ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2694/2018

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2014 la data de 16.06.2014, reclamantul A., în baza art. 538 - 541 noul C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5, art. 6 art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol nr. 1, a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru opozabilitate, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului material suferit în cuantum de 206.004 RON, sumă actualizată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă; obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului moral suferit, în cuantum de 1.000.000 euro, sau echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plății, ca urmare a erorii judiciare săvârșite asupra sa în toate fazele procesului penal declanșat în 08.09.2006 și finalizat la 30.04.2014 (Dosar u.p. nr. x/2006, - y/2006, - z/2007); luarea în calcul ca vechime în muncă în profesia de avocat perioada arestării preventive și interdicției de a profesa, respectiv 12.09.2006 - 1.09.2007 conform art. 540 alin. (4) Noul C. proc. pen., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3770/PI din 08.12.2015, pronunțată în Dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantului la judecata petitului privind luarea în calcul ca vechime în muncă a perioadei arestării preventive și interdicției de a profesa, 12.09.2006-01.09.2007; a admis în parte acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro în echivalent în RON la data plății conform cursului BNR, reprezentând despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în partea privind durata rezonabilă în procedura penală și a respins în rest, pretențiile vizând despăgubirile materiale și morale întemeiate pe dispozițiile art. 538-541 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 din Constituție, art. 5, 6, 8 din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție; a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 183 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a I-a civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 3770/PI din 08.12.2015, pronunțată în Dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Înalta Curte urmează să analizeze cu prioritate admisibilitatea recursurilor, față de care constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stipulează că "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Potrivit dispozițiilor O.G. nr. 62/2015 și ale O.U.G. nr. 95/2016, termenul prevăzut de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv până la data de 01 ianuarie 2019.

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 89 din 12/02/2013, a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Prin urmare, din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor legale redate rezultă că cererile de chemare în judecată, având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, înregistrate ulterior datei de 15 februarie 2013, nu sunt supuse recursului.

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 16.06.2014 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru opozabilitate, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului material în cuantum de 206.004 RON, sumă actualizată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă;

- obligarea în solidar a pârâților la repararea prejudiciului moral în cuantum de 1.000.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din data efectuării plății;

- luarea în calcul ca vechime în muncă în profesia de avocat a perioadei arestării preventive și a interdicției de a profesa (12.09.2006-1.09.2007), capăt de cerere cu privire la care ulterior s-a renunțat la judecată.

În drept a invocat prevederile art. 538-541 C. proc. pen., art. 3 din Protocolul nr. 7 și art. 1 din Protocol nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5, art. 6 art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că, prin sentința penală nr. 37 din 29.03.2011, instanța Curții de Apel Cluj a constatat nevinovăția sa și a dispus achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de influență - art. 26 rap. la art. 257 C. pen. cu raportare la art. 6 din Legea nr. 78/2000, conform art. 11, pct. 2, lit. a) raportat la art. 10, alin. (1), lit. a) C. proc. pen., fapta nu există.

Sentința nr. 37 din 29.03.2011 a rămas definitivă la data de 30.04.2014 prin Decizia nr. 119/A, respingându-se apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj.

Anchetarea sa și inculparea cu consecința derulării procesului penal (declanșat 08.09.2006 și finalizat la 30.04.2014) i-au produs prejudicii materiale și morale.

Prin încheierea de ședință din 16.12.2014 Tribunalul Timiș, secția I civilă, a pus în vedere reclamantului să precizeze separat pretențiile solicitate în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, evaluare necesară în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorate, deoarece pentru acțiunea având ca obiect prejudicii cauzate de depășirea termenului rezonabil în procesul penal nu există o prevedere legală în sensul scutirii de la plata taxei de timbru (așa cum există în ceea ce privește prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale - art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013).

Prin precizările formulate în scris și depuse la dosarul de fond la data de 15.01.2015, reclamantul a arătat că cererea în despăgubire întemeiată pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din depășirea termenului rezonabil al procesului penal, este evaluată la suma de 11.250 euro sau echivalent în RON la data plății.

În acest context, prima instanță a reținut că este învestită cu o cerere de chemare în judecată care are două componente, despăgubiri materiale și daune morale, apreciate de reclamant ca fiind datorate ca urmare a erorii judiciare săvârșite în privința sa în toate fazele procesului penal declanșat în 08.09.2006 și finalizat la 30.04.2014, temeiul de drept fiind reprezentat de dispozițiile art. 538 - 541 C. proc. pen., în principal, dar și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 5, art. 6, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenție."

Considerându-se învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile legale speciale în materia răspunderii statului pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, prima instanță, prin încheierea din 28.10.2014, în temeiul art. 541 alin. (3) C. proc. pen., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că, în speță, are calitate procesuală pasivă numai Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În punctul de vedere la raportul întocmit în recurs, recurentul reclamant a arătat că acțiunea sa nu este bazată, ca temei juridic, doar pe eroarea judiciară, ci are mai multe componente ale răspunderii civile delictuale. Astfel, a arătat că un capăt de cerere distinct de cel referitor la prejudicii cauzate prin erori judiciare, este cel referitor la prejudiciul cauzat prin interdicția de a părăsi țara, evaluat la suma de 11.250 euro. De asemenea, a arătat că există o "multitudine de capete ce cerere cu temeiuri diferite" și că, pe lângă acestea, mai există "interdicția de a exercita profesia de avocat (luată la 31.10.2006 - ridicată la 01.09.2007), ce mi-a creat pe de o parte prejudiciul material, iar pe de altă parte prejudiciul moral al stresului, rușinii, rumorii publice, etc, interdicția de a lua legătura cu membrul familiei B., interdicție menținută timp de aproximativ 1 an creându-mi un factor de stres mai ales că, locuiam în același imobil, și oricând exista posibilitatea încălcării, chiar involuntare a interdicției, cu consecințe de arestare".

În raport cu aceste susțineri ale recurentului reclamant, Înalta Curte constată că nici în acțiunea introductivă, nici în precizările ulterioare, reclamantul nu a cuantificat și nu a întemeiat în drept, în mod separat, pretențiile identificate de acesta, în punctul de vedere la raport, ca având un temei juridic diferit de cel decurgând din răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare (exceptând suma de 11.250 euro solicitată cu titlu de despăgubiri pentru depășirea termenului rezonabil în procesul penal).

Deși, pe parcursul judecății la instanța de fond, i s-a pus în vedere să-și precizeze pretențiile, reclamantul, prin apărător, a arătat că nu înțelege să mai formuleze alte precizări și să evalueze distinct cuantumul despăgubirilor solicitate.

Întrucât reclamantul a formulat pretenții globale, întemeiate generic pe dispozițiile art. 538-541 C. proc. pen. și pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, care reglementează obligația Statului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun, pentru anumite pretenții, nu este posibilă în recurs, având în vedere prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile și în recurs, conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate efectua în acest stadiu procesual o defalcare a pretențiilor și o recalificare a acestora, în raport de alte temeiuri de drept.

Împrejurarea că recurentul a invocat în cererea de chemare în judecată și dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îngăduie o verificare separată a problemei admisibilității căii de atac a recursului în raport cu pretenții care ar putea fi întemeiate distinct și separat doar pe aceste dispoziții convenționale (nu și pe cele referitoare la răspunderea statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare), deoarece reclamantul nu a precizat în fața primei instanțe, în concret, capetele de cerere întemeiate pe aceste dispoziții convenționale și care este cuantumul pretențiilor aferente fiecăruia dintre aceste capete de cerere.

De altfel, reclamantul a refuzat în mod constant să-și precizeze aceste pretenții, instanța de fond reținând că: "deși reclamantului i s-a pus în vedere să cuantifice prejudiciul rezultat din încălcarea fiecărei dispoziții convenționale, pentru a se putea aprecia defalcat din totalul sumei de 1.000.000 euro solicitat prin acțiunea introductivă, cât pretinde acesta pentru fiecare temei de drept, care nu puteau fi analizate împreună, s-a depus o precizare de acțiune, la data de 15.01.2015, dar ea nu este în sensul celor solicitate, pentru că deși nu renunță la nicio pretenție, la nici un temei de drept, precizează pretențiile doar pentru perioada mai 2013-30.04.2014, la suma de 11.250 euro". Din acest motiv, instanța de fond nu a acordat nici cheltuielile de judecată solicitate la ultimul termen de judecată constând în taxă judiciară de timbru, pentru că suma datorată cu acest titlu nu a putut fi stabilită.

Având în vedere temeiul de drept special indicat în cererea de chemare în judecată, cadrul procesual pasiv în care s-a purtat judecata până în acest stadiu procesual (doar în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea dispozițiilor speciale prevăzute de art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.) și faptul că nu s-au putut identifica petite distincte evaluabile în bani, care să fie întemeiate pe dispoziții de drept comun și care să aibă o valoare mai mare de 1.000.000 RON, hotărârea pronunțată în cauză nu este susceptibilă de recurs, fiind incidente prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care exclud calea de atac a recursului atât în privința hotărârilor pronunțate în litigiile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, dar și în cazul litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În ce privește incidența Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, invocată de recurentul reclamant în privința capetelor de cerere bazate pe alte temeiuri decât eroarea judiciară, Înalta Curte reține că efectele acestei decizii nu se pot produce în litigiul pendinte, deoarece acțiunea a fost introdusă la 16.06.2014, înainte de publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, cererea de chemare în judecată fiind astfel înregistrată pe rolul instanței sub imperiul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în forma nemodificată, iar prin efectul art. 27 C. proc. civ., în privința căii de atac, rămâne aplicabilă legea în vigoare la data începerii procesului.

De altfel, prin Decizia nr. 52 din data de 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că "efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Or, așa cum s-a arătat, în prezenta cauză nu s-au putut identifica acele capete de cerere evaluabile în bani, care să întrunească în mod cumulativ condițiile de a avea un alt temei decât eroarea judiciară și de a avea o valoare situată peste cea de 1.000.000 RON.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, reține că, Decizia nr. 183 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a I-a civilă, este definitivă, în înțelesul art. 634 alin. (1) pct. 4, motiv pentru care împotriva acesteia nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În consecință, în raport de conținutul dispozițiilor legale sus evocate, precum, de caracterul pretențiilor solicitate de reclamant prin acțiunea introductivă de instanță și de data introducerii acțiunii, 16.06.2014, recursurile declarate în cauză sunt inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Deciziei nr. 183 din data de 9 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21.06.2018.