ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2019

HOTĂRÂRE

14.02.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/17.05.2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. din România a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună:

- anularea adresei nr. x/29.03.2017 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva Hotărârii Consiliului Național al B. din data de 20.01.2017, precum și a Hotărârii Consiliului Național al B. din 20.01.2017 prin care s-a dispus revocarea mandatului de secretar al Biroului Executiv, pentru motivele de nelegalitate ce vor fi arătate în cuprinsul cererii;

- obligarea pârâtului la plata drepturilor financiare ce i se cuvin, începând cu data emiterii hotărârii Consiliului Național al B. din 20.01.2017, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 de euro cu titlu de daune morale aferente prejudiciului de imagine cauzat;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 105/CA din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat acțiunea în favoarea Judecătoriei Constanța.

Prin încheierea din 5 septembrie 2018 a fost îndreptată eroarea materială strecurată în dispozitivul hotărârii menționate anterior, în sensul că în loc de "Judecătoria Constanța", se va citi "Tribunalul Constanța".

În considerentele sentinței, s-a arătat că obiectul litigiului dedus judecății, în ceea ce privește capătul principal din cererea de chemare în judecată, vizează anularea Hotărârii Consiliului Național al B. din 20.01.2017, prin care s-a dispus revocarea reclamantei din calitatea de secretar al Biroului Executiv, pentru motivele de nelegalitate.

În stabilirea instanței competente să soluționeze litigiul, trebuie avută în vedere definiția dată noțiunilor de "autoritate publică" și de "act administrativ" așa cum sunt prevăzute în Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 21 din Constituție "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime." Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește.

Art. 52 din același act dispune: (1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. (2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică."

Art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituția României prevede ca lege organică Legea contenciosului administrativ.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Conform art. 8 din același act normativ: "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii".

Curtea de apel a reținut că prin art. 2 din Legea nr. 554/2004 sunt definite:

b) autoritate publică - orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competentei instanțelor de contencios administrativ;

m) serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public;

Cadrul legal privind exercitarea profesiei de tehnician dentar, precum și înființarea, organizarea și funcționarea Ordinului Tehnicienilor Dentari din România îl reprezintă Legea nr. 96/2007, care în art. 23 stipulează: "(1) B. din România se înființează în condițiile legii ca organizație profesională, nonprofit, cu personalitate juridică de drept privat, apolitică, de interes public, cu patrimoniu și buget proprii, autonomă și independentă. (3) B. din România cuprinde tehnicieni dentari autorizați să își exercite profesia în unități ale Ministerului Sănătății sau ale altor ministere cu rețea sanitară proprie, în sectorul privat și în unități de învățământ sau de cercetare."

S-a reținut că în speță conflictul judiciar dedus spre soluționare nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de o autoritate publică, prin urmare soluționarea lui se impune a fi realizată de instanța competentă în soluționarea litigiilor de natură civilă, fiind fără relevanță - în raport de obiectul determinat al pricinii, împrejurarea că prin hotărârea contestată au fost adoptate măsuri în ceea ce o privește pe reclamantă în calitatea sa secretar al Biroului Executiv al Consiliului Național al B..

Din interpretarea dispozițiilor mai sus enunțate s-a apreciat că hotărârea contestată nu se circumscrie noțiunii de act administrativ unilateral cu caracter normativ sau individual, astfel cum este definit prin art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind emisă de o autoritate publică în sensul definit de lege prin lit. b), deoarece B. din România - organizație profesională cu personalitate juridică de drept privat - nu este asimilat autorităților publice deoarece nu are statut de utilitate publică, și deși este de interes public, nu prestează un serviciu în regim de putere publică, pentru ca să fie atrasă competența instanței de contencios administrativ.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat că Hotărârea Consiliului Național al B. din data de 20.07.2017 nu întrunește elementele unui act administrativ, fiind unul de natură civilă, neevaluabil în bani, sens în care competența în soluționarea cererii principale și a celor accesorii aparține instanței de drept comun în materie civilă, cu plenitudine de competență, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., și anume Tribunalului Constanța.

La rândul său, Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 2901 din 16 noiembrie 2018, a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată pe rolul Curții de Apel Constanța, la data de 17.05.2017, iar la termenul din 22 noiembrie 2017 - al treilea termen de judecată, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de intervenție, cauza fiind suspendată la data de 13.12.2017 pentru soluționarea de către instanța supremă a recursului formulat, cale de atac respinsă prin Decizia civilă nr. 1696/2018.

La data de 30.05.2018 pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel, excepție ce a fost admisă la data de 13.06.2018.

În aprecierea excepției de necompetență, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe." Totodată, prin art. 131 alin. (1) din același cod a fost prevăzută în mod expres obligativitatea judecătorului de a verifica și de a stabili la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, însă prin art. 130 a fost limitată posibilitatea părților și a judecătorului de a invoca necompetența materială ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate.

Cum în cauză, aceasta a fost invocată de către pârât ulterior acestui termen, s-a constatat că după primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, respectiv 13.09.2017, competența materială a curții de apel era câștigată de această instanță, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a pronunțat și asupra cererilor de intervenție formulate în cauză, atrăgând astfel și competența de soluționare a recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dincolo de aspectele de ordin procedural, s-a constatat că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 554/2004 având în vedere că pârâtul este singura autoritate ce are competență normativă cu privire la exercitarea profesiei de tehnician dentar în România, acționând în regim de putere publică, temeiul juridic fiind invocat, de altfel, și de către reclamantă în mod expres în cererea de chemare în judecată.

Prealabil analizării conflictului negativ de competență, referitor la excepția de necompetență funcțională a secției civile a Înaltei Curți, invocată în cauză de către pârât, pentru termenul de judecată din 31 ianuarie 2019, instanța reține că potrivit art. 135 alin. (1) C. proc. civ., "Conflictul de competență ivit între două instanțe judecătorești se soluționează de instanța imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict".

Din această perspectivă, Înalta Curte a fost învestită a soluționa, ca instanță comună conform textului legal menționat, conflictul de competență dintre Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța.

Dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. civ. prevăd:

"Conflictul se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secției înaintea căreia s-a ivit conflictul".

În aplicarea acestui text legal, întrucât sesizarea cu regulatorul de competență s-a realizat de către secția civilă a Tribunalului Constanța, în mod corect dosarul a fost înregistrat pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca secție corespunzătoare celei înaintea căreia s-a ivit conflictul, așa cum prevăd dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. civ.

Față de cele arătate, se va respinge excepția necompetenței funcționale ridicată de pârâtul B. din România.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Curții de Apel Constanța, pentru considerentele ce succed:

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. stipulează: "(1) Necompetența este de ordine publică sau privată. (2) Necompetența este de ordine publică: 1. În cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. În cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. (3) În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., privitor la invocarea excepției, "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Referitor la verificarea competenței, alin. (1) al art. 131 C. proc. civ. dispune:

"La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că, atâta timp cât excepția nu a fost invocată de instanță, din oficiu, sau de parte la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti ulterior.

În același timp, se reține că norma înscrisă în art. 130 și 131 C. proc. civ. stabilește termenul limită pentru invocarea necompetenței de ordine publică sau pentru verificarea din oficiu a competenței de către instanță, respectiv "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", singura excepție pentru depășirea acestui termen fiind cea prevăzută de art. 131 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "în mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

În raport de aceste prevederi, Înalta Curte constată că primul termen la care părțile au fost citate în fața curții de apel a fost cel din 13 septembrie 2017. La termenul din 22 noiembrie 2017, instanța a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție formulate în cauză, urmând a suspenda judecarea litigiului, prin încheierea din 13.12.2017, până la soluționarea recursului exercitat împotriva dispoziției de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenție.

La data de 30.05.2018, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a curții de apel, ce a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 30 mai 2018, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 13.06.2018, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Față de succesiunea actelor de procedură astfel efectuate și având în vedere pronunțarea asupra cererilor de intervenție, instanța reține că excepția necompetenței nu a fost invocată la primul termen de judecată cu părțile legal citate, ci abia la termenul din 30 mai 2018, când instanța nu se mai putea dezînvesti, competența materială rămânând dobândită în favoarea curții de apel.

Pentru toate aceste considerente, aplicând prevederile art. 130 și 131 C. proc. civ. la circumstanțele speței, se constată că revine Curții de Apel Constanța competența de soluționare a litigiului.