ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1192/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18.01.2016 la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2016, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice: - Anularea Deciziei nr. 11/159/24.08.2015 privind contestația formulată de Ministerul Finanțelor Publice, înregistrată la sediul DDCA sub nr. x/29.07.2015, împotriva Notificării privind suma aprobată aferentă Cererii de rambursare nr. x finală, înregistrată sub nr. x/29.06.2015, privind proiectul cod SIMS 39980, anexate în copie; - Anularea notificării prin care fost calificată ca neeligibilă suma de 169.399,00 RON fără TVA și 40.655,76 RON TVA aferentă Cererii de rambursare nr. x finală, transmisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative prin Adresa nr. x P/29.06.2015 și înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice cu nr. x/01.07.2015, anexată în copie, - Validarea, pe cale de consecință, a Cererii de rambursare finale nr. 74429/30.04.2015 pentru proiectul "O comunicare mai bună soluția problematicii fiscale", având codul SMIS 39980, înregistrată la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative cu nr. 1085 P/D.D.C.A./30.04.2015, în vederea dispunerii măsurilor ce se impun pentru efectuarea plății potrivit prevederilor legale, cu accesoriile aferente; - Alternativ petitului 2, în măsura în care la data soluționării litigiului asistența financiară comunitară devine caducă, obligarea pârâtei la plata sumelor de 169.399,00 RON și 40.655,76 RON TVA aferentă Cererii de rambursare nr. x finală, cu accesoriile aferente.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 1357 din 21 aprilie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 1357 din 21 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii formulate. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a arătat că motivarea instanței de fond este contradictorie, cu consecința dezlegării pricinii prin eludare dispozițiilor legale incidente în interpretarea demersurilor realizate pentru adiționarea Contractului nr. x/26.11.2013. Potrivit considerentelor primei instanțe, se reține faptul că în evaluarea corespondenței electronice dintre MFP și S.C. A., adresa Ministerului Finanțelor Publice reprezintă o ofertă de prelungire a contractului, fermitatea și autenticitatea demersului fiind exclusă oricărui dubiu. Aprecierile pe care instanța le face cu privire la forța juridică a răspunsului S.C. A., de confirmare prin e-mail a prelungirii contractului, nu sunt similare manifestărilor de voință a Ministerului Finanțelor Publice realizate sub imperiul acelorași mecanisme de comunicare. Așadar, abandonând principiile de interpretare a manifestărilor de voință ce ar trebui să reclame simetrie, instanța de fond reține, pe de o parte, valid demersul Ministerului Finanțelor Publice dezavuând reacția S.C. A., deși prezintă aceleași elemente caracteristice de formă și fond. Astfel, pentru a aprecia asupra legalității manifestărilor voliționale în speță, instanța de fond în mod greșit s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 455/2001. Exigențele de autentificare a manifestărilor de voință prin internet, menite să asigure protecția subiectelor de drept active profesional pe platforme virtuale, nu trebuie să conducă la limitarea sau distorsionarea autonomiei de voință și a libertății contractuale a părților, astfel cum se prevede prin art. 3 din Legea nr. 455/2001, mai ales, așa cum este cazul de față, în care atât autoritatea contractantă cât și prestatorul au recunoscut autenticitatea propriilor lor manifestări de voință. Reamintește, în acest context, că Legea nr. 455/2001, reiterează principiul de drept privat ce se regăsește la art. 1178 din noul C. civ. privind libertatea formei, iar formalismul manifestării de voință nu prevalează condițiilor esențiale ale contractului, consimțământ, capacitate, obiect și cauză licite și morale. În acest sens arată că prima instanța nu a analizat argumentele sale prin care a susținut că în mecanismele de amendare a contractului în cauză utilizate de părțile contractante sunt îndeplinite condițiile privind valabilitatea consimțământului (să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice). Așadar, Ministerului Finanțelor Publice și-a exprimat în mod serios și clar intenția de a încheia un Act adițional la Contractul nr. x/26.11.2013 în vederea prelungirii acestuia, ca urmare a prelungirii perioadei de desfășurare a proiectului la 33 luni și, implicit, a actualizării graficul de implementare, așa cum reiese din Actul adițional nr. x la Contractul de finanțare din Fondul Social european în cadrul Programului Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative nr. 319/03.05.2012. De asemenea, aceeași intenție serioasă și clară reiese și din mailul transmis de către S.C. A. S.R.L., către Ministerul Finanțelor Publice, în data de 25.09.2014, ale cărui interese pecuniare își puteau conserva valoarea avută în vedere la momentul încheierii Contractului de prestări servicii nr. x/26.11.2013 doar prin finalizarea acestuia, posibil de realizat prin prelungirea contractului. Consideră, conchizând, că ambele părți contractante și-au exprimat consimțământul cu intenția de a produce efecte juridice, astfel că, instanța de fond a apreciat în mod greșit că răspunsul afirmativ al S.C. A. S.R.L. la oferta de prelungire a contractului avea doar valoarea unei declarații de intenții. În ceea ce privește condiția potrivit căreia consimțământul trebuie să fie liber, adică voința manifestată de părțile contractante să nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ, ci să fie exprimarea voinței ca urmare a propriei hotărâri, fără a fi în niciun fel influențată, arată că nu există, în cazul de față, împrejurări care să afecteze caracterul conștient și liber al voinței părților contractante de a încheia actul adițional ce face subiectul prezentei. Având în vedere condițiile reglementate de C. civ. în ceea ce privește valabilitatea consimțământului, cât și argumentele prezentate anterior, contrar considerentelor primei instanțe, consideră că Actul adițional nr. x la Contractul nr. x/26.11.2013 a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond ce reclamă valabilitatea consimțământului astfel cum sunt impuse de reglementările legale și totodată, cu respectarea principiul consensualismului așa cum a fost consacrat în C. civ. Apreciază că este nemotivată concluzia primei instanțe în sensul că reglementarea unor exigențe de formă particulare fiecărui tip de angajament rămâne tributară necesității de opozabilitate pe care îl reclamă respectivul raport juridic, subliniind că între semnatari, omologarea efectelor în limitele de manifestare volițională exprimată în perioada de valabilitate a Contractului nr. x/26.11.2013 este dincolo de orice dubiu. În ceea ce privește efectele pe care acest contract le-a generat în economia operațiunilor de administrare a asistenței financiare comunitare, potrivit cererii de finanțare adresată Autorității de Management, arată că valorile pecuniare astfel exprimate nu depășesc câtimea angajată prin contractul de finanțare și nici perioada în care puteau fi afirmate. Prin urmare, independent de formalismul pe care Autoritatea de Management l-a reclamant în speță, exigențele de control sub aspectul condițiilor de fond ale raportului juridic dedus judecății nu au abandonat regula raportului juridic primar, astfel cum a fost asumată prin Contractul de Finanțare nr. x/2012, cu modificările și completările adiționate ulterior. În acest context, raportat la dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare, pe dispozițiile căreia și-a întemeiat în speță instanța de fond argumentele de respingere a cererii de chemare în judecată, eficiența reglementării transcende conținutul de expresie, orice apreciere impunând evaluarea reglementării inclusiv în spirtul său pentru consolidarea rațiunii ce a susținut intervenția legislativă. Pe cale de consecință, raportat la dispozițiile art. 1179 alin. (2) din C. civ. eludate de instanța de fond în analiza sa, și folosind argumentul logic de interpretare a normelor juridice per a contrario, reiese faptul că acestui contract, din punct de vedere al condițiilor de validitate, nu îi sunt alienabile dispozițiile comune în această materie, respectiv cele prevăzute de art. 1179 alin. (1) C. civ., solemnitatea sa fiind o condiție ad probationem și nu ad validitatem. În același sens, distincția cu privire la încheierea contractului și proba încheierii contractului, între negotium și instrumentum (materializarea fizică a contractului) a fost consolidată doctrinar, teză de asemenea nesocotită de instanța de fond. În concluzie, consideră că judecata în primă instanță a lăsat nelămurite o serie de prevederi și principii de drept incidente, evaluând superficial cauza, fără a aprofunda asupra realității cotidiene căreia ar trebui să i se circumscrie legea, ca regulă de conduită necesară protecției intereselor generale, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: În fapt, așa cum a menționat pe fondul cauzei, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de beneficiar de fonduri structurale nerambursabile a încheiat Contractul de finanțare nr. x/03.05.2012 pentru implementarea proiectului cu titlul "O comunicare mai bună soluția problematicii fiscale", cod SMIS 39980, proiect finanțat prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative din Fondul Social European, derulat prin AM PO DCA: Recurentul reclamant a depus Cererea de rambursare nr. x, înregistrată la AM PO DCA sub nr. x/30.04.2015, solicitând validarea sumelor solicitate la plată în valoare de 169.399 RON. În vederea implementării proiectului sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de autoritate contractantă, a încheiat cu S.C. A. S.R.L., în calitate de prestator, Contractul de prestări servicii nr. x/26.11.2013, având ca obiect prestarea de servicii de organizare și desfășurare a conferințelor de deschidere/închidere, servicii de organizare și/sau participare la evenimente de genul conferințe, seminarii, ateliere de lucru, reuniuni de lucru, cursuri de instruire, activități transnaționale. Potrivit dispozițiilor art. 5 din contactul menționat, acesta a fost valabil până la data de 02.10.2014, cu posibilitatea de prelungire prin act adițional. Astfel, la data de 10.10.2014, Ministerul Finanțelor Publice a încheiat cu S.C. A. S.R.L., Actul adițional nr. x la Contractul de prestări servicii nr. x/26.11.2013. Prin notificarea privind suma aprobată aferentă Cererii de rambursare nr. x finală, înregistrată cu nr. x-P/29.06.2015, AM PODCA s-a adus la cunoștință reclamantului, că sumele de 169.390 RON fără TVA și 40.655,76 RON reprezentând TVA, amânate temporar la plată din CR 2 finală, sunt considerate cheltuieli neeligibile, nefiind autorizate la plată. Cheltuielile menționate au fost efectuate ulterior perioadei de valabilitate a Contractului de prestări servicii nr. x/26.11.2013, respectiv după data de 02.10.2014, urmare încheierii Actului adițional nr. x/10.10.2014. Încheierea Actului adițional nr. x la Contractul de prestări servicii nr. x/26.11.2013 a avut loc în afara perioada de valabilitate a contractului de prestări servicii, având în vedere următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 1166 din C. civ., elementul principal al contractului este acordul de voințe al părților contractante. Acordul de voință este esențial pentru încheierea contractului, nu însă și suficient. Totodată, potrivit art. 1240 -1243 din C. civ., "voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris", înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătura privată sau autentic, având forța probantă prevăzută de lege. Astfel, este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror valabilitate este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit de anumite solemnități prevăzute de lege. Simplul acord de voință este insuficient pentru a avea valoarea unui contract. Nerespectarea formei sau formalităților prevăzute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului. Astfel, conform art. 1174 alin. (3) C. civ., contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege. După criteriul formei cerute ad validitatem, contractele pot fi consensuale (când se formează prin simplul acord de voință) sau solemne (când validitatea acestora este supusă îndeplinirii unor formalități). Prin forma contractului se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Formalismul contractual se manifestă prin forma ad validitatem, forma ad probationem și forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor față de terți. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic este o condiție de validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil. Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: este un element constitutiv esențial al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută, este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință, deci presupune manifestarea expresă de voință și este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, forma autentică. Într-adevăr, în materie comercială, contractele sunt lipsite de formalism, forma de manifestare a voinței la încheierea contractului comercial fiind impusă pe de o parte, de multitudinea contractelor pe care comerciantul le încheie, pe de altă parte, de celeritatea desfășurării raporturilor comerciale. Însă, în speța dedusă judecății, contractul analizat nu este calificat contract comercial. Instituțiile publice nu ar putea derula contracte care nu sunt încheiate în formă scrisă, cu atât mai mult cu cât legea reglementează procedurile care trebuie aplicate de autoritatea contractantă în vederea atribuirii contractului de achiziție publică. Rezultă, fără putință de tăgadă, că forma pe care trebuie să o îmbrace contractul încheiat de o autoritate a administrației publice centrale, instituție publică, din rațiuni de ordine publică, este forma solemnă a contractului, respectiv forma scrisă. Mai mult, în speța prezentată ne aflăm în situația încheierii unui contract de prestări servicii, care face parte din categoria contractelor administrative, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/2006, privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, așa cum retine în mod corect instanța de fond, potrivit art. 3 lit. f) din actul normativ sus-menționat, contractul de achiziție publică este asimilat, potrivit, legii, actului administrativ, care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (12), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii. Așadar, actul normativ care reglementează regimul juridic al contractului de achiziție publică, al contractului de concesiune de lucrări publice și al contractului de concesiune de servicii, precum și procedurile de atribuire a acestor contracte, stabilește în mod expres forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de prestări servicii, respectiv forma scrisă. Prin urmare, Contractul de prestări servicii nr. x/26.11.2013 încheiat cu S.C. A. S.R.L. fiind încheiat în formă scrisă, potrivit principiului simetriei actelor juridice, modificările aduse acestuia urmau a fi realizate tot în formă solemnă, încheierea actului adițional în afara perioadei de valabilitate a contractului echivalând cu un nou acord de voință încheiat în afara prevederilor legale. Astfel, contrar susținerilor recurentului, forma scrisă este necesară ad validitatem, întrucât cerința acestei forme este prevăzută legal în definiția contractului de achiziție publică, ca un element constitutiv esențial al acestuia. Din perspectiva considerentelor expuse mai sus, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal,precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 6 martie 2019. Aspecte de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost sesizată de către reclamantul Ministerul Finanțelor Publice cu acțiunea în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 11/159/24.08.2015 privind respingerea contestației împotriva notificării prin care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene - Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative a calificat ca fiind neeligibilă suma de 169.399,00 RON și TVA în suma de 40.655,76 RON, aferentă Cererii de rambursare nr. x finală, precum și a notificării în cauză, cu consecința validării Cererii de rambursare finale nr. x/30.04.2015 pentru proiectul "O comunicare mai bună soluția problematicii fiscale", având codul SMIS 39980, și efectuarea plății, cu accesoriile aferente; Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, următoarele: - din corespondența purtată între MFP și S.C. A. reiese într-adevăr că adresa emisă de MFP reprezintă o ofertă de prelungire a contractului, iar răspunsul societății comerciale prin mail reprezintă acceptarea acestei oferte, acceptare emisă la data de 25.09.2014 - data acordului de voință al părților cu privire la prelungirea contractului; - potrivit definiției date contractului de achiziție publică (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006), acesta este "asimilat, potrivit legii, actului administrativ, (…) fiind cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii", dar și potrivit mențiunilor art. 5 din contractul părților; - indiferent de faptul că această condiție a formei scrise a fost prevăzută ad validitatem, ad probationem sau pentru opozabilitate, Curtea apreciază că schimbul de corespondență dintre părți nu reprezintă o formă scrisă validă din perspectiva normelor care reglementează valoarea probatorie a înscrisului electronic, astfel: - potrivit art. 1245 C. civ. "acele contracte care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială": - în temeiul art. 7 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic "proba încheierii contractelor prin mijloace electronice și a obligațiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică". - dispozițiile art. 5 din Legea nr. 455/2001, trebuie interpretate în sensul că înscrisul în formă electronică este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată, numai dacă cuprinde semnătura electronică; - prin urmare, mailul trimis de S.C. A. S.R.L. nu are valoarea probantă a unui înscris sub semnătură privată și nu i se poate reține nici opozabilitatea față de pârât; - așa fiind, acordul de voințe exprimat la data de 25.09.2014 nu îndeplinește condițiile legale pentru opozabilitate față de pârât, singurul astfel de înscris fiind actul adițional încheiat la data de 10.10.2014, în afara perioadei de valabilitate a contractului de prestări servicii, ceea ce echivalează cu un nou acord de voință și nu poate justifica admiterea cererii reclamantului; - cerința formei scrise fiind prevăzută legal în definiția contractului de achiziție publică, aceasta constituie o condiție ad validitatem, a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității în temeiul art. 1247 alin. (1) C. civ.. ("Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general"), întrucât cerința formei scrise este de natură a asigura respectarea interesului general așa cum el rezultă din scopul și principiile aplicabile achizițiilor publice enumerate de art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin criticile invocate, încadrate la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut că prima instanță, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1178 și 1179 alin. (2) C. civ., nu a recunoscut efecte juridice demersurilor părților de a încheia, prin intermediul poștei electronice, actul adițional la contractul de prestări de servicii încheiat; s-a raportat în mod greșit la dispozițiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, deși exigențele impuse de această lege nu pot distorsiona principiile autonomiei de voința și libertății contractuale, mai ales dacă părțile contractante recunosc manifestările de voință exprimate în scopul de a produce efecte juridice; nu a analizat susținerile reclamantului, potrivit cărora forma pe care trebuie să îmbrace manifestarea de voință nu prevalează condițiilor esențele de validitate ale contractului; în mod greșit a apreciat că mailul transmis de S.C. A. S.R.L. nu constituie o acceptare a ofertei de a prelungi contractul (consimțământ exprimat în mod valabil, cu intenția de a produce efecte juridice și cu respectarea condițiilor de fond impuse de principiul consensualismului); a omis să argumenteze respingerea alegațiilor reclamantului în sensul că reglementarea unor exigențe de formă particulare fiecărui tip de angajament rămâne tributară necesității de opozabilitate pe care îl reclamă respectivul raport juridic, în speță, exigențele formale sunt primordiale între semnatari și subsidiare în sfera raporturilor juridice administrative, că părțile recunosc aceste efecte, aceste efecte se încadrează în valorile stabilite prin contractul de finanțare, iar formalismul reclamat de exigențele de control nu pot abandona regula care stă la baza raportului juridic primar. Examinând criticile formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prima instanță a reținut că cerința formei scrise fiind prevăzută legal în definiția contractului de achiziție publică, constituie o condiție ad validitatem, a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității temeiul art. 1247 alin. (1) C. civ., chiar dacă sancțiunea nu este expres prevăzută de lege, întrucât cerința formei scrise este de natură a proteja respectarea interesului general, așa cum el rezultă din scopul și principiile aplicabile achizițiilor publice enumerate de art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006. În complinirea acestor argumente, Înalta Curte reține că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 1242 alin. (1) C. civ., potrivit cărora este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă, precum și ale art. 1243 C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa. Așadar, potrivit principiului simetriei sub aspectul formei în care poate avea loc modificarea contractului, instituit de 1243 din C. civ., dacă încheierea Contractului de prestări servicii nr. x/26.11.2013 nu a fost supusă principiului consensualismului reglementat de art. 1178 C. civ., întrucât legea stabilea o anumită formă pentru încheierea sa valabilă, ca regulă generală, în lipsa unei prevederi legale derogatorii, aceeași formă trebuia respectată și pentru modificarea acestuia. În aceeași ordine de idei trebuie menționat cerințele de formă impuse nu contravin principiului libertății contractuale, limitele libertății profesioniștilor de a încheia contracte regăsindu-se în C. civ., care prevede: "nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri " (art. 11 C. civ.), părțile fiind "libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri" (art. 1169 C. civ.). De asemenea, contrar celor susținute de recurentul reclamant, prima instanță s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică doar pentru a demonstra că schimbul de informații (oferta și acceptarea) prin corespondența electronică, datorită faptului că nu cuprinde semnătura electronică a acestora, nu reprezintă o formă scrisă validă din perspectiva normelor care reglementează valoarea probatorie a înscrisului electronic, pentru a putea fi asimilat, în ceea ce privește efectele sale, înscrisului sub semnătură privată. În consecință, fiind nefondate criticile recurentului reclamant, în sensul că mailul trimis de S.C. A. S.R.L. are valoarea unei manifestări de voință apte să producă efecte juridice din perspectiva art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, Înalta Curte împărtășește opinia primei instanțe, în sensul că acordul de voințe exprimat la data de 25.09.2014 nu îndeplinește condițiile legale de formă pentru a avea ca efect prelungirea contractului părților în condițiile art. 1243 din C. civ., singurul astfel de înscris fiind actul adițional încheiat la data de 10.10.2014, însă acesta s-a încheiat în afara perioadei de valabilitate a contractului de prestări servicii, ceea ce echivalează cu un nou acord de voință și, prin urmare, nu poate justifica admiterea acțiunii reclamantului.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă.