ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Societatea Comercială de Transport B. SA în calitate de expropriator, să se dispună dreapta despăgubire a reclamantei, ca urmare a exproprierii imobilelor proprietatea sa situate în București, șos. x și str. x prin: exproprierea totală a imobilelor adiacente zonei afectate de expropriere în suprafață totală de 20.664,2 mp și anume imobilele situate în: str. x în suprafață de 5.946,63 mp din care suprafața construită 1.545,87 mp; imobilul din șos. x format din teren de 5.211,38 mp din care suprafața construită de 2.188,57 mp, imobilul situat în șos. x format din teren de 579 mp din care 89,37 mp construiți și imobilul situat în șos. x format din teren de 8.909,19 mp din care 3.849,89 mp construiți și plata sumei de 49.302,122 EURO plus TVA cu titlu de justă și prealabilă despăgubire.

Prin Sentința civilă nr. 414 din 25 martie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii; a admis excepția lipsei de obiect și, în consecință, a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 17 din 24 iunie 2011. A admis în parte contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 16 din 24 iunie 2011, și a dispus modificarea acestei Hotărârii în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate expropriatei SC A. SA pentru terenul de 428 mp din șos. x București la 1.718.420 RON; a obligat expropriatorul pârât la plata către expropriatul reclamant a diferenței neachitate din acest cuantum, anume 857.585 RON, și au fost respinse celelalte capete ale contestației formulate de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 16 din 24 iunie 2011, ca neîntemeiate. S-a dispus compensarea, în întregime, a cheltuielilor de judecată constând în onorarii experți efectuate de părți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta SC A. SRL, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Societatea Comercială de Transport B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 105A din 6 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea de majorare a onorariului de expertiză și, a dispus majorarea acestui onorariu cu suma de 18.300 RON, sumă care va fi achitată de apelanta-reclamantă SC A. SRL în termen de 15 zile de la data pronunțării prezentei hotărâri.

A admis apelurile. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a stabilit cuantumul total despăgubirilor acordate reclamantei pentru exproprierea suprafeței de 428 mp situată în București, la suma de 1.840.434,56 RON. A înlăturat dispoziția privind obligarea expropriatorului la plata către expropriatul reclamant a sumei de 857.585 RON. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Cu titlu preliminar, Curtea de apel a subliniat caracteristica apelului de a fi o cale de atac ordinară, devolutivă, în cadrul căreia se realizează un control judiciar relativ la judecata care a fost făcută în prima instanță asupra cererilor și apărărilor formulate în fața sa.

Devoluțiunea care se realizează în etapa apelului este, de regulă, una limitată la aspectele care formează obiectul criticilor formulate - înăuntrul termenului legal - prin apelurile promovate de părțile care au înțeles să uzeze de această cale de atac, limitare care rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 295 alin. (1) raportat la art. 287 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

O altă limită care se impune judecății în etapa apelului este cea reglementată prin dispozițiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., normă potrivit căreia "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Acordând eficiență exigențelor ce rezidă din dispozițiile legale enunțate, Curtea de apel a analizat apelurile ce formează obiectul cauzei pendinte exclusiv prin prisma criticilor care au fost formulate ca motive de apel, și care se referă la aspecte care au format obiect al pretențiilor și apărărilor invocate în fața primei instanțe, fără a proceda la analiza susținerilor/argumentelor care au fost formulate ulterior termenului procedural prevăzut la art. 287 alin. (2) din C. proc. civ., anume primei zile de înfățișare în apel, pentru că acestea din urmă sunt lipsite de aptitudinea de a determina legala învestire a instanței de apel cu evaluarea lor.

Curtea de apel a constatat că atât apelul declarat de reclamantă, cât și apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public au ca notă comună faptul că, prin ele, se critică expertiza care a stat la baza stabilirii întinderii despăgubirilor acordate reclamantei pentru imobilul expropriat.

În consecință, au fost analizate, prin considerentele care urmează, criticile formulate prin cele trei apeluri relativ la concludența, pertinența și/sau legalitatea mijlocului de probă astfel criticat.

Sub un prim aspect, reclamanta-apelantă susține lipsa de temeinicie și legalitate a judecății făcute de prima instanță prin prisma faptului că raportul de expertiză efectuat în această etapă a procesului nu este complet întrucât instanța nu i-a încuviințat obiective ale expertizei care erau concludente pentru soluționarea pretențiilor sale.

Această critică nu poate fi privită, în sine, ca un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței apelate în condițiile în care, potrivit analizei efectuate de instanța de fond, probatoriul administrat (în ansamblul său) nu a fost de natură a permite reținerea situației de fapt invocate de reclamantă. Concluzia astfel reținută confirmă lipsa de concludență a obiectivelor care nu au fost încuviințate, pentru că ele se refereau la o situație de fapt afirmată, dar în privința căreia s-a apreciat că nu a fost nedovedită. Expertiza judiciară reprezintă un mijloc de probă prin intermediul căruia instanțele solicită părerea unor specialiști relativ la aspecte de fapt, dar aceasta nu înseamnă că o astfel de opinie dovedește în mod necesar, prin ea însăși, și existența situațiilor faptice la care se referă.

Curtea de apel a notat că atributul de a aprecia cu privire la utilitatea administrării probelor care se propun (de părți) în derularea procesului revine instanței, în conformitate cu prevederile art. 167 din C. proc. civ., context în care aprecierea relativă la conținutul expertizei încuviințate a fi administrate în primă instanță apare ca una care se circumscrie acestei reglementări procedurale.

Cum părțile sunt îndreptățite să completeze, în etapa apelului, probele administrate la judecata în primă instanță, părții apelante reclamante i-a fost încuviințată o expertiză evaluatoare cu obiective complexe, fiind încuviințate - dintre obiectivele reiterate de reclamanta apelată - cele care au fost apreciate de instanța de control judiciar, pe de o parte, ca fiind concludente și utile soluționării pretențiilor concret deduse judecății în această etapă procesuală, și, pe de altă parte, că reprezintă chestiuni de fapt care pot forma obiect al exprimării opiniei unor specialiști în materia evaluării imobiliare (în sensul prevederilor art. 201 alin. (1) din C. proc. civ.).

Însă, opinia exprimată de experți cu privire componentele prejudiciului încercat de reclamanta apelantă ca urmare a exproprierii nu poate fundamenta, în sine, reținerea de către instanță a unei concluzii în sensul că prejudiciul concret și efectiv are o astfel de componență.

Reclamanta apelantă a afirmat constant, pe parcursul procesului, că suprafața de teren expropriată de la adresa șos. x- de 428 mp - face parte dintr-o suprafață mult mai amplă, de 20.664,20 mp, care reprezenta un imobil unitar destinat edificării unui proiect imobiliar de mare anvergură, și că realizarea acestui proiect nu mai este posibilă din cauza exproprierii celor 428 mp.

În lumina prevederilor art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., dar și a principiului general de drept onus probandi icumbit actori, partea care a făcut aceste susțineri era ținută să probeze atât faptul efectuării unor demersuri concrete de materializare a proiectului imobiliar astfel afirmat, cât și împrejurarea că acesta nu mai poate fi finalizat din cauza exproprierii suprafeței de 428 mp care formează obiectul Hotărârii nr. 16/2011.

Înscrisurile depuse reliefează cumpărarea de către reclamanta apelantă a mai multor imobile învecinate, situate la adresele șos. x, și respectiv str. x. Dintre acestea, terenul situat în șos. x avea suprafața de 5.211,38 mp, terenul situat în str. x avea suprafața de 5.946,63 mp, la adresa șos. x terenul avea suprafața de 579 mp, iar la adresa șos. x terenul cumpărat avea în suprafață de 8909,19 mp.

Simpla împrejurare că aceste imobile au fost achiziționate prin mai multe contracte încheiate în perioada 2006 - 2008, și că aparțin aceluiași proprietar - reclamanta-apelantă - nu este de natură a dovedi destinația afirmată de reclamantă, și anume aceea de a se construi proiectului imobiliar complex invocat de parte.

Chiar dacă achiziționarea acestor imobile într-un interval de timp scurt, de o societate comercială, sugerează intenția acesteia de a le exploata în activitatea comercială - ținând seama de principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, principiu potrivit căruia o societate comercială nu putea desfășura alte activități decât cele menționate expres în obiectul său de activitate -, din această situație poate fi dedusă numai prezumția că a existat intenția de a realiza acte de comerț care presupuneau exploatarea acestor imobile, fără a se configura prin aceasta și modalitatea de exploatare.

Însă, intenția are valențele unei aspirații, nefiind echivalentă concretizării ei practice. Ca atare, existența unei intenții reale și serioase de a deține și exploata imobilele învecinate situate în zona șos. x - str. x, nu este de natură a permite instanței să constate, în speță, că proiectul imobiliar gândit de reclamantă urma să fie pus în practică, și cu atât mai puțin că societatea comercială deținătoare ar fi avut capabilitatea de a-l susține și finaliza în condițiile în care nu ar fi intervenit exproprierea.

Altfel spus, împrejurarea că reclamanta apelantă a dovedit - prin înscrisurile care atestă: achiziționarea imobilelor, demersurile pregătitoare pentru realizarea acestor achiziții, plata unor utilități aferente imobilelor (în aceeași structură divizată în care acestea au fost cumpărate), studiul de trafic referitor la zona în care aceste imobile sunt amplasate și care a fost realizat în aceeași perioadă în care ele au fost cumpărate - intenția de a deține și exploata în activitatea sa imobilele învecinate menționate nu o exonera pe aceasta de a proba modalitatea de exploatare pretinsă în speță, și anume demararea lucrărilor specifice pentru realizarea proiectului imobiliar "The Tower of Heroes". Numai în prezența unor dovezi care să ateste fără echivoc atât concretizarea practică a intenției la care se raportează, cât și întrunirea condițiilor legale și existența suportului material (financiar) necesare finalizării lui s-ar putea reține că realizarea proiectului imobiliar ar fi fost împiedicată de exproprierea terenului de 428 m.p. - care reprezintă o parte din imobilul pe care acesta l-a cumpărat la adresa din șos. x.

Or, nu numai că apelanta reclamantă nu a depus vreo probă care să ateste efectuarea oricărei acțiuni care ar fi reprezentat un demers specific realizării proiectului imobiliar afirmat - în condițiile în care s-a scurs o perioadă de peste 2 ani de la data la care a dobândit imobilele și până la data exproprierii -, dar din expertiza efectuată în cauză rezultă o situație care infirmă susținerile reclamantei, prin răspunsul la obiectivele nr. 4, 5 și 7 lit. b), d), e) concluzionându-se atât în sensul că nu s-a putut identifica - în teren - vreo investiție realizată de reclamantă, precum și în sensul că nu s-a identificat o expertiză topografică sau vreun plan cadastral din care să rezulte că imobilele cumpărate de reclamanta apelantă (situate adiacent, în zona în care este amplasat și cel din care a fost expropriată suprafața de 428 mp) ar putea fi comasate/alipite spre a forma un tot unitar.

Schițele de proiect depuse de reclamantă nu sunt apte a dovedi demararea pretinsei investiții imobiliare, pentru că acestea reprezintă simple desene care nu conțin vreo certificare, avizare și/sau autorizare din partea unor specialiști și a autorităților competente sub aspectul potențialului de a fi amplasate și exploatate - construcțiile desenate - pe terenurile menționate, și condiționat de deținerea de către reclamantă (și) a terenului expropriat.

Respectivele schițe nu constituie nici măcar un proiect, această categorie fiind formată din lucrări tehnice care cuprind nu numai desene, ci și calculele tehnico-economice, instrucțiunile necesare executării unei construcții.

În aceste condiții, Curtea de apel a constatat că ansamblul probatoriului administrat în cauză (inclusiv în etapa apelului) nu confirmă susținerile apelantei reclamante în sensul că terenul expropriat ar reprezenta o componentă a unui suprafețe ample care este formată din totalitatea terenurilor aferente imobilelor pe care le-a achiziționat în zona menționată, și cu atât mai puțin că terenul expropriat ar fi reprezentat o componentă deosebit de importantă în realizarea unui proiect imobiliar complex, astfel încât în urma exproprierii ei să fi determinat o imposibilitate a finalizării unui atare proiect.

În raport de aceste considerente, Curtea de apel a apreciat ca vădit nefondate argumentele critice prin care apelanta tinde la reformarea sentinței apelate în sensul de a fi incluse în despăgubirile ce i se acordă pentru exproprierea a 428 de mp - care reprezintă parte din imobilul situat în șos. x -, atât contravaloarea terenurilor pe care le deține la adrese învecinate acestui imobil, cât și beneficiul pretins nerealizat derivat din faptul nerealizării proiectului imobiliar The Tower of Heroes.

În ce privește restul terenului din corpul de proprietate situat la aceeași adresă cu cel expropriat (șos. x), Curtea de apel a constatat că nici în privința acestuia nu se poate reține - prin prisma acelorași aspecte legate de nedovedirea afectațiunii lui la realizarea proiectului imobiliar de mare anvergură, astfel cum a fost evocat prin motivele de apel, și chiar prin cererea de chemare în judecată - o scădere a valorii economice.

Curtea de apel a notat că reclamanta apelantă nu a afirmat afectarea valorică a terenului rămas neexpropriat din imobilul situat în șos. x din punctul de vedere al căilor de acces la calea publică, ci susținerile relative la afectarea acestui teren au privit exclusiv chestiunea potențialului de a fi utilizat în scopul realizării menționatului proiect imobiliar. Astfel, expertiza de evaluare dispusă în cauză a avut obiective de natură a permite stabilirea prejudiciului cauzat terenului rămas neexpropriat prin prisma pretențiilor concret formulate de reclamantă, condiții în care opinia experților în sensul că respectivul teren ar fi devenit înfundat în urma exproprierii celor 428 mp este una care excede însărcinării stabilite de instanță.

Dincolo de faptul că apelanta nu a reclamat lipsa unei căi de acces, sau orice altă dificultate spre a-și asigura accesul către terenul rămas neexpropriat, Curtea de apel a constatat că schița ce reprezintă Anexa la expertiza extrajudiciară în specialitatea topografie (depusă de reclamantă - întocmită de exp. B. reliefează împrejurarea că acest teren se învecinează pe latura de sud-vest cu str. x, astfel că el are ieșire la calea publică.

Pe de altă parte, chiar experții desemnați în litigiul pendinte au opinat în sensul că accesul la același teren se poate realiza pe terenul situat pe șos. x, iar acesta din urmă este deținut de același proprietar, și anume reclamanta apelantă, precizând experții că propunerea de despăgubire prin prisma nevoii de cumpărare a terenului de la nr. 79, ori de constituire a unei servituți de trecere pe acesta a fost făcută din prudență și în considerarea unei situații ipotetice, "în caz contrar însemnând certificarea unei situații juridice care nu este de competența noastră".

Curtea de apel a notat că situația juridică a proprietăților învecinate situate pe șos. x, la numerele poștale 79 și 81 este confirmată și de actele din dosar.

În aceste condiții, ținând seama de prevederile art. 616 din C. civ. din 1864 - în vigoare la data exproprierii - care permite proprietarilor terenurilor ce reprezintă loc înfundat, "care nu are nicio ieșire la calea publică", să beneficieze de servitute de trecere asupra terenului unui alt proprietar (vecin) -, Curtea de apel a apreciat că nu există niciun temei spre a se reține că terenului rămas neexpropriat i s-a redus valoarea prin prisma accesibilității sale la calea publică.

Având în vedere considerentele expuse în precedent, relativ la lipsa dovezilor care să ateste faptul că, la data exproprierii, se afla în derulare proiectul imobiliar afirmat de reclamanta apelantă și că finalizarea lui ar fi fost împiedicată de exproprierea pentru care s-au contestat despăgubirile în litigiu, Curtea de apel a constatat că nu se poate reține că situația concretă de la data exproprierii ar putea reprezenta "speranța legitimă" a apelantei de a finaliza un edificiu imobiliar, în condițiile în care aceasta nu a dovedit cel puțin întocmirea unui proiect real care să fi fost apt a fi pus în aplicare și susținut (din punct de vedere material și juridic). Astfel, apar ca vădit nefondate și criticile prin care partea susține greșita apreciere făcută de instanța de fond în privința pretenției sale de a fi despăgubită cu sumele ce reprezintă cheltuielile făcute cu achiziția, și în vederea achiziționării imobilelor aflate în vecinătatea expropriat, și/sau cheltuielile pentru utilitățile aferente exploatării acestor imobile în configurația (structura) fizică și juridică pe care ele au avut-o la momentul cumpărării.

Cât privește cheltuielile efectuate pentru angajarea unor consultanți și evaluatori în cadrul procedurii de expropriere, nici în privința acestora nu se poate reține ca fiind unele apte a fi circumscrise despăgubirilor ce pot fi acordate pentru terenul expropriat, pentru că demersurile pentru care reclamanta a efectuat asemenea cheltuieli nu sunt unele specifice procedurii reglementate prin lege.

În lumina dispozițiilor art. 22 raportat la 19 alin. (5) și (11) din Legea nr. 255/2010, dezacordul persoanei expropriate față de despăgubirea propusă de expropriator se poate materializa în promovarea unei acțiuni în justiție.

În cadrul unui astfel de demers judiciar, persoana expropriată are dreptul de a beneficia de asistență juridică și de a administra probe - printre care și expertiză pentru evaluarea prejudiciului ce trebuie acoperit de despăgubire -, iar cheltuielile pentru acestea pot fi recuperate cu titlu de cheltuieli de judecată, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 274 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel fiind, cheltuielile pe care apelanta a înțeles să le facă pentru obținerea unor consultații, și respectiv evaluări, în timpul etapei administrative a procedurii de expropriere nu pot fi privite ca unele inerente (deci impuse de) actului juridic al exproprierii și, ca atare, nu există temei spre a fi incluse în categoria prejudiciului cauzat prin actul de autoritate al exproprierii.

În ce privește scăderea valorii imobilului expropriat la data exproprierii, prin raportare la data achiziționării lui, Curtea de apel a reținut că nu există nici un temei spre a se reține că a fost determinată de expropriere.

Pe de o parte, intervalul de timp de peste 2 ani care s-a scurs între cele două date, și, pe de altă parte, particularitățile pieței imobiliare, constituie elemente obiective care pot afecta prețul de vânzare a imobilelor.

Curtea de apel a notat că este de notorietate împrejurarea că în anul 2008 - deci la relativ scurt timp de la data la care reclamanta a cumpărat imobilul - România a fost afectată de o criza economică semnificativă, aceasta având un puternic impact în piața imobiliară în sensul că a determinat un declin important al prețurilor de tranzacționare a bunurilor imobile, dar și o diminuare considerabilă a numărului tranzacțiilor cu astfel de bunuri.

În condițiile în care, în materia exproprierii, criteriul legal pentru stabilirea despăgubirilor îl reprezintă "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" - conform prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 -, iar momentul la care se raportează o atare evaluare îl reprezintă data exproprierii - în conformitate cu dezlegările ce rezultă din Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, care se aplică mutatis mutandis și în legătură cu prevederile Legii nr. 255/2010 - Curtea de apel a reținut că o corectă aplicare a acestor dispoziții legale nu permite a se include în cuantumul despăgubirilor și diferența de valoare înregistrată de terenul expropriat între data achiziționării și data exproprierii lui.

Despăgubirea ce se acordă în condițiile stabilite prin normele juridice menționate nu contravine prevederilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, această reglementare fiind în sensul că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Din norma enunțată reiese în mod neechivoc atât dreptul autorităților publice de a prelua proprietățile persoanelor fizice sau juridice de drept privat pentru cauze de utilitate publică, cât și dreptul statelor de a reglementa prin lege condițiile în care se realizează asemenea preluări. Or, reglementarea națională recunoaște dreptul la o despăgubire care să acopere prețul pe care proprietarul expropriat l-ar fi putut obține, dacă ar fi vândut din proprie voință terenul, în condițiile pieței imobiliare de la data la care acesta a ieșit efectiv din proprietatea sa.

În condițiile în care legea specială - art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 26 din Legea nr. 33/1994 - conține repere unice de stabilire a prejudiciului încercat în urma exproprierii, fără a face vreo distincție după cum este expropriată o persoană fizică sau o persoană juridică, afirmația apelantei în sensul că nu se poate pune semnul egalității între prejudiciul încercat de o persoană fizică și cel încercat de o persoană juridică în urma exproprierii este una care nu poate fi primită, prin ea tinzându-se la înlăturarea fără temei a dispozițiilor legale speciale a căror aplicare se impune prin prisma exigențelor ce rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant. Împrejurarea că o parte a despăgubirilor acordate de expropriator unei persoane juridice "se întoarce în bugetul de stat/al unității administrativ-teritoriale sub formă de taxe directe și indirecte" ține de executarea obligațiilor fiscale grefate pe calitatea de subiect de drepturi și obligații, iar îndeplinirea obligațiilor fiscale nu este de natură a conferi persoanelor juridice drepturi mai largi (decât în cazul persoanelor fizice, care au și ele obligații fiscale) în materia exproprierii.

Curtea de apel a apreciat că este corectă susținerea de principiu a apelantei în sensul că beneficiul nerealizat de persoana expropriată poate constitui o componentă a despăgubirilor ce se acordă în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, însă acordarea unei compensații pentru acest tip de prejudiciu impune dovedirea producerii lui - aspect care reiese cu evidență din însuși textul de lege care prevede că "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

În concret, în litigiul pendinte, reclamanta apelantă nu a făcut dovada prejudiciului pretins în asemenea coordonate - astfel cum s-a reținut prin considerentele expuse în analiza precedentelor motive de apel -, situație față de care pretenția reclamantei apelante de a i se acorda despăgubiri cu acest titlu apare ca fiind nefondată.

Cât privește solicitarea apelantei reclamante de a fi obligat expropriatorul să îi plătească TVA (taxa pe valoarea adăugată) aferentă despăgubirii, Curtea de apel a apreciat că nu poate fi privită ca fondată în condițiile în care legea specială - care stabilește criteriile după care se stabilesc asemenea despăgubiri - nu conține dispoziții în acest sens.

Obligația de a plăti TVA este specifică persoanelor fizice și juridice care desfășoară activități economice și se înscriu, din punctul de vedere al legislației fiscale, în categoria persoanelor impozabile. Acest din urmă statut juridic este determinat de caracterul economic al activității respectivelor persoane - care presupune desfășurarea unor activități ce generează valoarea adăugată care se supune impozitului indirect reprezentat de TVA - și el antrenează obligațiile fiscale specifice, în condițiile legislației care guvernează această materie.

În condițiile în care exproprierea operează cu privire la bunuri din patrimoniul persoanei ce desfășoară astfel de activități economice, și despăgubirea care se acordă reprezintă o valoarea care înlocuiește în respectivul patrimoniul atât bunul expropriat cât și diminuarea de valoare a altor bunuri afectate de expropriere, obligația de a plăti TVA pentru despăgubirea încasată - conform prevederilor invocate de apelantă, respectiv art. 126 alin. (1) coroborat cu art. 128 alin. (3) lit. c) din C. fisc. - reprezintă expresia unui tratament fiscal similar aplicat atât valorii care se substituie bunului ce era destinat exploatării economice, cât și valorii care ar fi fost obținute din exploatarea (adecvată naturii sale) a bunului care avea aptitudinea de a susține activitățile din care se realizau veniturile taxabile. Altfel spus, plata TVA pentru suma primită cu titlu de despăgubire nu reprezintă un prejudiciu cauzat de expropriere, pentru că, în situația în care imobilul nu ar fi fost expropriat, el era destinat exploatării în activitatea comercială a societății reclamante și, astfel, constituia sursa unor venituri ale acesteia care ar fi antrenat în egală măsură obligația de a plăti respectiva taxă pe valoarea adăugată.

Însă, în privința cuantificării despăgubirii, Curtea de apel a apreciat ca relevante înscrisurile noi administrate în etapa apelului, din acestea reieșind că, distinct de suprafața de teren expropriată, realizarea proiectului care a determinat exproprierea a determinat ca o altă suprafață de 85 mp din terenul rămas neexpropriat (din același corp de proprietate de la nr. poștal 81) să aibă afectațiunea de zonă minimă de siguranță (ZSM) a rețelei de metrou.

Referitor la terenul care, deși nu a fost expropriat, i s-a acordat în concret menționata destinație de către autorități, s-a stabilit prin expertiza efectuată în apel că zona minimă de siguranță este afectată de restricții în sensul că rămâne la dispoziția B. 24 h din 24 h/7 zile din 7 zile.

Având în vedere destinația astfel stabilită pentru menționata suprafață de teren neexpropriată, Curtea de apel a apreciat că restricțiile pe care le antrenează o atare afectațiune de fapt restrâng atributele dreptului de proprietate într-o măsură atât de mare încât îl lipsesc practic de conținut, reclamanta fiind pusă în situația de nu mai putea exploata în mod util terenul respectiv atâta vreme cât este ținută de obligația de a asigura accesul permanent și deplin al oricărei persoane ce are ca atribuție asigurarea siguranței de exploatare a metroului.

Din perspectiva prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu pot fi incluse în cuantumul despăgubirilor ce se acordă pentru terenul expropriat prin Hotărârea nr. 16/2011, și prejudiciile cauzate prin destinația similară dată unei părți a terenului situat la nr. poștal x (din șos. x), pentru că acest din urmă teren face parte dintr-un corp de proprietate distinct și, ca atare, nu există temei spre a se reține că reprezintă o daună adusă părții de imobilul de la nr. poștal 81 care a rămas neexpropriată după desprinderea din acest corp de proprietate a suprafeței de 429 mp ce constituie fundamentul despăgubirilor supuse controlului judecătoresc.

Critica prin care apelanta susține că, în dispozitivul sentinței apelate a fost eronat inserată mențiunea privind obligarea pârâtului de a plăti reclamantei diferența între cuantumul despăgubirii stabilite în urma judecății, și cea stabilită prin hotărârea emisă de pârât este justă, respectiva mențiune fiind de natură a genera confuzie.

Demersul procesual al reclamantei este unul care se circumscrie prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, reglementare prin prisma căreia instanța sesizată este chemată să se pronunțe cu privire la corectitudinea cuantumului despăgubirii astfel cum a fost stabilit de către expropriator.

Pe de altă parte, prin art. 19 alin. (11) din același act normativ se stabilește că "hotărârea judecătorească de stabilire a despăgubirii" reprezintă actul doveditor în temeiul căruia persoana îndreptățită poate solicita eliberarea despăgubirii din contul bancar deschis de expropriator pe numele proprietarului expropriat, astfel că o asemenea hotărâre trebuie să conțină în dispozitiv cuantumul final al despăgubirii pe care beneficiarul este îndreptățit să o primească, iar nu numai diferența între cuantumul stabilit de instanță și cel stabilit de expropriator.

În ce privește apelurile declarate de pârât, și de Ministerul Public, în sensul că valoarea terenului expropriat a fost stabilită cu neobservarea exigențelor art. 26 din Legea nr. 33/1994, Curtea de apel a apreciat că ele sunt întemeiate.

Prima instanță a dat eficiență unei evaluări care a fost realizată de experții care au formulat opinia majoritară în raport de oferte de vânzare, și nu în raport de vânzări reale și efective.

Procedând astfel, instanța făcut o greșită aplicarea a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, această normă prevăzând că "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia". Rezultă cu evidență, din cuprinsul acestei prevederi legale, că legiuitorul a stabilit că "prețul la care se vând în mod obișnuit … imobilele" reprezintă reperul ce trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor în cazul exproprierii, iar în condițiile în care existau la dosar contracte care priveau tranzacții efective cu privire la terenuri situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, nu exista temei spre a se adopta soluția evaluării pe baza oferte de vânzare.

Având în vedere că în etapa apelului s-a realizat o expertiză cu obiective complexe, printre care s-a numărat și acela al evaluării terenului în condițiile stabilite prin norma juridică menționată, și ținând seama că răspunsul comisiei de trei experți a fost unanim în privința evaluării, răspunzând astfel rigorilor stabilite prin art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, Curtea urmează a da eficiență evaluării ce s-a realizat prin această expertiză, neexistând temei spre a se valorifica opinia singulară a unuia dintre experții ce au făcut parte din comisia de experți numită de prima instanță - astfel cum solicită apelantul pârât și apelantul Ministerul Public.

În aceste condiții, urmează a se constata că prin raportul de expertiză s-a stabilit o valoare a terenului expropriat - cu suprafața de 428 mp - de 1.535.470 RON (echivalent a 364.200 euro).

Din perspectiva prevederilor art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat că se impune a fi avut în vedere prețul integral, efectiv achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare valorificat ca și comparabilă, legea nefăcând vreo distincție relativ la componentele prețului de vânzare. Ca atare, este lipsit de relevanță dacă prețul consemnat în Contractul de vânzare-cumpărare nr. 481/2011 include, sau nu include TVA.

Ținând seama că, din terenul rămas neexpropriat, o suprafață de 85 mp a căpătat - din partea expropriatorului - o afectațiune specială care comportă restricții ce lipsesc de conținut atributele specifice dreptului de proprietate al reclamantei, Curtea de apel a dispus ca reclamantei să i se acorde despăgubiri și pentru această suprafață la același preț unitar (de 851 euro/mp) ca și în cazul terenului expropriat, astfel că i se va plăti cu acest titlu suma de 304.964,36 RON.

Pe cale de consecință, cuantumul final al despăgubirilor ce se vor plăti ca urmare a emiterii Hotărârii nr. 16/2011 este de 1.840.434,56 RON.

Curtea de apel a notat că actul de vânzare cumpărare (contractul nr. x/2011) pe care experții l-au avut în vedere pentru a determina cuantumul despăgubirilor reprezintă un document care a fost înaintat de o autoritate publică, respectiv de DITL sector 5, în forma în care acesta îl deține, iar documentul astfel înaintat conține mențiuni certe referitoare la prețul pentru care a fost vândut imobilul - comparabilă, în partea finală a acestuia. În condițiile în care este neechivoc faptul că prin acest act juridic s-a realizat o vânzare efectivă, perfectată de un notar public, iar în cuprinsul lui se regăsește o mențiune privind elementul care interesează expertiza, respectiv prețul, împrejurarea că din acest înscris lipsesc două pagini nu constituie temei pentru a fi înlăturat din probatoriul relevant soluționării cauzei.

Recomandarea comisiei de experți de a fi reținută această comparabilă în determinarea despăgubirilor ce formează obiectul litigiului a fost apreciată de Curtea de apel ca una care corespunde rigorilor stabilite prin art. 26 alin. (2) din C. proc. civ., pentru că privește un teren care este situat pe aceeași stradă cu cel expropriat, și actul de vânzare cumpărare este încheiat la o dată apropiată, respectiv la interval de mai puțin de o lună diferență față de momentul exproprierii.

În ce privește solicitarea experților de majorare a onorariului de expertiză cu suma de 18.300 RON, Curtea de apel a apreciat că este întemeiată, având în vedere complexitatea obiectivelor expertizei, volumul materialului documentar necesar a fi studiat pentru a răspunde acestora, precum și împrejurarea că pe parcursul realizării expertizei li s-au solicitat lămuriri suplimentare prin prisma actelor noi depuse de părți în apel.

A fost, astfel, încuviințată cererea de majorare a onorariului cu suma menționată, sumă care urmează a fi plătită și suportată integral de către apelanta reclamantă, ținând seama că pârâta apelantă a achitat deja suma de 4.000 RON cu titlu de onorariu provizoriu de expertiză, și această sumă a fost apreciată de Curtea de apel ca fiind un onorariu adecvat și suficient a fi achitat de această parte, prin prisma unicului obiectiv (referitor la evaluarea terenului expropriat în raport de vânzări efective) ce justifica administrarea probei prin prisma criticilor din apelul pe care l-a promovat.

Caracterul complex al expertizei, și implicit efortul mare depus de membrii comisiei de experți spre a răspunde tuturor obiectivelor încuviințate la propunerea apelantei reclamante au constituit fundamentul admiterii cererii de majorare a onorariului, astfel că onorariul suplimentar va fi pus în sarcina părții care a înțeles să propună aceste obiective.

Solicitarea apelantei reclamante, privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de expertiză pe care aceasta l-a avansat a fost respinsă, avându-se în vedere împrejurarea că singurul obiectiv ce a fost valorificat ca util soluției pronunțate în apel (de admitere a tuturor apelurilor) a fost cel privitor la evaluarea despăgubirilor, în timp ce restul obiectivelor la care au răspuns experții nu și-au dovedit eficiența în planul soluției adoptate. Nu există temei spre a fi puse în sarcina părții adverse nici cheltuielile aferente obiectivului valorificat, pentru că apelanta pârâtă nu se află în poziția procesuală de parte căzută în pretenții, în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care și apelul acesteia (ca și cel al Ministerului Public) au fost admise, determinând schimbarea în parte a sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SRL, pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii prin Societatea Comercială de Transport B. SA și Ministerul Public.

Decizia civilă nr. 105A din 6 februarie 2017 cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.); instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.) și interpretând greșit actele juridice deduse judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora (art. 304 punctul 8 din C. proc. civ.).

În primul rând în pronunțarea hotărârii atacate, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prin raportare la prevederile 23 alin. (2) din același act normativ și la prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

De asemenea, instanța de apel a încălcat și prevederile Constituției României republicată, care prevede în art. 44 alin. (3) că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire", dar și prevederile C. civ. [art. 481 din C. civ. din 1864 statua că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire; iar art. 562 alin. (3) din C. civ. nou prevede că exproprierea se poate face numai cu justă și prealabilă despăgubire] și prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, conform cărora:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Cele mai importante critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează nelegalitatea modului în care instanța de apel a determinat cuantumul despăgubirii aferente imobilului expropriat.

Prin decizia sa, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit criteriile înscrise în dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 în considerarea cărora trebuia stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei în urma exproprierii imobilului situat în București, Sos. Panduri nr. 81, sector 5. Textul legal menționat prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pune în discuție o problema de în calcare a legii.

Legea impune ca la determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite, instanța de judecată, precum și comisia de experți să țină seama de doua criterii legale (instituite ca atare prin lege în scopul cuantificării juste și echitabile a despăgubirii) și anume: valoarea reală de piață a imobilului și, respectiv daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite, scop în care vor fi aduse și alte dovezi.

Prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare greșită a textului normativ sus-menționat deoarece nu a avut în vedere criteriile de determinare a despăgubirii impuse de acest text legal, înlăturând, în mod eronat și nelegal, prin hotărârea pronunțată, din valoarea despăgubirii, cuantumul unor daune suferite care reprezintă o consecință directă a exproprierii de natură a atrage acoperirea acestora prin despăgubirea acordată. Procedeul folosit de instanța de apel contravine dispozițiilor imperative ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, din perspectiva celui de-al doilea criteriu ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite expropriatului - prejudiciul -, este de semnalat că despăgubirea la care se referă dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie să includă și prejudiciul creat proprietarului sau altor persoane îndreptățite ca o consecință a exproprierii. Interpretarea textului legal denotă indubitabil împrejurarea că această componentă a despăgubirii trebuie să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. În acest context normativ, instanța are obligația să examineze toate componentele despăgubirii pentru expropriere și să stabilească întinderea acesteia pe baza tuturor dovezilor administrate.

În acest sens, critică decizia recurată sub aspectul legalității sale din perspectiva respectării dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 cu privire la stabilirea greșită a despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu întrucât, în mod eronat în acestea nu au fost incluse elemente constituind componente ale justei despăgubiri pentru motive pur procedurale și eronate.

Astfel, ignorând prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care îi impuneau să stabilească justa despăgubire pentru expropriere potrivit criteriilor menționate de acest text legal, instanța de apel se îndepărtează de prevederile normative imperative și reține în mod eronat că devoluțiunea sa în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii pentru expropriere este limitată la aspectele care formează obiectul criticilor formulate - înăuntrul termenului legal - prin apelurile promovate și care se refera la aspecte care au format obiect al pretențiilor și apărărilor invocate în față primei instanțe, limitare care ar rezulta din dispozițiile art. 295 alin. (1) raportat la art. 287 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., cu înlăturarea susținerilor/argumentelor care au fost formulate ulterior termenului procedural prevăzut la art. 287 alin. (2) din C. proc. civ., anume primei zile de înfățișare în apel, pentru ca acestea sunt lipsite de aptitudinea de a determina legala învestire a instanței de apel cu evaluarea lor.

Cu această motivare, instanța de apel înlătură din componenta prejudiciului prevăzută de art. 26 din Legea nr. 33/1994 afectarea valorică a terenului rămas neexpropriat din imobilul situat în Sos. x pe motiv că nu ar fi afirmat această afectare valorică și din punctul de vedere al căilor de acces la calea publică, ci doar din perspectiva potențialului acestui teren de a fi utilizat în scopul realizării proiectului imobiliar afirmat. În mod similar, instanța de apel, cu aceeași motivare, înlătură din componenta prejudiciului scăderea valorii economice a restului de teren proprietatea recurentei adiacent corpului de proprietate al acesteia de la aceeași adresă cu cel expropriat.

Așadar, instanța de apel, deși optează pentru realizarea devoluțiunii cauzei, constatând greșita stabilire a cuantumului despăgubirii pentru expropriere de către instanța de fond, motiv pentru care admite apelurile formulate și stabilește un alt cuantum al despăgubirii, nu înțelege să respecte prevederile legale incidente modului de stabilire a despăgubirii pentru expropriere, făcând o greșită aplicare a legii în acest sens.

Astfel, în mod eronat, instanța de apel consideră că stabilirea despăgubirii pentru expropriere se realizează exclusiv prin prisma criticilor formulate - înăuntrul termenului legal - prin apelurile promovate și care se referă la aspecte care au format obiect al pretențiilor și apărărilor invocate în față primei instanțe, cu înlăturarea susținerilor/argumentelor care au fost formulate ulterior primei zile de înfățișare în apel pentru ca acestea sunt lipsite de aptitudinea de a determina legala învestire a instanței de apel cu evaluarea lor.

Cu alte cuvinte, instanța de apel consideră că dacă anumite categorii de pierderi suferite de expropriat rezultă din dezbateri, ulterior primei zile de înfățișare în apel, acestea, deși certe, dovedite și în legătura cu exproprierea, nu mai trebuie și nu mai pot fi acordate prin despăgubirea pentru expropriere, expropriatul urmând să le suporte.

Această abordare este nelegală. Astfel, în materia specială a exproprierii, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 prevăd că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești, acțiunea formulata urmând a se soluționa conform dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța astfel sesizată este chemată să realizeze stabilirea cuantumului despăgubirilor. Conform Constituției României, CEDO dar și C. civ., instanța este chemata să stabilească justa despăgubire, numai acordarea justei despăgubiri conferind caracter legitim exproprierii.

Legea nr. 33/1994 stabilește atât procedura pe care instanța trebuie să o urmeze pentru a ajunge să stabilească justa despăgubire pentru expropriere, cât și criteriile pe care aceasta trebuie să le aibă în vedere. Pe de o parte, din punct de vedere procedural, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru stabilirea despăgubirilor, instanța de judecată este obligată să constituie o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Pe de altă parte, din punct de vedere al criteriilor pe care trebuie să le aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor atât instanța de judecată, cât și comisia de experți desemnată, acestea sunt prevăzute clar de art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Textul legal evocat prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pune în discuție o problema de încălcare a legii.

Legea impune că, la determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriatului, instanța de judecată, precum și comisia de experți să țină seama de cele criterii legale (instituite ca atare prin lege în scopul cuantificării juste și echitabile a despăgubirii) și anume: valoarea reală de piață a imobilului și, respectiv "daunele" aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite, scop în care vor fi aduse și alte dovezi.

Or, cel de-al doilea criteriu legal ce trebuie avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite expropriatului se refera la stabilirea și acoperirea integrală a daunelor aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite ca o consecința a exproprierii.

Interpretarea textului legal denotă indubitabil împrejurarea că această componentă a despăgubirii trebuie să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii. În acest context normativ, instanța are obligația să examineze toate componentele despăgubirii și să stabilească întinderea acesteia pe baza tuturor dovezilor administrate.

Or, instanța de apel, realizează o aplicare și o interpretare greșită a textului normativ deoarece nu are în vedere criteriile de determinare a despăgubirii impuse de acest text legal, înlăturând, în mod eronat și nelegal din valoarea despăgubirii, cuantumul unor daune suferite de reclamantă pe motiv ca este împiedicată de motive procedurale să o facă, devoluțiunea sa fiind limitată.

Cu alte cuvinte, instanța de apel refuză să analizeze și să stabilească justa despăgubire pentru expropriere, deși o atare obligație îi incumbă cu titlu imperativ prin lege (Constituție, CEDO, Legea nr. 33/1994, C. civ.).

În acest sens, decizia recurată apare ca nelegală din perspectiva respectării dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel stabilind greșit despăgubirile acordate cu titlu de prejudiciu (daune) întrucât, în mod eronat, în acestea nu au fost incluse elemente constituind componente ale justei despăgubiri pentru motive pur procedurale.

Astfel, instanța de apel înlătură din componența prejudiciului prevăzută de art. 26 din Legea nr. 33/1994 afectarea valorică a terenului rămas neexpropriat din imobilul situat în Sos. x pe motiv că reclamanta nu ar fi solicitat stabilirea și acordarea contravalorii scăderii valorii economice a restului de teren din corpul de proprietate situat la aceeași adresă cu cel expropriat și din punctul de vedere al căilor de acces la calea publică, ci doar din perspectiva potențialului acestui teren de a fi utilizat în scopul realizării proiectului imobiliar afirmat.

De fapt, reclamanta a invocat generic prin motivele de apel pierderea de valoare înregistrata de partea neexpropriată din corpul de proprietate situată la aceeași adresă cu suprafața expropriată, însă fără a detalia toate aspectele care au condus la pierderea de valoare întrucât acestea aveau un caracter pur tehnic, de resortul experților tehnici judiciari.

De asemenea, trebuie avut în vedere ca reclamanta a s