2] . 134 euros environ