ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1658/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalui Constanța, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contract și eliminarea acestora;

- obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor și obligarea la restituirea sumelor încasate abuziv;

- constatarea ca abuzivă a clauzei înserate în cadrul contractului nr. x prevăzută la art. 3.7 privind cuantumul dobânzii în cazul în care debitorul optează pentru dobânda aniversară, situație în care dobânda devine variabilă, banca modificând dobânda după evoluția pieței financiare, neindicând în concret un mod de calcul;

- constatarea ca abuzivă a comisionului de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului acordat;

- constatarea ca abuzivă a clauzei ce privește comisionul de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la sold cu consecința obligării pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul încheierii contractului.

Prin sentința civilă nr. 1495 din 24 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au declarat apel reclamanții A. și B., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Au solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii de fond, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 204 din 17 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1495 din data de 24 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată la data de 12 iulie 2019 în Camera de consiliu, în baza art. 442 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019, anterior menționate, în sensul de a se trece calea de atac ca fiind "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub sancțiunea nulității" în loc de "Definitivă", cum s-a menționat, în mod greșit.

La data de 19 august 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Au solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 august 2019.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând ca instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încalcarea normelor dreptului material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că, în cadrul deciziei atacate, instanța de apel a reținut greșit faptul că prevederile privind comisioanele de administrare și acordare fac parte din obiectul contractului și că aceste clauze nu sunt abuzive, în sensul Legii nr. 193/2000.

Au arătat că, în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a stabilit că se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care îl caracterizează, în timp ce clauzele cu caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Din acest punct de vedere, au apreciat că instanța de apel a greșit atunci când a stabilit că dispozițiile privind comisionul de administrare și comisionul de acordare fac parte din obiectul principal al contractului, deși aceste prevederi nu sunt esențiale existenței contractului de împrumut, fiind astfel aplicate greșit normele cuprinse în Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește comisionul de administrare, au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, prin aceea că s-a reținut, în mod eronat, că dispozițiile contractuale ce prevăd perceperea acestui comision fac parte din obiectul principal al contractului.

De asemenea, au arătat că, deși legiuitorul nu a interzis perceperea unor sume cu titlu de comision de administrare, acest lucru nu exclude caracterul abuziv al unei astfel de clauze și au învederat faptul că acest comision de administrare este perceput, în cauză, în lipsa unor contraprestații din partea băncii, întrucât aceste activități de "administrare" sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume suplimentare față de dobândă.

Au considerat că respectivul comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, iar disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei credințe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Cu referire la clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, au susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a omis să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text, făcând abstracție de faptul că respectivul comision nu este esențial pentru contract și nu face parte din obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește clauza care prevede posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, au menționat că aceasta nu are un caracter clar, aspect ce contravine dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 deoarece formularea "în funcție de politica băncii" nu permite subiectul de drept civil să aprecieze efectele juridice pe care le implică perfectarea actului juridic, în sensul că acesta nu are reprezentarea corectă și determinată a consecințelor acestui act.

În plus, au arătat că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecințelor, iar în cazul de față nu există nicio modalitate de a determina felul dobânzii și/sau indicele în funcție de care variază, clauza nefiind suficient de clară.

Astfel, au susținut că, pentru a putea fi clară și inteligibilă, nu este de ajuns ca o clauză sa fie exprimată în limbaj clar din punct de vedere gramatical, ci trebuie sa fie inteligibilă în sens economic și din punct de vedere al consecințelor pe care le produce. Au făcut referire la textul art. 1 din Legea nr. 193/2000 precizând că redactarea clauzei contestate dă posibilitatea interpretărilor multiple și permite apelantei să modifice, într-o manieră inechitabilă, dispoziția contractuală privind dobânda.

Au mai arătat că, în hotărârea din 3 iunie 2010 pronunțată în cauza C-484/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, în realitate, clauzele vizate de art. 4 alin. (2) din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Astfel, au apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1 lit. a) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000, care stabilește că este abuzivă clauza care dă dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, au considerat că motivul prevăzut în contract nu este unul întemeiat, iar art. 1 lit. a) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 nu exclude din start caracterul abuziv al unei clauze, doar pentru faptul că ar exista un anumit motiv pentru care ar varia dobânda.

Au mai susținut că posibilitatea băncii de a rezilia contractul, în cazul în care aceasta modifică unilateral rata dobânzii, conduce la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, de tipul celui prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000, însă instanța de apel nu a reținut acest aspect.

În plus, au precizat că, potrivit textului art. 1179 C. civ., o condiție esențială a contractului este existența unui obiect determinat sau determinabil, situație în raport cu care au considerat că și modificarea unui contract trebuie să aibă loc, în temeiul principiului simetriei, tot prin acordul expres al părților.

În legătură cu prevederea din contractul de împrumut care impune suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați, au menționat că instanța de apel a apreciat și motivat greșit aplicarea principiului nominalismului prevăzut de art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864, deoarece a nu a avut în vedere că împrumutații au încasat RON, nu franci elvețieni.

Or, principiul nominalismului nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valuta.

Conform art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864 dacă există o variație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în "specia" aflătoare în curs la data plații.

Recurenții-reclamanți au menționat că, la momentul redactării și intrării în vigoare a C. civ. din 1864, nu exista o monedă națională a României, leul intrând în circulație abia în anul 1867.

Au conchis că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale ce prevăd principiul nominalismului, arătând că acest principiu nu are caracter absolut.

În acest sens, au subliniat că între împrumutați și bancă a intervenit un contract de credit în moneda străină, respectiv francul elvețian, informațiile despre procedura de creditare fiind aproape inexistente, fapt ce constituie o vădită încălcare a dispozițiilor art. 6.3. din Legea nr. 289/2004 a creditului de nevoi personale (care impune creditorului: să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul și suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situația financiară a consumatorului, avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și scopul creditului; să prezinte consumatorului informațiile exacte și complete necesare privind contractul de credit avut în vedere; să informeze consumatorul despre documentația de credit necesară acordării unui credit, documentație care trebuie să cuprindă cel puțin, situațiile financiare curente ale solicitantului de credit și ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecția fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor, o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanției, o descriere a condițiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, valoarea DAE, rata dobânzii, schema de rambursare și obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul).

Recurenții-reclamanți au făcut referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc vs D., ce vizează creditele în franci elvețieni și au considerat că banca avea obligația să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină, iar în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revenind instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credintă și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

Au mai făcut referire și la hotărârea pronunțată în cauza C-484/08 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care menționează că:

"dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Au considerat că, în raport cu jurisprudența anterior menționată, în mod greșit a concluzionat instanța de apel că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Au făcut trimitere la practica Înaltei Curți și a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, arătând că, din această perspectivă, instanța de apel nu a realizat o analiză corectă a caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului.

La data de 8 octombrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a transmis la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 martie 2020 s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 3.12 privind comisionul de procesare și la art. 3.14 privind comisionul de administrare, din Contractul de credit nr. x/01.07.2008, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare și cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Condițiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar și de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăși sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și contrar cerinței de bună credință ce revine profesionistului.

Înalta Curte reține modul clar, inteligibil și ușor de înțeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum și faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiți termeni uzuali, pentru operațiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență sus-arătată se regăsește în clauzele privind comisioanele de procesare și de administrare.

Cu privire la comisionul de procesare, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanța de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum și la raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În acest context de analiză, instanța de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reține că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.12 din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deși clauza privind comisionul de procesare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii și nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că în lumina jurisprudenței C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile și obligațiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerința de bună credință a Băncii este respectată prin stabilirea clară a procentului de 2,2% la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de procesare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar și inteligibil în condițiile în care conține suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, 0,15 % calculat la soldul creditului, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituția de credit pe parcursul derulării contractului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 3.7 privind dobânda, decizia atacată este legală.

Prin art. 3.1. din contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat împrumutații datorează băncii o dobândă inițială fixă pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1), iar pentru următorii ani de creditare împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una dintre următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b) dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c) dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare (art. 3.1 pct. 2).

Potrivit prevederilor art. 4.2 din contractul de credit, dacă împrumutatul nu își exercita opțiunea pentru oricare variantă din cele menționate la art. 4.1 pct. 2 la fiecare dată de aniversare a creditului, prin semnarea unui act adițional, părțile au convenit să se aplice creditului dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare afișată la sediile băncii.

Astfel cum au reținut instanțele fondului, reclamanții și-au asumat expres prin semnătură caracterul variabil al dobânzii, iar banca le-a dat posibilitatea acestora să opteze între o dobândă fixă pe un an de 9,5%, o dobândă fixă pe trei ani de 14% și o dobândă revizuibilă de 6,5%, în cazul neexercitării opțiunii, creditului urmând să i se aplice automat dobânda revizuibilă de 6,5%; dispoziția contractuală privind dobânda variabilă de 6,5% a fost activată numai între data primei aniversări a creditului, respectiv 04.07.2009 și până la 13.11.2009 când a intervenit o restructurare a creditului, părțile negociind o dobândă fixă de 2,3% pe o perioadă de 1 an de zile, ca după expirarea respectivului act adițional, dobânda să devină variabilă după criteriul obiectiv al indicelui Libor 6 luni plus marja fixă.

Înalta Curte reține că, la data semnării contractului de credit (1 iulie 2008), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o prevedere care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că în speță este îndeplinită condiția existenței unei motivații întemeiate pentru modificarea dobânzii, în condițiile în care banca a dat posibilitatea împrumutaților să modifice dobânda prin exprimarea opțiunii pentru una dintre cele trei variante prevăzute de art. 3.1 pct. 2, aceștia asumându-și expres prin semnarea contractului caracterul revizuibil/variabil al dobânzii.

Instanța de apel în mod legal a apreciat că, întrucât împrumutații nu și-au exercitat niciodată dreptul de opțiune între cele trei variante de dobândă, s-au aplicat prevederile art. 3.1 pct. 2 lit. c) referitoare la dobânda aniversară revizuibilă din al doilea an de creditare, care nu reprezintă o modificare unilaterală a contractului de către bancă, ci este consecința acordului de voință al părților exprimat în contractul de credit, dar și a lipsei opțiunii împrumutaților cu prilejul aniversării creditului.

Mai mult, clauzele privind dobânda revizuibilă în funcție de evoluția pieței financiare au fost înlocuite cu formula de calcul impusă prin O.U.G. nr. 50/2010, care constituie sediul materiei.

Ca atare, având în vedere dispozițiile contractuale, nu pot fi reținute argumentele recurenților-reclamanți în sensul că banca a modificat unilateral dobânda în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, lipsind posibilitatea de a anticipa consecințele juridice ale acestor modificări.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției, câtă vreme reclamanții au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al clauzei ce prevede restituirea creditului în moneda CHF.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Deși decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elvețieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2020.