ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 10 decembrie 2015, reclamantele A. și B., judecători în cadrul Tribunalului Ialomița, au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a soluționa cererea de emitere pentru fiecare reclamantă în parte, începând cu data de 9 aprilie 2015, a unor noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare, în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014.

Solicitarea reclamantelor a vizat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la a emite pentru fiecare în parte, începând cu data de 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 9 aprilie 2015, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, precum și obligarea pârâtului ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin Sentința nr. 42 din 25 februarie 2016 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței teritoriale, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligând pârâtul să emită ordine de salarizare pentru reclamante conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 și să achite diferențele salariale rezultate, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, admiterea excepției necompetenței materiale și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București.

Un prim motiv de casare este motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488. alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe.

Astfel, instanța de fond a încălcat competența teritorială exclusivă, cauza de față impunându-se a fi soluționată de Curtea de Apel București.

Astfel, deși Curtea de Apel Pitești reține prevederile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ca regulă în ceea ce privește stabilirea competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect modul de stabilire a drepturilor salariale, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante îndeplinesc funcția de judecător în cadrul Tribunalului Ialomița.

Apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. referitoare la competența facultativă, textul de lege referindu-se la un judecător care "are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea", or în cauza de față competența exclusivă aparține Curții de Apel București, iar nu Tribunalului Ialomița.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 7, cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri..."

Așadar, solicită admiterea excepției necompetenței materiale și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București.

I.Instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale, în condițiile în care instanța angajatoare este cea care are această atribuție.

Tribunalele și curțile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale intimatelor-reclamante sunt stabilite cu angajatorul, astfel că drepturile salariale ale acestora sunt calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, care procedează și la calcularea și virarea contribuțiilor sociale către stat.

II.Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a reținut în mod eronat că dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, în condițiile în care această normă legală este o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici, personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

În cazul în care intenția legiuitorului ar fi fost ca prevederile art. 1 alin. (5

1

) să fie aplicabile întregului personal din toate instituțiile și autoritățile publice, acest lucru ar fi fost realizat prin modificarea expresă a alin. (1) și (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și nu prin aprobarea unor norme derogatorii de la prevederile acestor alineate. în același timp, nu se justifica trimiterea în norma derogatorie la personalul din anumite instituții: aparatul de lucru al Parlamentului etc.

În realitate, instanța de fond a extins aplicarea normei legale arătate la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-și soluția pe intenția legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferențelor salariate între persoane aflate în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție.

Or, instanța de fond are atribuții în ce privește aplicarea legii și nu atribuția de a completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziții legale. Mai mult, precizăm că nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele j existente în cuprinsul acesteia (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

Astfel, prin Legea nr. 71/2015, la art. 1 al O.U.G. nr. 83/2014, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5

1

), cu următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Art. 90 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare prevede că:

"(1) Funcționarii publici și personalul contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiției, Institutului Național de Expertize Criminalistice, Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii."

Conform art. 63 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

"(4) Funcționarii publici și personalul contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Parlamentului."

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 coroborat cu art. 496 și art. 497 din noul C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 18 iunie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs (dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.) se arată că, deși instanța a reținut prevederile art. 7 alin. (2) cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ca regulă în ceea ce privește stabilirea competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect modul de stabilire a drepturilor salariale, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante îndeplinesc funcția de judecător în cadrul Tribunalului Ialomița.

Potrivit art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010: (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile.,,

Litigiul de față impune o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii precum și de la cele din materia contenciosului administrativ, pentru stabilirea drepturilor salariale, iar Curtea de Apel București deține o competență exclusivă în ceea ce privește soluționarea cauzelor având ca obiect nemulțumirea față de modul de stabilire a drepturilor salariale.

Corect susține recurentul că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. referitoare la competența facultativă, textul de lege referindu-se la un judecător care "are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea", în vreme ce, în cauza de față, competența exclusivă aparține Curții de Apel București, iar nu Tribunalului Ialomița ori Curții de Apel Ploiești.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea".

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți, a statuat: "Condiția-premisă de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. este aceea ca judecătorul să funcționeze la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță. Condiția nu este îndeplinită dacă partea este judecător la o altă instanță decât cea competentă, de același grad, chiar situată în raza aceleiași curți de apel.

Intenția legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieșind din referirea strictă doar la acea instanță la care partea își desfășoară activitatea ca judecător și căreia îi revine competența de soluționare a cauzei.

Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. își găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea.,,

Raportat la aceste considerente, nu se mai impun a fi analizate celelalte motive de nelegalitate a hotărârii, invocate de către pârât.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ..,va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței nr. 42 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015.

Va casa sentința recurată și va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței nr. 42 din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015.

Casează sentința recurată și dispune trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM