ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 13 pronunțată la data de 23 ianuarie 2018 de Judecătoria Câmpeni în Dosarul penal nr. x/2017, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 5 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice prevăzută de articolul 337 C. pen.

S-a constatat că infracțiunea pentru care s-a aplicat această pedeapsă a fost comisă în concurs real cu infracțiunile pentru care s-a dispus pedeapsa totală de 1 an și 7 luni închisoare prin Sentința penală numărul 150/2017 pronunțată de această instanță în Dosar numărul y/203/2015.

Potrivit art. 40 C. pen. s-a descontopit pedeapsa de 1 an și 7 luni închisoare aplicată prin această hotărâre în pedepsele inițiale, respectiv:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen.

- 1 an și 3 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. .

Potrivit art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre cu pedepsele aplicate printr-o hotărâre anterioară și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea aceea de 1 an și 5 luni închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 9 luni închisoare, astfel că pedeapsa finală aplicată este de 2 ani și 2 luni închisoare.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012 și art. 83 C. pen. 1969, s-a revocat beneficiul suspendării condiționate pentru pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 342 din 8 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Alba Iulia în Dosar numărul z/176/2014 și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, iar pedeapsa care se va executa de către inculpat a fost aceea de 2 ani și 10 luni închisoare.

Potrivit art. 67 alin. (1) C. pen. i s-au aplicat pedepsele complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., pentru o perioadă de 2 ani, respectiv: a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; i) dreptul de a conduce autovehicule.

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, va începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

Potrivit art. 65 C. pen. i s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) C. pen., aceasta urmând să se execute din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa penală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a dispus deducerea din pedeapsa aplicată a duratei reținerii de 24 de ore din 21 septembrie 2015, orele 15:00 și până la data de 22 septembrie 2015, orele 15:00.

A fost obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 620 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat, în cadrul cărora sunt cuprinse și cheltuielile din faza urmăririi penale.

Prin Decizia penală nr. 562 din data de 10 iulie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A., împotriva Sentinței penale nr. 13 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul penal nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a obligat pe apelantul inculpat A. la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A.

În temeiul art. 440 alin. (1) și 4 C. proc. pen. și art. 448 pct. 2 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., inculpatul A. a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, a solicitat casarea hotărârilor pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, motivat de faptul că există aceleași încălcări de lege, înlăturarea greșitei aplicări a legii, apreciind că pedeapsa rezultantă este prea mare, respectiv 2 ani și 10 luni închisoare.

Astfel, a susținut că fapta concretă reținută prin hotărârea definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv nu este întrunită trăsătura esențială a tipicității faptei, nu există concordanță între situația de fapt reținută în mod definitiv de instanța de apel în baza probelor administrate și elementele de tipictate ale faptelor care fac obiectul analizei.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând recursul în casație declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege", Înalta Curte reține că în noul C. pen. și noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În concordanță cu aceste dispoziții, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare în sensul că fapta reținută în sarcina inculpatului A. nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv nu este întrunită trăsătura esențială a tipicității faptei sunt nefondate.

Inculpatul a fost condamnat în mod definitiv prin decizia apelată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 337 din C. pen.

Conform art. 337 din C. pen., având ca titlul marginal Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

În fapt, prin cererea de recurs în casație, recurentul solicită o reapreciere a probatoriului considerând că nu se face vinovat de fapta pentru care a fost condamnat și că probele administrate "nu a fost dovedit și reținut în sarcina condamnatului aspectul că în calitate de conducător auto a fost oprit și identificat în trafic conducând un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, iar la solicitarea expresă a agentului constatator de a se supune prelevării unor monstre biologice, refuză sau se sustrage de la prelevarea efectivă a monstrelor biologice", precizând că "nu a fost oprit, nu a fost identificat în trafic conducând un vehicul ...".

Înalta Curte reamintește că instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casație neputând fi invocat pentru a se obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

În acest sens, se reține că instanța de apel a dispus, în mod definitiv, condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 337 C. pen. întrucât la data de 17 iulie 2016, în jurul orelor 15:40, inculpatul a condus autovehiculul cu număr de înmatriculare x în comuna Horia, pe drumul Pășești, fiind implicat într-un eveniment rutier, iar la solicitarea organelor de poliție a refuzat să se supună testării cu fiola alcooltest și să însoțească organele judiciare la Spitalul Orășenesc Câmpeni pentru a i se recolta mostre biologice în vederea stabilirii gradului de alcoolemie.

În ceea ce privește susținerea inculpatului conform căreia nu a mers pe un drum public, ci drumul pe care s-a aflat mașina a fost unul forestier, care nu se supune regimului drumurilor publice, Înalta Curte constată că aceasta critică a fost avută în vedere anterior, fiind infirmată prin efectuarea unei adrese către Primăria Comunei Horea care a comunicat că drumul Horea-Pătrușești face parte din categoria de drum forestier, este deschis circulației publice, atât pietonal cât și auto, este asfaltat și există indicatoare rutiere amplasate pe acest drum.

În consecință, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanța de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În ceea ce privește susținerea apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A. conform căreia se invocă și cazul de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât pedeapsa aplicată inculpatului este prea mare raportat la gravitatea infracțiunii reținute în sarcina acestuia, se constată că atât prin cererea de recurs în casație, cât și prin încheierea din 9 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., nu fost invocat, respectiv reținut de către instanță, cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Mai mult decât atât critica conform căreia cuantumul pedepsei aplicată inculpatului este prea mare raportat la gravitatea infracțiunii reținute în sarcina acestuia, cât și solicitarea de a fi avute în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv faptul că este căsătorit, are doi copii minori în întreținere și studii 11 clase, privesc individualizarea pedespei și exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație întrucât individualizarea pedepsei reprezintă atributul instanței de fond și de apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 562 din data de 10 iulie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM