ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 528/2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 august 2011, sub nr. x/2011, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 477.858,46 USD.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

Prin Sentința civilă nr. 5828 din 24 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiata cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 550/2015 din 6 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva Sentinței civile nr. 5828 din 24 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a prezentat aspecte teoretice privitoare la motivarea hotărârilor judecătorești prin raportare la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la aceste considerații, instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat probele care au fost administrate de către reclamantă, cum ar fi documentele de transport și nici practica comercială în materia facturilor fiscale expediate prin poștă.

De asemenea, s-a constatat că prima instanță nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente, astfel încât soluția exprimată prin dispozitiv este nesusținută și pur formală.

Instanța de apel a reținut că prima instanță nu a analizat, în mod efectiv, argumentele reclamantei, înscrisurile depuse de aceasta și practica comercială în raporturile cu partenerii străini.

De asemenea, s-a mai constatat că prima instanță nu a procedat la o înlăturare motivată și argumentată a susținerilor din acțiune, nefiind prezentate, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în vederea rejudecării, la 8 iunie 2015, sub nr. x/2011*.

Prin Sentința civilă nr. 6593 din 24 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu pârâta C.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că reclamanta a avut pe parcursul procesului o poziție oscilantă cu privire la cauza acțiunii, expunând precizările succesive ale reclamantei cu privire la cauza acțiunii.

Conform ultimei precizări făcute la ultimul termen de judecată din fața primei instanțe, reclamanta a arătat că bunurile a căror contravaloare o solicită au fost vândute pârâtei, contractul de consignație fiind atașat la dosar doar pentru dovedirea relațiilor comerciale dintre părți, însă pretențiile deduse judecății nu sunt întemeiate pe acest contract.

Față de situația din dosar și ținând cont de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, prima instanță a apreciat că nu ar putea analiza pretențiilor reclamantei prin raportare la contractul de consignație, întrucât ar da părții altceva decât a cerut.

Atâta timp cât reclamanta susține că nu a predat pârâtei mărfurile spre a fi vândute pe piața din S.U.A., conform contractului de consignație, ci le-a vândut acesteia din urmă, prima instanță a reținut că nu ar putea stabili contrariul.

Prima instanță a constatat că înscrisurile depuse la dosar, respectiv facturile fiscale neacceptate de pârâtă, documentele de transport și declarațiile de export dovedesc doar expedierea de către reclamantă în favoarea pârâtei a bunurilor a căror contravaloare se solicită în prezenta cauză.

Or, principala obligație a vânzătorului este aceea de predare a lucrului vândut, conform art. 1313 C. civ. de la 1864, prin predare înțelegându-se punerea lucrului la dispoziția cumpărătorului, numai în aceste condiții vânzătorul fiind îndreptățit să pretindă prețul lucrului vândut.

Astfel, simpla expediere a unor bunuri la adresa pârâtei nu are semnificația predării acestora, atâta timp cât nu există nicio dovadă că bunurile au fost efectiv recepționate de către pârâtă sau că părțile ar fi convenit un anumit mod de executare a obligației de predare, neputând fi avută în vedere clauza stipulată la art. 3.1 din contractul de consignație, față de poziția exprimată de reclamantă cu privire la acest contract.

Mai mult decât atât, deși reclamanta susține că a expediat pârâtei facturile fiscale emise pentru plata contravalorii prețului, nu există la dosar nicio dovadă care să confirme această afirmație, pentru a se putea aprecia că a existat o acceptare tacită din partea pârâtei care, după primirea facturilor, nu le-a contestat în mod explicit.

De asemenea, prima instanță a mai constatat că la dosar nu se regăsește nicio comandă emisă de către pârâtă în vederea livrării bunurilor, astfel încât nu se poate reține că expedierea bunurilor s-a făcut în executarea unei înțelegeri anterioare a părților.

Atâta timp cât reclamanta nu a dovedit raporturile simplificate pretins derulate între părți, predarea bunurilor către pârâtă și, implicit, existența creanței pretinse, nu poate fi activată prezumția de neexecutare instituită de art. 1082 C. civ. de la 1864, nefiind astfel îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1865/A din 15 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva Sentinței civile nr. 6593 din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a răspuns primei critici formulate prin cererea de apel, arătând că, înainte de a se discuta despre dovada primirii mărfii de către intimata-pârâtă, trebuie să se stabilească dacă între părți au existat relații contractuale, derulate într-o manieră care să o îndreptățească pe apelata-reclamantă la plata sumei care, în opinia acesteia din urmă, reprezintă contravaloarea mărfurilor vândute.

Cu privire la susținerea apelantei-reclamante, din cadrul celei de a doua critici, în sensul că proba faptelor negative nu ar putea forma obiect al probațiunii judiciare, instanța de apel a arătat că această susținere este nefondată, dat fiind că atât faptele pozitive, cât și cele negative pot fi dovedite, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Ceea ce nu poate fi dovedit este faptul negativ nedefinit, deoarece probarea acestui fapt ar necesita dovedirea unei serii nesfârșite de fapte pozitive, ceea ce ar fi practic imposibil. Însă această ipoteză nu este incidentă în cauză, nefiind vorba despre dovedirea unui fapt negativ nedefinit, deoarece predarea și primirea unor mărfuri reprezintă împrejurări definite, susceptibile de a fi dovedite.

Referitor la corespondența depusă la dosar, contrar celor susținute de către apelanta-reclamantă, instanța de apel a apreciat că înscrisul de la dosarul de apel nu dovedește predarea bunurilor către intimata-pârâtă.

De asemenea, instanța de apel a reținut că mențiunea din e-mailul de la dosarul de apel nu face dovada raporturilor juridice dintre părți.

Împrejurarea că o parte din facturile indicate în cererea de chemare în judecată datează în apropierea perioadei menționate în e-mailul de la dosarul de apel, respectiv 18 septembrie 2008 și 22 septembrie 2008, nu poate fi reținută ca făcând dovada raporturilor dintre părți.

Răspunzând unei alte critici, instanța de apel a arătat că nu au fost depuse înscrisuri la dosarul cauzei, din care să rezulte practica pretins existentă între părți cu privire la recepția mărfurilor expediate de către apelanta-reclamantă.

Cu privire la critica prin care s-a invocat realitatea operațiunii de export, prin prisma aprobării unei cereri de rambursare a TVA-ului, instanța de apel a reținut că rambursarea de TVA a fost aprobată de către organele fiscale competente, ca urmare a verificării înregistrărilor din contabilitatea apelantei-reclamante.

Deși în cuprinsul raportului s-a reținut caracterul întemeiat al cererii de rambursare a TVA-ului, fiind menționate venituri din livrări efectuate în afara U.E., respectiv în S.U.A., către C., instanța de apel a apreciat că o astfel de procedură nu face dovada existenței unui raport juridic între părțile aflate în litigiu sau dovada predării bunurilor către intimata-pârâtă.

Mai mult decât atât, raportul de inspecție fiscală nu ar putea fi opus intimatei-pârâte, întrucât aceasta nu a cunoscut conținutul raportului, controlul efectuat vizând doar contabilitatea apelantei-reclamante.

Instanța de apel a apreciat că este nefondată și susținerea din cadrul ultimei critici, potrivit căreia dovada relațiilor comerciale dintre părți este făcută de fișa contului, deoarece această fișă reprezintă un document întocmit unilateral de către apelanta-reclamantă, pe baza înregistrărilor sale, nefiind însușit de către intimata-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat în esență că, din motivarea instanței de apel, nu rezultă în mod explicit dacă aceasta a apreciat că între cele două societăți au existat relații contractuale de natura vânzării-cumpărării, dar nu s-a probat predarea bunurilor sau că nu au existat relații comerciale pentru că nu s-a probat predarea ori că nu au existat relații comerciale ca urmare a nerealizării acordului de voință dintre părți.

Respingând prima critică adusă hotărârii instanței de fond, instanța de apel a apreciat că, înainte de a se discuta despre dovada primirii mărfii, trebuie să se stabilească dacă între părți au existat relații contractuale. Or, din expunerea de motive ulterioară nu rezultă în mod explicit decât că nu s-a dovedit predarea bunurilor.

Din acest motiv, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii în sensul că, din motivarea instanței de apel, nu rezultă care dintre cele trei ipoteze menționate mai sus au fost însușite de către instanță, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs vizează pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor legale care prevăd că factura acceptată reprezintă un contract, iar acceptarea se realizează fie prin contrasemnare, fie prin nereturnare, fie prin executarea obligației.

Din moment ce factura nu a fost returnată, iar marfa a fost primită, devin incidente ultimele două ipoteze anterior evocate.

Dacă nu ar fi fost primită, în sensul că nu ar fi ajuns la destinatar, factura împreună cu marfa s-ar fi întors la expeditor, iar acest aspect s-ar fi reflectat în contabilitatea recurentei-reclamante. Or, titulara cererii de recurs nu deține niciun document din care să rezulte că factura și marfa s-ar fi întors la această parte și nici documente din care să rezulte că intimatul-pârât a refuzat factura.

Referitor la predare, marfa odată expediată (CMR-urile și declarațiile de export dovedesc expedierea, aspect necontestat de către instanțele devolutive), fie ajunge la destinatar, fie se pierde pe parcurs, fie nu ajunge la destinatar și atunci se returnează sau nu.

Or, recurenta-reclamantă nu deține documente din care să rezulte că marfa nu a ajuns la destinatar sau s-a pierdut pe drum, respectiv documente vamale de retur și corespondența cu societatea transportatoare.

În partea finală a cererii de recurs s-a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea cu privire la excepția de neexecutare a contractului raportat la predare, excepție personală ce nu a fost invocată de către intimatul-pârât, deși acesta era cel interesat să o invoce.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. nu a depus întâmpinare la recurs.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipoteza motivelor contradictorii presupune fie existența unei contrarietăți între considerentele și dispozitivul hotărârii, fie existența unei contrarietăți între considerentele aceleiași hotărâri în sensul că unele conduc la o anumită soluție, iar altele conduc la o altă soluție.

În speță, recurenta-reclamantă susține că este incidentă ipoteza contrarietăți între considerentele aceleiași hotărâri întrucât, din motivarea deciziei recurate, nu rezultă în mod explicit dacă instanța de apel a apreciat că între cele două societăți au existat relații contractuale de natura vânzării-cumpărării, dar nu s-a probat predarea bunurilor sau că nu au existat relații comerciale pentru că nu s-a probat predarea ori că nu au existat relații comerciale ca urmare a nerealizării acordului de voință dintre părți.

Prin raportare la aceste critici, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă invocă, în realitate, o omisiune a instanței de apel în expunerea considerentelor, susceptibilă de a fi încadrată în ipoteza privitoare la nemotivarea hotărârii prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, din examinarea deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut în mod explicit că nu se poate stabili dacă între părți a existat relația contractuală de vânzare-cumpărare, întrucât dovezile administrate nu au condus în mod neechivoc spre o atare concluzie.

În acest sens, poate fi evocat considerentul prin care instanța de apel a apreciat că mențiunea din e-mailul de la dosarul de apel nu face dovada raporturilor juridice dintre părți.

De asemenea, relevant este și considerentul prin care s-a reținut că, împrejurarea că o parte din facturile menționate în cererea de chemare în judecată datează în apropierea perioadei menționate în e-mailul de la dosarul de apel, respectiv 18 septembrie 2008 și 22 septembrie 2008, nu poate fi reținută ca făcând dovada raporturilor dintre părți.

Totodată, s-a mai reținut că procedura de rambursare a TVA-ului nu face dovada existenței unui raport juridic între părțile aflate în litigiu.

Având în vedere că instanța de apel a statuat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că nu se poate determina că a existat relația comercială între părțile aflate în litigiu, rezultă că nu a existat o omisiune sau o contradicție a acestei instanțe în expunerea considerentelor sale, motiv pentru care criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține, în esență, că au fost aplicate greșit dispozițiile legale care prevăd că factura acceptată reprezintă un contract, acceptarea realizându-se fie prin contrasemnare, fie prin nereturnare, fie prin executarea obligației. În continuare, aceasta a susținut că, din moment ce factura nu a fost returnată, iar marfa a fost primită, devin incidente ultimele două ipoteze anterior evocate.

În primul rând trebuie notat că recurenta-reclamantă nu a identificat dispozițiile legale pretins încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Față de conținutul criticilor de nelegalitate anterior evocate, instanța supremă constată că textul de lege la care se referă recurenta-reclamantă este reprezentat de art. 46 din Codul comercial, conform căruia, "obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează: (..) cu facturi acceptate (..)".

În temeiul acestui text de lege, factura acceptată constituie un mijloc de probă în materie comercială, susceptibil de a dovedi existența unui raport juridic contractual.

Acceptarea facturii se poate realiza fie prin semnarea și restituirea acesteia către creditor, fie prin executarea, chiar în parte, a obligației de plată de către debitor.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că susținerea recurentului-reclamant în sensul că acceptarea facturii s-a realizat ca urmare a nerestituirii acesteia este nefondată.

Astfel, simpla expediere a facturii către o parte nu conduce, în mod implicit, la nașterea unui raport juridic contractual între cel care o emite și cel care o primește. A accepta teza contrară ar echivala cu nerespectarea principiului libertății contractuale întrucât, în acest mod, orice persoană ar putea fi obligată împotriva voinței sale.

De asemenea, instanța supremă apreciază că este nefondată și susținerea recurentei-reclamante în sensul că primirea mărfii de către intimata-pârâtă atestă executarea obligației de predare și, implicit acceptarea facturii întrucât, pentru a valora acceptare, executarea trebuie să vizeze obligația de plată a facturii, iar nu o obligație a emitentului facturii.

Mai mult decât atât, trebuie subliniat că instanța de apel a apreciat, în urma evaluării probelor aflate la dosarul cauzei, că nu s-a dovedit predarea mărfii către intimata-pârâtă.

Cum stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive rezultă că aprecierea instanței de apel în sensul că nu s-a dovedit predarea mărfii către intimata-pârâtă se impune a fi respectată și în recurs, în condițiile în care nu s-au invocat critici de nelegalitate de natură să conducă la concluzia că situația de fapt nu a fost pe deplin și corect stabilită sau că administrarea probatoriului s-a realizat în mod nelegal.

Prin urmare, criticile din cererea de recurs referitoare la predarea mărfii, prin care recurenta-reclamantă face referire la probele administrate în cauză, exced cadrului procesual al recursului, întrucât vizează netemeinicia hotărârii recurate.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului pot fi examinate numai criticile privind nelegalitatea hotărârii recurate, pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ.

Ultima critică din cererea de recurs, prin care s-a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea cu privire la excepția de neexecutare a contractului raportat la predare, excepție personală ce nu a fost invocată de către intimatul-pârât, deși acesta era cel interesat să o invoce, pare a fi îndreptată împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, din moment ce în considerentele deciziei pronunțate în apel nu a fost invocată și analizată excepția de neexecutare a contractului.

Or, obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel, în acest sens putând fi evocate dispozițiile art. 299 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform cărora, "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului".

Mai mult decât atât, nu ar putea fi reținută aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la excepția de neexecutare a contractului, prin raportare la obligația de predare, întrucât respectiva excepție (care în realitate reprezintă o apărare de fond) presupune existența unui contract sinalagmatic.

Or, în prezenta cauză instanța de apel a reținut că nu au existat relații comerciale între părțile aflate în litigiu.

Nefiind îndeplinită cerința premisă a existenței unui contract între părțile aflate în litigiu, în mod corect, instanța de apel nu a făcut nicio referire la excepția de neexecutare a contractului.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar D., împotriva deciziei civile nr. 1865/A din 15 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM