ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2419/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 25.08.2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea deciziei emise de către aceasta, de suspendare a soluționării contestației administrative înregistrate sub nr. x/06.02.2015, anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/19.12.2014, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/19.12.2014 și exonerarea sa de la plata obligațiilor fiscale suplimentare astfel stabilite, în sumă de 4.040.332 RON, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.11.2015, reclamanta a solicitat completarea acțiunii sale cu petitul de obligare a pârâtei la soluționarea contestației administrative, precizând că înțelege să solicite introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș, ca emitent al deciziei de impunere cu privire la care s-a solicitat anularea.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 71 din 16.03.2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată, precizată și completată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, societate aflată în insolvență prin administrator special B., a declarat recurs, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

S-a arătat că instanța de fond a respins acțiunea motivat de faptul că organul fiscal în mod corect a suspendat soluționarea contestației administrative, însă s-a susținut că în mod nelegal a fost suspendată soluționarea contestației asupra obligațiilor fiscale stabilite suplimentar în cuantum de 4.040.332 RON.

S-a arătat că organul de inspecție fiscală a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în vederea stabilirii existenței/inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, apreciindu-se că între obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin actele de control și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Recurenta a dezvoltat pe larg situația de fapt și a arătat că în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă judiciară dispusă de IPJ Mehedinți - Serviciul de Investigare a Fraudelor, expertiză care vizează aceeași relație comercială, analizează aceleași mărfuri, aceeași perioadă și care a concluzionat că nu există motive de a considera operațiunile de achiziție nereale și că operațiunile de livrare/vânzare au fost înregistrate în contabilitate, iar expertul a reținut că nu există diminuări ale TVA-ului de plată sau a impozitului pe profit calculate.

Astfel, recurenta a criticat faptul că în dispunerea soluției de suspendare a contestației, organul de soluționare nu a ținut cont de situația de fapt și de drept care circumstanțiază operațiunile desfășurate de reclamantă cu cele 5 societăți.

S-a susținut că practica Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost invocată de organul de soluționare a contestației în măsura în care îi este favorabilă, fără ca organele fiscale să procedeze la fundamentarea obiectivă a constatărilor lor, fiind aduse argumente care se fundamentează pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lucky Dev c. Suediei și în cauza Lungu și alții c. României.

Recurenta a apreciat că nu au fost analizate caracteristicile operațiunilor și natura juridică a raporturilor dintre persoanele participante, așa cum cere Curtea, ci doar o serie de declarații date în dosarul penal care sunt lipsite de consecvență, dar și expertiza judiciară întocmită, care a avut ca obiectiv determinarea prejudiciului produs bugetului de stat, pornind de la faptul prestabilit că operațiunile/facturile sunt fictive și nicidecum nu s-a urmărit determinarea caracterului real al acestor operațiuni.

1.4. Apărările intimatelor

Prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs comunicate, intimata AJFP Timiș a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond, întrucât soluționarea plângerii penale este susceptibilă să influențeze în mod hotărâtor soluția dată în calea administrativă de atac cu privire la obligațiile fiscale ale reclamantei, fiind întrunită condiția prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. .

DGRFP Timișoara a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

A susținut că în fața primei instanțe a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, ținând cont că reclamanta tinde la anularea actului de creanță prin petitele cererii de chemare în judecată și a solicitat ca instanța de recurs să constate că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât societatea recurentă a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în anularea actului de creanță, înainte ca faza administrativă să fie parcursă.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 1 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 martie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Criticile formulate de recurentă, ce vizează motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., nu sunt fondate, având în vedere faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu are motive contradictorii sau numai străine de natura cauzei, iar instanța de recurs constată că instanța de fond a dat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Obiectul cauzei privește contestația reclamantei împotriva deciziei emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin care a fost suspendată soluționarea contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/19.12.2014, care a stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 4.040.332 RON și obligarea organului fiscal competent la soluționarea pe fond a contestației.

În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 "Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă: (1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă;"

Se constată din actele dosarului faptul că, în perioada 17.06.2013 - 27.11.2013, societatea recurentă a fost supusă inspecției fiscale, pentru verificarea modului de respectare a obligațiilor fiscale în materia impozitului pe profit, pentru perioada 7.04.2008 - 31.12.2012 și, respectiv, a TVA, pentru intervalul 9.04.2008 - 27.02.2013.

În mod corect a reținut instanța de fond că, văzând sesizarea penală nr. 7505/22.12.2014 înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș de Inspecția fiscală, privind constatarea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, prin Decizia nr. 280/83/27.02.2015 s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea sesizării penale.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă și are ca scop evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii cu privire la aceleași operațiuni economice în baza cărora au fost stabilite obligații fiscale suplimentare.

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a stabilit cu valoare de principiu întâietatea rezolvării acțiunii penale, care este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare în C. proc. pen.

În cauza dedusă judecății, situația de fapt reținută, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, este contestată prin plângerea administrativă, motiv pentru care cercetarea cu privire la indiciile săvârșirii infracțiunilor ar influența în mod direct soluționarea contestației administrative a reclamantei.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că între stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite și stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare reținute în sarcina reclamantei prin decizia de impunere există o legătură care ar putea influența soluționarea contestației administrative.

Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii principale, invocată de intimata DGRFP Timișoara prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, Înalta Curte reține că nu a fost formulat recurs pentru acest motiv de către intimată, astfel încât critica nu va face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Pentru toate aceste motive, constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, o va menține în întregime și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, ca nefondat. Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă. Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator special B. împotriva Sentinței civile nr. 71 din 16.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - GV