a requisiției nr. 1844/02
prezentată de Nina Sydorivna TSYUZ
împotriva Ucrainei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință din 25 martie 2008
într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen, președinte,
Volodymyr Butkevych,
Rait Maruste,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători,
și Claudia Westerdiek, greffieră de secțiune.
Având în vedere requisiția menționată mai sus introdusă la 19 iunie 2001,
Având în vedere decizia Curții de a se folosi de art. 29 § 3 al Convenției și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate în răspuns de reclamantă,
După deliberare, redă următoarea decizie:
Reclamanta, Doamna Nina Sydorivna Tsyuz, este o cetățeană ucraineană, născută în 1957 și rezidind la Krychylsk. Ea este reprezentată înaintea Curții de către Dl. L. V. Opryshko, avocat la Kiev.
A.
Faptele așa cum sunt expuse de reclamantă
La 11 februarie 2000, S. și K. s-au prezentat în satul reclamantei și au început să chestioneze locuitori în vederea cumpărării de mac.
Reclamanta a fost astfel indicată de vecinii săi Ch. și K.G.I., care l-a condus pe S. și K. la domiciliul reclamantei.
Printr-o decizie din 11 februarie 2000, aprobată de procurorul adjunct al regiunii Rivné, directorul adjunct al departamentului ministerului Afacerilor Interne în regiunea Rivné a ordonat lui S. și K. (doi particulari) să efectueze o cumpărare supravegheată de semințe de mac de la reclamantă și aceasta, cu motivația că departamentul primise informații despre o pretinsă detenție ilegală de semințe de mac de către aceasta. În scopul acesta, agenții de poliție au dat instrucțiuni lui S. și K., precum și o bancnotă de 10 UAH pentru cumpărarea supravegheată a stupefielor.
La 12 februarie 2000, S. s-a prezentat la domiciliul reclamantei, care i-a dat cincisprezece capete de mac în schimbul unei bancnote de 10 UAH.
La ieșirea sa, agenții de poliție, în prezența martorilor certificatori, au pus pecetea pe semințele cumpărate de S. Un act de cumpărare supravegheată și de confiscare a stupefielor la S. și K. a fost întocmit. Apoi, agenții de poliție și martori s-au dus la casa reclamantei și, după ce au recuperat bancnota, au întocmit un proces-verbal care a fost semnat de reclamantă.
La 16 februarie 2000, a fost anunțat la radio locală că o locuință a Krytchylskului (fără a-și menționa numele) fusese reținută pentru vânzare de semințe de mac.
La 21 februarie 2000, ofițerul superior de instrucție de la Sarny a inițiat urmărirea penală privind detenția și esituarea stupefielor de către reclamantă.
La 26 februarie 2000, S. și K. au fost interogați în calitate de martori.
La 1 martie 2000, reclamanta a fost interogată în calitate de martor. În procesul-verbal a declarat că va depune mărturie adevărată și „fără constrângere". I s-a explicat că, potrivit articolului 63 din Constituția Ucrainei, avea dreptul să nu mărturisească împotriva sa. A fost de asemenea informată că în caz de mărturie mincinoasă se expunea la urmărire penală pentru fals marturisit. Reclamanta a declarat că a dispus de macul pentru nevoile sale și că l-a predat necunoscutului la 12 februarie 2000.
La 10 martie 2000, o expertiză judiciară a dezvăluit că capetele de mac în cauză, cu o greutate totală de 400 g, erau substanțe narcotice, și anume, semințe de mac.
La 21 martie 2000, ofițerul de instrucție i-a prezentat reclamantei actul de inculpație și a informat-o despre dreptul la serviciile unui avocat. Cu toate acestea, ea a renunțat la asistența unui consilier.
Reclamanta afirmă că mărturiile sale au fost alterate și că posibilitatea de a-și redacta propria mărturie i-a fost refuzată.
La 24 martie 2000, ofițerul de instrucție a anunțat reclamantei încheierea instrucțiunii preliminare și i-a remis pentru studiu dosarul privind cauza sa penală. Ea susține că nu a putut lucra în liniște la dosarul seu datorită prezenței în birou a agenților de poliție care făceau gălăgie și refuzului ofițerului de instrucție de a-i desemna alt loc pentru examinarea dosarului în cauză.
După studierea dosarului, reclamanta a cerut o confruntare cu S. și K. Printr-o decizie din 24 martie 2000, ofițerul superior de instrucție de la Sarny a respins cererea sa cu motivația că vinovăția reclamantei era dovedită de probele recunoscute și că confruntarea nu era nici posibilă, nici utilă.
Reclamanta a depus apoi o plângere la procuratura de Sarny.
Printr-o decizie din 31 martie 2000, procurorul de Sarny a trimis cauza pentru o instrucție suplimentară.
În cadrul instrucțiunii suplimentare, reclamanta a fost asistată de un avocat.
La 7 mai 2000, directorul bibliotecii de Sarny, unde lucra reclamanta, a încercat s-o concedieze cu motivația că comisese o faptă imorală.
La 10 mai 2000, instrucțiunea suplimentară a fost încheiată și cauza penală a fost trimisă în judecată.
Din procesul-verbal din 10 mai 2000 rezultă că în acea zi reclamanta și avocatul său lucrau la dosarul. Reclamanta a declarat că a luat cunoștință de conținutul complet al dosarului pentru a treia oară. Avocatul seu a declarat că nu are nicio cerere de formula.
La 15 iunie 2000, la prima ședință, reclamanta nu a negat că a deținut macul și că l-a predat lui S. Cu toate acestea, a contestat greutatea macului și faptul de a fi primit bani în schimb. De altfel, în replică la întrebarea procurorului, reclamanta a declarat că nu contestă faptul că anterior dăduse mac unor terți.
La ședința martorilor, Ch. și K.G.I. au recunoscut că au avut cunoștință de faptul că reclamanta poseda macul. Ei au recunoscut de asemenea că l-au dirijat pe S. și K. către reclamantă. De altfel, martorul K.G.I. a indicat că reclamanta vândea anterior „ierburi binecuvântate la biserică".
Judecătorul a auzit de asemenea martorii certificatori ai cumpărării supravegheatei și agenții de poliție responsabili cu cumpărarea care au confirmat, în special, că la 12 februarie 2000 S. dăduse 10 UAH reclamantei, că achiziția fusese ordonată ca urmare a informației privind esituarea de mac de către reclamantă, că cumpărătorul fusese căutat anterior cumpărării, că peceții fusesera aplicate pe semințele cumpărate și că numărul bancnotei de 10 UAH corespundea numărului bancnotei pe care S. o obținuse pentru cumpărarea macului. Ședința a fost amânată la cererea apărătorului reclamantei care dorea să convoace doi alți martori.
La 19 octombrie 2000, la a doua ședință, martorul G.S.S. a declarat că reclamanta îi dădea mac și o învăța rugăciuni.
Printr-o sentință din 20 octombrie 2000, tribunalul de Sarny a condamnat reclamanta la trei ani de închisoare cu suspendare, precum și la o amendă de 900 UAH, pentru detenție ilegală de stupefiants cu intenție de esituare, și esituare de stupefiants.
Tribunalul s-a bazat pe rezultatele expertiizei, procesul-verbal de cumpărare supravegheată și de confiscare de stupefiants, precum și pe mărturiile agenților de poliție și martorilor certificatori și martorilor Ch. și K.G.I. (vezi mai sus).
Printr-o hotărâre din 19 decembrie 2000, Curta regiunii Rivné a confirmat sentința de condamnare. Curta regională a constatat, în primul rând, că reclamanta nu a contestat faptul de a fi depozitat la domiciliul seu și predat lui S. semințele de mac, estimând că, în calitate de practicianță de medicină naturală, avea dreptul de a deține mac benin la domiciliul seu și de a-l preda altora în scopuri terapeutice. Pentru a sprijini decizia sa, Curta de regiune a reamintit mijloacele de probă discutate în fața tribunalului de prima instanță și s-a referit de altfel la mărturiile lui S. și K. făcute la 26 februarie 2000.
Reclamanta a depus o plângere „în ordinul de control" la Președintele Curții Supreme a Ucrainei în vederea revizuirii sentinței din 20 octombrie 2000 și hotărârii din 19 decembrie 2000. Printr-o scrisoare din 22 mai 2001, judecătorul Curții Supreme a Ucrainei a respins plângerea reclamantei.
Invocând art. 6 al Convenției, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului seu la un proces echitabil. Privitor la cumpărarea supravegheată a stupefielor, se consideră victime a unei „provocări". De altfel, ea susține că mărturiile sa au fost alterate și că posibilitatea de a-și redacta mărturiile propria mână i-a fost refuzată.
Invocând art. 6 § 2, reclamanta se plânge că agenții de poliție au dezvăluit faptul că vânduseșe semințe de mac și aceasta, înainte ca o acuzație să fie adusă împotriva sa. Ea consideră că emisiunea de radio locală din 16 februarie 2000, precum și tentativa de concediere de care a fost obiect, încalcă principiul prezumției de nevinovăție. Ea estimează de asemenea că ofițerul superior de instrucție a încălcat acest principiu prin a-i refuza cererea de confruntare cu martori inculpați cu motivația că vinovăția sa fusese deja stabilită.
Invocând art. 6 § 3 a), b) și c), reclamanta susține că a fost interogată în calitate de martor, fără a fi fost informată despre deschiderea urmăririi penale împotriva sa, ceea ce a privat-o de asistența unui apărător din începutul instrucțiunii și de posibilitatea de a-și elabora în timp util strategia apărării. De altfel, reclamanta estimează că nu a dispus de toate facilitățile necesare pregătirii apărării sale.
Invocând art. 6 § 3 d), reclamanta se plânge că nu a avut posibilitatea de a interoga S. și K.
Reclamanta se plânge de asemenea că nu a asistat la examinarea cauzei sale „în ordinul de control" de către Curta Supremă a Ucrainei.
Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului seu la proces echitabil, din faptul de a fi fost informată tarziu despre acuzația care cădea asupra ei, de încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, de a nu avea facilitățile necesare pregătirii apărării sale și de imposibilitatea de a interoga martori inculpați și de a nu fi prezentă la examinarea cauzei sale penale în cadrul unei proceduri extraordinare. Ea invocă art. 6 §§ 1, 2, 3 a), b), c) și d) al Convenției care se citește după cum urmează:
„
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (...).
2.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până ce vinovăția sa a fost stabilită legal.
3.
Orice acuzat are dreptul în special la:
a)
a fi informat, într-un termen scurt, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa
;
b)
de a dispune de timp și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale
;
c)
de a se apăra pe sine însuși sau de a avea asistența unui apărător de alegerea sa și, dacă nu are mijloace de a plăti un apărător, de a putea fi asistat gratuit de un avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o cer
;
d)
de a interoga sau a face întrebări martorilor inculpați și de a obține chemarea și interogarea martorilor inculpați în aceleași condiții ca și martori inculpați
.
"
A.
Cu privire la caracterul echitabil al procedurii
Reclamanta se pretinde victime a unei încălcări a §1 al articolului 6 combinat cu §2 și 3 a), b), c) și d). Curte reamintește că cerințele acestora din urmă reprezintă aspecte particulare ale dreptului la proces echitabil garantat de primul (vezi,
Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania
, hotărâre din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, § 67); ea va ține deci seama în examinarea faptelor sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției. Curte va investiga dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut caracterul echitabil dorit de acest articol. Pentru scopul acesta, va studia succesiv diferitele prețuri prezentate înaintea sa.
1.
Cu privire la interogarea reclamantei înainte de notificarea actului de inculpație
Guvernul susține că comportamentul investigatorilor ce vizau colectarea mai multor probe înainte de punerea în acuzație a reclamantei și interogarea acesteia la 1 martie 2000 erau conforme cerințelor articolului 6 al Convenției.
Reclamanta susține că faptul de a nu avea calitatea de suspect la interogarea din 1 martie 2000 și de a nu fi fost informată asupra naturii acuzațiilor căreia cădeau asupra sa a privat-o de dreptul de a se apăra pe sine și de a recurge la asistența unui apărător de alegerea sa.
Curte reamintește în privința aceasta că, dacă art. 6 are ca scop principal, în penal, asigurarea unui proces echitabil înaintea unui „tribunal" competent să decidă „cu privire la temeinicia acuzației", din aceasta nu rezultă că se dezinteresează de fazele care se desfășoară înainte procedura de judecată. Prin urmare art. 6 – și în special §3 – poate juca un rol înainte de saisirea judecătorului de fond dacă și în măsura în care nerespectarea inițială a acestor dispoziții riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului (
Imbrioscia c. Elveția
, hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36). Dacă recunoaște oricărui acuzat dreptul de a „se apăra pe sine însuși sau de a avea asistența unui apărător (...)", art. 6 § 3 c) nu precizează condițiile de exercitare. Așa cum a subliniat de asemenea Curte, modalitățile de aplicare a articolului 6 § 3 c) în cursul instrucțiunii depind de particularitățile procedurii și de circumstanțele cauzei. Se pune întrebarea în fiecare caz dacă, la lumina întregii proceduri, restricția a privat acuzatul de un proces echitabil (
John Murray c. Regatul Unit
, hotărâre din 8 februarie 1996,
Recueil des arrêts et décisions
Curte observă că la 1 martie 2000, reclamanta a fost determinată să facă declarații în calitate de martor și aceasta, fără a fi fost informată despre urmărirea inițiată și în absența unui apărător, în timp ce investigația vizau stabilirea și consemnarea faptelor care puteau ulterior servi ca bază inculpației sa. Cu toate acestea, reclamanta, care era implicată în operațiunea de cumpărare supravegheată, nu a cerut sa fie asistată de un avocat de alegerea sa. De altfel, reclamanta nu era constrânsă să răspundă la întrebările investigatorului sau să mărturisească împotriva sa. De fapt, înainte de a proceda la interogare, investigatorul a informat reclamanta de drepturile sale garantate de art. 63 al Constituției Ucrainei care prevede că nimeni nu se expune la urmărire pentru refuzul de a depune mărturie sau explicații la adresa sa. De altfel, reclamanta a declarat că depune marturie „fără constrângere". Este adevărat că potrivit codului de procedură penală un martor se expune la urmărire penală în cazul mărturiei mincinoase. Cu toate acestea, sancțiunea menționată comportă o anumită constrângere, aceasta vizând deci garantarea sincerității declarațiilor făcute înaintea autorității competente și nu obligarea interessatului să depună marturie (vezi,
Serves c. Franța
, hotărâre din 20 octombrie 1997,
Recueil des arrêts et décisions
Curte estimează că reclamanta nu a demonstrat în ce mod mărturiile făcute în cursul interogării din 1 martie 2000 erau determinante pentru rezultatul procedurii, acestea nefiind reținute de tribunalele interne.
2.
Cu privire la notificarea actului de acuzație reclamantei
Guvernul afirmă că drepturile reclamantei garantate de art. 6 § 3 b) al Convenției nu au fost încălcate.
Reclamanta și-a exprimat dezacordul.
Curte constată că în materie penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor căreia cădeau asupra unui acuzat, și deci calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea o reține la adresa sa, este o condiție esențială a echității procedurii. Dispozițiile articolului 6 § 3 a) nu impun nicio formă anumită privind modul în care acuzatul trebuie să fie informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa. În fine, există o legătură între alineele a) și b) ale articolului 6 § 3 și dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației trebuie să fie examinat la lumina dreptului pentru acuzat de a-și pregăti apărarea (
Pélissier și Sassi
, precitat, §§ 52-54).
Curte estimează că ceea ce contează în scopurile articolului 6 § 3 a) este faptul că informația asupra naturii și cauzei acuzației să fie dusă la cunoștința reclamantei destul de repede pentru a-i permite să aibă timp necesar pregătirii apărării sale, drept garantat de art. 6 § 3 b) (vezi,
Zhelezov c. Rusia
, nr. 48040/99, din 23 aprilie 2002).
Curte observă că actul de inculpație a fost notificat reclamantei la 21 martie 2000, adică aproape o lună și zece zile după data cumpărării supravegheatei și aproape două luni înainte data primei ședințe. Deci, Curte estimează că acest timp era adecvat pentru a satisface cerințele articolului 6 § 3 a).
De altfel, Curte constată că la 10 mai 2000, la consultarea dosarului penal, nici reclamanta, nici avocatul seu nu au formulat vreo observație privind insuficiența timpului pentru pregătirea apărării.
3.
Cu privire la administrarea probelor
Guvernul susține că autoritățile de urmărire au primit informația privind detenția macului de reclamantă în februarie 2000. De altfel, susține că reclamanta deținea substanțe narcotice la domiciliul seu, ceea ce constituie de la sine o infracțiune represionată de o dispoziție din codul penal ucrainean, și că achiziția supravegheată de persoane acționând ca urmare a instrucțiunilor poliției vizau doar stabilirea intenției de esituare a drogurilor. De altfel, sentința de condamnare nu fusese fondată exclusiv sau în mare parte pe mărturiile lui S. și K., ci pe mărturiile altor martori făcute în cursul ședințelor.
Înaintea Curții, reclamanta afirmă că a fost condamnată pentru fapte săvârșite ca urmare a instigării agenților de poliție. În special, afirmă că nu exista vreo informație anterioară privind comportamentul criminal al sau participarea sistematică la traficul de stupefiants.
Curte a trebuit deja să se pronunțe de mai multe ori cu privire la intervenția în procedură a agenților infiltrați și provocatori. Ea a statuat, în special, că atunci când activitatea agenților în cauză sau persoanelor particulare acționând sub ordinul poliției poate parea că a provocat infracțiunea, și dacă nimic nu indică că, fără intervenția lor, aceasta ar fi fost perpetrată, activitatea în cauză depășește aceea a unui agent infiltrat și poate fi calificată ca provocare. O asemenea intervenție și folosirea sa în procedura penală pot întina de manieră iremediabilă caracterul echitabil al procesului (vezi,
Teixeira de Castro c. Portugalia
, hotărâre din 9 iunie 1998,
Recueil des arrêts et décisions
Cu toate acestea, litigiul de față se deosebește de cazul
Teixeira de Castro
, precitat. În cazul de speță, reclamanta, fiind condamnată pentru detenție ilegală de stupefiants cu intenție de esituare și esituare de stupefiants, nu a nicit negat că deținea anterior capsulele de mac la domiciliul seu și că le-a predat lui S. Ea estima că în calitate de practicianță de medicină naturală avea dreptul de a deține mac benin la domiciliul seu și de a-l preda altora în scopuri terapeutice. Doar greutatea macului și faptul de a fi primit bani în schimb contestată de interessată la nivel intern.
Din consecință, Curte estimează că în acest context examinarea cadrului în care operațiunea de poliție a fost organizată sau natura și întinderea participării poliției lipsește de relevanță.
Privitor la caracterul onerabil al tranzacției și greutatea semințelor de mac, Curte reamintește că dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care se încadrează deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (vezi
García Ruiz c. Spania
[GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). De altfel, sarcina Curții constă în a investiga dacă procedura envisajată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut caracter echitabil (vezi, printre altele, hotărâre
Van Mechelen și alții c. Țări de Jos
din 23 aprilie 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-III, p. 711, § 50).
Curte observă că reclamanta, care era asistată unui apărător, a avut posibilitatea de a interoga martori la ședințe și de a contrazice diferitele mărturii și expertize produse în cursul procedurii. Prin urmare, reclamanta a putut lua cunoștință de conținutul diferitelor mărturii și altor documente produse în cursul dezbaterilor și a, prin aceasta, fost plasată în poziție de a combate înaintea judecătorului de fond declarațiile nefavorabile tezei sale. Curte nu vede niciun motiv de a pune în cauză aprecierea jurisdicțiilor interne sau, pe baza examinării proprii a dosarului, de a concluziona diferit decât ele.
În concluzie, Curte estimează că nimic din dosarul nu permite de a detecta aparența unei încălcări de către jurisdicții art. 6 § 1 pentru atât cât se referă la dreptul la proces echitabil.
4.
Cu privire la imposibilitatea de a interoga în ședință martori S. și K
Guvernul afirmă reclamanta nu formulase vreo cerere de interogare a lui S. și K. în fața tribunalului de prima instanță.
Reclamanta replică că mărturiile lui S. și K. nu au fost reținute de tribunalul de prima instanță și că instanța de casație care s-a referit la mărturiile menționat nu avea dreptul de a interoga martori în ședință.
În privința aceasta, Curte reitera că sarcina care i se atribuie Convenția constă în a investiga dacă procedura examinată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, revistă caracter echitabil. Elementele de probă trebuie normal produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unui dezbatere contradictoriu. Din aceasta nu rezultă cu toate acestea că declarația unui martor trebuie întotdeauna făcută în pretorie și în public pentru a putea servi ca probă; în particular, aceasta poate dovedi imposibilă în anumite cazuri. Folosi în felul acesta mărturiile care se ridică la faza instrucțiunii pregătitoare nu se ciocnește în sine cu §3 d) și 1 al articolului 6, sub rezerva respectării drepturilor apărării. (vezi,
Asch c. Austria
, hotărâre din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, § 27).
În cazul de speță, instanța de casație nu avea competență pentru a interoga martori la ședință, dar putea admite examinarea pieselor nefăcând inițial parte din dosaru. Era deci liber pentru Curta regională de a avea în vedere mărturiile colectate de investigator, cu atât mai mult că ele pot i se pare că au fost corroborate de alte date în posesia sa, cum ar fi rezultatul expertiizei, procesul-verbal de cumpărare supravegheată și confiscare de stupefiants, precum și mărturiile agenților de poliție, martorilor certificatori și locuitorilor satului, toți acești mijloace fiind discutate în fața tribunalului de prima instanță.
Din aceasta rezultă că declarațiile litigioase nu constituia singurul element de probă pe care Curta regională și-a bazat concluzia (vezi,
Artner c. Austria
, hotărâre din 28 august 1992, seria A nr. 242-A, § 24 și
Valentin Moiseyev c. Rusia
(dec.), nr. 62936/00, din 9 decembrie 2004).
5.
Cu privire la respectarea principiului prezumției de nevinovăție
Curte constată că procesul-verbal din 1 martie 2000 a fost semnat de reclamantă care, de altfel, nu face mențiune a unei informații alterate. Pe de altă parte, prețul tras din art. 6 § 2 nu este susținut. Pentru atât cât reclamanta acuză agenții de poliție de a fi dezvăluit infracțiunea sa, nicio piesă din dosaru nu vine să o probeze. Emisiunea de radio pe care o critică nu a menționat-o pe ea. Și privitor la motivarea refuzului confruntării sa cu martori inculpați, Curte estimează că expresia criticată era o referință implicită la actul de acuzație din care reclamanta și-a făcut propria interpretare. La fel și pentru tentativa de concediere.
6.
Concluzie
Având în vedere ansamblul acestor elemente, Curte consideră că procedura în cauză, considerată în ansamblu, a răspuns cerințelor unui proces echitabil. Prin urmare, prețurile sus-menționate sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
B.
Cu privire la procedura „în ordinul de control"
Cu privire la prețul tras din necitarea reclamantei la examinarea cauzei sale „în ordinul de control", Curte constată că o asemenea procedură nu poate fi considerată ca o cale de atac efectivă în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, decizia de a se angaja fiind fundată pe exercitarea puterilor discreționare (vezi,
Kozak c. Ucraina
(dec.), nr. 21291/02, 17 decembrie 2002 și
Kucherenko c. Ucraina
(dec.), nr. 41974/98, 4 mai 1999). Se trece deci o cale de atac extraordinară scăpând din sfera de aplicare articolului 6 al Convenției. Prin urmare, acest preț este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 3 și 4 al Convenției.
Din consecință, se cuvine de pus capăt aplicării articolului 29 § 3 al Convenției și de declara requisiția inadmisibilă.
Din aceste motive, Curte, cu unanimitate,
Declară
requisiția inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffieră
Președinte
de la requête n
o
1844/02
présentée par Nina Sydorivna TSYUZ
contre l’Ukraine
La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 25 mars 2008
en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen, président,
Volodymyr Butkevych,
Rait Maruste,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska, juges,
et de Claudia Westerdiek, greffière de section.
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 juin 2001,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Nina Sydorivna Tsyuz, est une ressortissante ukrainienne, née en 1957 et résidant à Krychylsk. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les faits tels qu’ils sont exposés par la requérante
Le 11 février 2000, S. et K. se présentèrent au village de la requérante et commencèrent à questionner les habitats en vue d’acheter le pavot.
La requérante fut ainsi indiquée par ses voisins Ch. Et K.G.I. qui conduisit S. et K. au domicile de la requérante.
Par une décision du 11 février 2000, approuvée par le procureur adjoint de la région de Rivné, le directeur adjoint du département du ministère de l’Intérieur dans la région de Rivné ordonna à S. et K. (deux particuliers) d’effectuer un achat surveillé de paille de pavot auprès de la requérante et ce, au motif que le département avait reçu l’information d’une prétendue détention illégale de paille de pavot par cette dernière. A cet effet, les agents de police donnèrent les instructions à S. et K., ainsi qu’une coupure de 10
UAH
[1]
pour l’achat surveillé des stupéfiants.
Le 12 février 2000, S. se présenta alors chez la requérante, qui lui donna quinze têtes de pavot contre une coupure de 10 UAH.
A sa sortie, les agents de police, en présence de témoins certificateurs, apposèrent les scellés sur la paille achetée par S. Un acte d’achat surveillé et de saisie de stupéfiants chez S. et K. fut dressé. Ensuite, les agents de police et les témoins se rendirent à la maison de la requérante et, après avoir repris la coupure, dressèrent un procès-verbal qui fut signé par la requérante.
Le 16 février 2000, on annonça à la radio locale qu’une habitante de Krytchylsk (sans mentionner son nom) avait été appréhendée pour vente de paille de pavot.
Le 21 février 2000, l’agent supérieur d’instruction de Sarny entama les poursuites pénales liées à la détention et à l’écoulement de stupéfiants par la requérante.
Le 26 février 2000, S. et K. furent interrogés comme témoins.
Le 1
er
mars 2000, la requérante fut interrogée en qualité de témoin. Dans le procès verbal elle déclara déposer véridiquement et «
sans contrainte
». Il lui fut expliqué que, selon l’article 63 de la Constitution de l’Ukraine, elle avait le droit de ne pas témoigner contre elle-même. Elle fut également informée qu’en cas de déposition mensongère elle s’exposait à des poursuites pénales pour faux témoignage. La requérante déclara avoir disposé du pavot pour ses besoins et l’avoir remis à l’inconnu le 12 février 2000.
Le 10 mars 2000, une expertise légale révéla que les têtes de pavot en cause, d’un poids total de 400 g, étaient des substances narcotiques, à savoir, la paille de pavot.
Le 21 mars 2000, l’agent d’instruction présenta l’acte d’inculpation à la requérante et l’informa de son droit aux services d’un avocat. Toutefois, elle renonça à l’assistance d’un conseil.
La requérante affirme que ses dépositions furent altérées et qu’on lui refusa la possibilité de les rédiger de sa propre main.
Le 24 mars 2000, l’agent d’instruction annonça à la requérante la clôture de l’instruction préliminaire et lui remit pour étude le dossier relatif à son affaire pénale. Elle allègue ne pas avoir pu travailler tranquillement sur son dossier en raison de la présence dans le bureau d’agents de police qui faisaient du bruit et du refus de l’agent d’instruction de lui désigner un autre lieu pour examiner le dossier en question.
Après avoir étudié le dossier, la requérante demanda une confrontation avec S. et K. Par une décision du 24 mars 2000, l’agent supérieur d’instruction à Sarny rejeta sa demande au motif que la culpabilité de la requérante était prouvée par les preuves recueillies et que la confrontation n’était ni possible, ni utile.
La requérante déposa ensuite une plainte auprès du parquet de Sarny.
Par une décision du 31 mars 2000, le procureur de Sarny renvoya l’affaire pour une instruction supplémentaire.
Lors de l’instruction supplémentaire, la requérante fut assistée par un avocat.
Le 7 mai 2000, le directeur de la bibliothèque de Sarny, où la requérante travaillait, tenta de la licencier au motif qu’elle avait commis un acte immoral.
Le 10 mai 2000, l’instruction supplémentaire fut clôturée et l’affaire pénale fut renvoyée en jugement.
Il ressort d’un procès verbal du 10 mai 2000 que ce jour la requérante et son avocat travaillèrent sur le dossier. La requérante déclara avoir pris connaissance du contenu complet du dossier pour la troisième fois. Son avocat déclara n’avoir aucune demande à formuler.
Le 15 juin 2000, lors de la première audience, la requérante ne nia pas avoir détenu le pavot et l’avoir remis à S. Toutefois, elle contesta le poids du pavot et le fait d’avoir reçu de l’argent en contrepartie. En outre, en réplique à la question du procureur, la requérante déclara ne pas contester avoir déjà donné du pavot aux tiers.
Lors de l’audience des témoins Ch. et K.G.I reconnurent avoir eu connaissance du fait que la requérante possédait le pavot. Ils reconnurent également avoir dirigé S. et K. vers la requérante. Par ailleurs, le témoin K.G.I. indiqua que la requérante vendait auparavant des «
herbes bénies à l’église ».
Le juge entendit également les témoins certificateurs de l’achat surveillé et les agents de police en charge de l’achat qui confirmèrent, notamment, que le 12 février 2000 S. avait donné 10 UAH à la requérante, que l’achat avait été ordonné suite à l’information relative à l’écoulement de pavot par la requérante, que l’acheteur avait été fouillé préalablement à l’achat, que les scellés avaient été apposés sur la paille achetée et que le numéro du billet de 10 UAH correspondait au numéro du billet que S. avait obtenu pour l’achat du pavot. L’audience fut ajournée à la demande du défenseur de la requérante qui souhaitait convoquer deux autres témoins.
Le 19 octobre 2000, lors de la deuxième audience, le témoin G.S.S. déclara que la requérante lui donnait le pavot et apprenait les prières.
Par un jugement du 20 octobre 2000, le tribunal de Sarny condamna la requérante à trois ans d’emprisonnement avec sursis, ainsi qu’à une amende d’un montant de 900 UAH
[2]
, pour détention illégale de stupéfiants avec intention d’écouler, et écoulement de stupéfiants.
Le tribunal s’appuya sur les résultats de l’expertise, le procès-verbal d’achat surveillé et de saisie de stupéfiants, ainsi que sur les témoignages des agents de police et des témoins certificateurs et des témoins Ch. et K.G.I. (voir ci-dessus).
Par un arrêt du 19 décembre 2000, la Cour de la région de Rivné confirma le jugement de condamnation. La Cour de la région releva, en premier lieu que la requérante ne contestait pas le fait d’avoir entreposé à son domicile et remis à S. la paille de pavot en estimant qu’en tant que praticienne de médicine naturelle elle avait droit de détenir du pavot bénin à son domicile et de le remettre aux autres à des fins thérapeutiques. Pour appuyer sa décision, la Cour de région rappela les moyens de preuves discutés devant le tribunal de première instance et se référa du surcroît aux dépositions de S. et K. faites le 26 février 2000.
La requérante déposa une plainte « en ordre de contrôle
» auprès du Président de la Cour Suprême de l’Ukraine en vue de la révision du jugement du 20 octobre 2000 et de l’arrêt du 19 décembre 2000. Par une lettre du 22 mai 2001, le juge de la Cour Suprême de l’Ukraine rejeta la plainte de la requérante.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable. S’agissant de l’achat surveillé des stupéfiants, elle se considère victime d’une «
provocation ». En outre, elle allègue que sa déposition a été altérée et que la possibilité de rédiger sa déposition de sa propre main lui a été refusée.
Invoquant l’article 6 § 2, la requérante se plaint de ce que les agents de police ont divulgué le fait qu’elle avait vendu de la paille de pavot et ce, avant qu’une accusation soit portée contre elle. Elle considère que l’émission de radio locale du 16 février 2000, ainsi que la tentative de licenciement dont elle a fait l’objet, portent atteinte au principe de la présomption d’innocence. Elle estime également que l’agent supérieur d’instruction a enfreint ce principe en opposant un refus à sa demande de confrontation avec les témoins à charge au motif que sa culpabilité avait déjà été établie.
Invoquant l’article 6 § 3 a), b) et c), la requérante allègue qu’elle a été interrogée en tant que témoin, sans avoir été informée de l’ouverture des poursuites pénales contre elle, ce qui l’a privée de l’assistance d’un défenseur dès le début de l’instruction et de la possibilité d’élaborer opportunément sa stratégie de défense. Par ailleurs, la requérante estime qu’elle n’a pas disposé de toutes les facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Invoquant l’article 6 § 3 d), la requérante se plaint de ne pas avoir eu la possibilité d’interroger S. et K.
La requérante se plaint également de ne pas avoir assisté à l’examen de son affaire « en ordre de contrôle » par la Cour Suprême de l’Ukraine.
La requérante se plaint d’une violation de son droit au procès équitable, du fait d’avoir été informée tardivement de l’accusation qui pesait sur elle, de la violation du principe de présomption de l’innocence, de n’avoir pas eu les facilités nécessaires à la préparation de sa défense et de l’impossibilité d’interroger les témoins à charge et de ne pas être présente lors de l’examen de son affaire pénale dans le cadre d’une procédure extraordinaire. Elle invoque l’article 6 §§ 1, 2, 3 a), b), c) et d) de la Convention qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
.
»
A.
Sur le caractère équitable de la procédure
La requérante se prétend victime d’une violation du paragraphe 1 de l’article 6 combiné avec les paragraphes 2 et 3 a), b), c) et d). La Cour rappelle que les exigences de ces derniers représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le premier (voir,
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne
, arrêt du 6 décembre 1988, série
A no 146, §
67)
; elle y aura donc égard en examinant les faits sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour recherchera si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu le caractère équitable voulu par cet article. A cette fin, elle étudiera successivement les différents griefs présentés devant elle.
1.
Sur l’interrogatoire de la requérante avant la notification de l’acte d’inculpation
Le Gouvernement soutient que le comportement des enquêteurs visant à recueillir plus de preuves avant la mise en accusation de la requérante et l’interrogatoire de cette dernière le 1
er
mars 2000 étaient conformes aux exigences à l’article 6 de la Convention.
La requérante soutient que le fait de ne pas avoir la qualité de suspect lors de l’interrogatoire du 1er mars 2000 et de ne pas avoir été informée sur la nature des accusations pesant sur elle l’a privé de son droit de se défendre elle-même et de recourir à l’assistance d’un défenseur de son choix.
La Cour rappelle à cet égard que, si l’article 6 a pour finalité principale, au pénal, d’assurer un procès équitable devant un «
tribunal
» compétent pour décider «
du bien-fondé de l’accusation
», il n’en résulte pas qu’il se désintéresse des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement. Ainsi l’article 6 – et notamment son paragraphe 3 – peut jouer un rôle avant la saisine du juge du fond si et dans la mesure où l’inobservation initiale de ces dispositions risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès (
Imbrioscia c. Suisse
, arrêt du 24 novembre 1993, série
A n
o
275, p.
13, § 36). S’il reconnaît à tout accusé le droit de "se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur (...)", l’article 6
3.c) n’en précise pas les conditions d’exercice. Comme la Cour l’a également souligné, les modalités d’application de l’article 6 § 3 c) durant l’instruction dépendent des particularités de la procédure et des circonstances de la cause. Il s’agit de savoir dans chaque cas si, à la lumière de l’ensemble de la procédure, la restriction a privé l’accusé d’un procès équitable (
John Murray c. Royaume-Uni
, arrêt du 8 février 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
I, §
62).
La Cour observe que le 1
er
mars 2000, la requérante a été amenée à faire des déclarations en qualité de témoin et ce, sans être informée de poursuites entamées et en l’absence d’un défenseur, alors que l’enquête avait pour finalité́ l’établissement et la consignation de faits qui pouvaient par la suite servir de base de son inculpation. Toutefois, la requérante, qui était compromise dans l’opération d’achat surveillé, n’a pas demandé à être
assistée par un
avocat de son choix. Par ailleurs, la requérante n’était pas contrainte à répondre aux questions de l’enquêteur ou de déposer contre elle-même. En effet, avant de procéder à l’interrogatoire, l’enquêteur a informé la requérante de ses droits garantis par l’article 63 de la Constitution de l’Ukraine qui dispose que personne n’encourt de poursuite pour refus de donner un témoignage ou des explications à son égard. Par ailleurs, la requérante a déclaré déposer «
sans contrainte
». Il est vrai que selon le code de procédure pénale un témoin encourt des poursuites pénales en cas de déposition mensongère. Toutefois, ladite sanction comporte une certaine coercition, celle-ci vise ainsi à garantir la sincérité des déclarations faites devant l’autorité compétente et non à obliger l’intéressé à déposer (voir,
Serves c. France
, arrêt du 20 octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VI, §
47).
La Cour estime que la requérante n’a pas démontré de quelle manière les dépositions faites au cours de l’interrogatoire du 1
er
mars 2000 étaient déterminantes pour l’issue de la procédure, celles-ci n’ayant pas été retenues par les tribunaux internes.
2.
Sur la notification de l’acte d’accusation à la requérante
Le Gouvernement affirme que les droits de la requérante garantis par l’article 6 § 3 b) de la Convention n’ont pas été violés.
La requérante exprime son désaccord.
La Cour note qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure. Les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Enfin, il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article
6 §
3 et le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (
Pélissier et
Sassi
, précité, §§
52
‑
54).
La Cour estime que ce qui compte aux fins de l’article 6 § 3 a) est le fait que l’information sur la nature et sur la cause de l’accusation soit portée à la connaissance de la requérante assez rapidement de sorte à lui permettre d’avoir le temps nécessaire à la préparation de sa défense, droit garanti par l’article 6 § 3 b) (voir,
Zhelezov c. Russie
, n
o
48040/99, du 23 avril 2002).
La Cour observe que l’acte d’inculpation a été notifié à la requérante le 21 mars 2000, soit près d’un mois et dix jours après la date d’achat surveillé et près de deux mois avant la date de première audience. Dès lors, la Cour estime que ce temps était adéquat pour satisfaire aux exigences de l’article
6
De surcroit, la Cour note que le 10 mai 2000, lors de la consultation du dossier pénal, ni la requérante, ni son avocat n’ont formulé de remarque quant à l’insuffisance de temps pour la préparation de la défense.
3.
Sur l’administration des preuves
Le Gouvernement soutient que les autorités de poursuite ont reçu l’information quant à la détention du pavot par la requérante en février 2000. Par ailleurs, il soutient que la requérante détenait des substances narcotiques à son domicile ce qui constitue en soi une infraction réprimée par une disposition du code pénal ukrainien, et que l’achat surveillé par les personnes agissant suite aux instructions de la police ne visait qu’à établir l’intention d’écouler la drogue. En outre, le jugement de condamnation n’avait pas été fondé exclusivement ou en grande partie sur les dépositions de S. et K. mais sur les dépositions d’autres témoins faites au cours des audiences.
Devant la Cour, la requérante affirme avoir été condamnée pour des faits commis suite à l’incitation des agents de police. Notamment, elle affirme qu’il n’existait aucune information préalable quant à son comportement criminel ou sa participation systématique au trafic de stupéfiants.
La Cour a déjà eu à se prononcer à plusieurs reprises sur l’intervention dans la procédure d’agents infiltrés et provocateurs. Elle a statué, notamment, que lorsque l’activité des agents en question ou des personnes privées agissant sous l’ordre de la police peut passer pour avoir provoqué l’infraction, et si rien n’indique que, sans leur intervention, celle-ci aurait été perpétrée, l’activité en cause outrepasse celle d’un agent infiltré et peut être qualifiée de provocation. Une telle intervention et son utilisation dans la procédure pénale peuvent entacher de manière irrémédiable le caractère équitable du procès (voir,
Teixeira de Castro c. Portugal
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
Or, le présent litige se distingue de l’affaire
Teixeira de Castro
précitée. En l’espèce, la requérante, ayant été condamnée pour détention illégale de stupéfiants avec intention d’écouler et écoulement de stupéfiants, n’a jamais nié avoir détenu au préalable les capsules de pavot à son domicile et les avoir remis à S. Elle estimait qu’en tant que praticienne de médecine naturelle elle avait droit de détenir le pavot bénin à son domicile et de le remettre aux autres à des fins thérapeutiques. Seuls le poids du pavot et le fait d’avoir reçu de l’argent en contrepartie était contesté par l’intéressée au niveau interne.
Par conséquent, la Cour estime que dans ce contexte l’examen du cadre dans lequel l’opération de police a été montée ou la nature et l’étendue de la participation de la police est dépourvu de pertinence.
Quant au caractère onéreux de la transaction et le poids de la paille de pavot, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir
García Ruiz c.
Espagne
[GC], no 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Par ailleurs, la tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure envisagée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, l’arrêt
Van Mechelen et autres c.
Pays-Bas
du 23 avril 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-III, p.
711, § 50).
La Cour observe que
la requérante, qui était assistée d’un défenseur, a eu la possibilité d’interroger les témoins lors des audiences et de contredire les divers témoignages et expertise produit durant la procédure. Ainsi, la requérante a pu prendre connaissance de la teneur des divers témoignages et autres pièces produites lors des débats et a, par là même, été placée en position de combattre devant le juge du fond les déclarations défavorables à sa thèse. La Cour ne voit aucune raison de mettre en cause l’appréciation des juridictions internes ou, sur la base de son propre examen du dossier, de conclure différemment qu’elles.
En conclusion, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions de l’article 6 § 1 pour autant qu’il concerne un droit au procès équitable.
4.
Sur l’impossibilité d’interroger en audience les témoins S. et K
Le Gouvernement affirme la requérante n’avait formé aucune demande d’interrogation de S. et K. devant le tribunal de première instance.
La requérante réplique que les dépositions de S. et K. n’ont pas été retenues par le tribunal de première instance et que l’instance de cassation qui s’est référée auxdites dépositions n’avait pas le droit d’interroger les témoins en audience.
A cet égard, la Cour réitère que la tâche que lui attribue la Convention consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, revêt un caractère équitable. Les éléments de preuve doivent normalement être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Il n’en résulte pourtant pas que la déclaration d’un témoin doive toujours se faire dans le prétoire et en public pour
pouvoir
servir de preuve; en particulier, cela peut se révéler impossible dans certains cas. Utiliser de la sorte des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire ne se heurte pas en soi aux paragraphes 3 d) et 1 de l’article 6, sous réserve du respect des droits de la défense. (voir,
Asch c. Autriche
, arrêt du 26 avril 1991, série
A no 203, §
27).
En l’espèce, l’instance de cassation n’avait pas de compétence pour interroger les témoins à l’audience mais pouvait admettre l’examen des pièces ne faisant pas initialement partie du dossier. Il était donc loisible à la Cour régionale d’avoir égard aux dépositions recueillies par l’enquêteur, d’autant qu’elles peuvent lui sembler avoir été corroborées par d’autres données en sa possession telles que le résultat de l’expertise, le procès-verbal d’achat surveillé et de saisie de stupéfiants, ainsi que les témoignages des agents de police, des témoins certificateurs et des habitants du village, tous ces moyens ayant été discutés devant le tribunal de première instance.
Il en résulte que les déclarations litigieuses ne constituaient point le seul élément de preuve sur lequel la Cour régionale ait appuyé́ sa conclusion (voir,
Artner c. Autriche
, arrêt du 28 août 1992, série
A no
242
‑
A, §
24 et
Valentin Moiseyev c. Russie
(déc.), n
o
62936/00, du 9
décembre 2004).
5.
Sur le respect du principe de la présomption d’innocence
La Cour note que le procès-verbal du 1
er
mars 2000 a été signé par la requérante qui, d’ailleurs, ne fait pas mention d’une information altérée. D’autre part, le grief tiré de l’article 6 § 2 n’est pas étayé. Pour autant que la requérante accuse les agents de police d’avoir divulgué son infraction, aucune pièce du dossier ne vient le prouver. L’émission de radio qu’elle critique n’a pas mentionné son nom. Et quant à la motivation du refus de sa confrontation avec les témoins à charge, la Cour estime que l’expression critiquée était une référence implicite à l’acte d’accusation dont la requérante en a fait sa propre interprétation. Il en va de même pour la tentative de licenciement.
6.
Conclusion
Au vu de l’ensemble de ces éléments, la Cour considère que la procédure en cause, considérée dans son ensemble, a répondu aux exigences d’un procès équitable. Partant, les griefs précités sont manifestement mal fondé et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur la procédure «
en ordre de contrôle»
En ce qui concerne le grief tiré de la non-citation de la requérante à l’examen de son affaire «
en ordre de contrôle», la Cour note qu’une telle procédure ne saurait être considéré comme un recours effectif au sens de l’article 35 §
1 de la Convention, la décision sur le point de savoir s’il y a lieu de l’engager étant fondée sur l’exercice de pouvoirs discrétionnaires (voir,
Kozak c. Ukraine
(déc.), n
o
21291/02, 17 décembre 2002 et
Kucherenko c.
Ukraine
(déc.), n
o
41974/98, 4 mai 1999). Il s’agit donc d’une voie de recours extraordinaire échappant au champ d’application de l’article 6 de la Convention. Partant, ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président
[1]
.
1,5 euros environ
[2]
.
134 euros environ