ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1175/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 22 februarie 2015, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:

- suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/27.05.2014, emisă de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluționarea definitivă a cauzei;

- anularea parțială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 privind soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă, cu consecința obligării autorității pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea pe fond a capătului de cerere privind obligații fiscale suplimentare, în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din decizie), pentru care autoritatea de soluționare a contestației a dispus suspendarea soluționării acesteia, în temeiul art. 214 C. proc. fisc. ;

- anularea parțială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu consecința anularii parțiale a Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.05.2014, în privința obligațiilor fiscale suplimentare, în sumă de 11.315.642 RON.

Prin Sentința civilă nr. 56 din 08 martie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și, în consecință:

- a anulat parțial Decizia nr. 311/30.09.2014 privind soluționarea contestației prealabile formulate de contestatoare și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea pe fond a capătului de cerere privind obligațiile fiscale suplimentare, în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din Decizia de soluționare a contestației nr. 311/30.09.2014), pentru care s-a dispus suspendarea soluționării acesteia, în temeiul art. 214 C. proc. fisc. ;

- a anulat parțial Decizia nr. 311/30.09.2014 privind soluționarea contestației promovate de contestatoare, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat parțial Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală sub nr. F-MC 1084/27.05.2014, emisă de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.05.2014, în privința obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 11.315.642 RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 56 din 08 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește soluția primei instanțe de obligare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală la soluționarea pe fond a capătului de cerere privind obligațiile fiscale suplimentare în sumă totală de 227.758.648 RON, instanța a reținut în mod greșit că în cauză nu operează dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. întrucât până la data soluționării cauzei, DNA nu a întreprins mijloace legale specifice fazei de urmărire penală.

În speță, între stabilirea obligațiilor fiscale în sumă de 227.758.648 RON reprezentând impozit pe profit și TVA, constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.05.2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Interdependența constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au stabilit că se ridică problema realității operațiunilor înregistrate de intimată în documentele contabile, având ca rezultat diminuarea obligațiilor fiscale datorate pentru perioada verificată, provocând astfel un prejudiciu bugetului de stat în sumă totală de 227.758.648 RON, pentru perioada 2006 - 2012.

Totodată, s-a ridicat problema stabilirii realității și legalității achizițiilor efectuate de intimată de la furnizorii de bunuri și servicii, constatările organelor de inspecție fiscală fiind în sensul că nu pot fi identificate operațiunile economice privind prestațiile efectuate și nu se poate verifica realitatea fenomenului economic pentru livrări de bunuri/servicii.

În ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 6.210.925 RON, reprezentând contravaloarea mesei zilnice, acordate și neimpozitate salariaților și TVA aferentă în sumă de 3.661.823 RON, instanța de fond a reținut în mod eronat că aceste cheltuieli se includ în excepțiile de la plata impozitului pe venit, prevăzute de art. 55 alin. (4) lit. b) C. fisc.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în categoria cheltuielilor nedeductibile sunt cuprinse cheltuielile cu valoarea lunară a mesei acordate gratuit salariaților, care nu a fost impozitată cu titlu de venit de natură salarială și nu a fost acordată conform prevederilor legale în materie.

În raport de prevederile art. 32 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă și transporturi locale (serviciilor comunitare de utilități publice) pe anii 2007 - 2011, instanța de fond a reținut în mod greșit că obligația de asigurare a unei mese calde este inclusă în contractul colectiv de muncă.

Mai mult, intimata nu a prezentat documente justificative privind recepția și distribuirea porțiilor de hrană salariaților și nici situații privind evidența salariaților care au beneficiat de masa zilnică gratuită sau situații privind contravaloarea lunară a mesei zilnice gratuite, primite de salariații beneficiari.

În ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 4.192.170 RON, reprezentând achiziții de bunuri de la societatea B. S.R.L. și TVA aferentă în sumă de 686.074 RON, instanța de fond a reținut în mod greșit că în baza principiului neutralității TVA, autoritățile fiscale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii este inactiv fiscal, acest raționament fiind în contradicție cu dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. r) din C. fisc.

Astfel, în perioada trimestrelor IV 2006 - IV 2007, societatea B. S.R.L. a emis facturi fiscale deși a fost declarată contribuabil inactiv iar intimata a înregistrat în contabilitate aceste facturi, care nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal, inclusiv deductibilitatea cheltuielilor și dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată înscrisă în acestea.

Așadar, cheltuielile înregistrate în evidența contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv, al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil.

Referitor la cheltuielile efectuate cu sponsorizarea echipei de handbal a Clubului Sportiv A., instanța de fond a reținut în mod eronat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 42 lit. f) C. fisc. , în condițiile în care veniturile realizate de diverse persoane fizice, ca urmare a plăților efectuate de intimată în baza contractelor de sponsorizare, nu sunt venituri de natura sumelor primite din sponsorizare și nici venituri din salarii.

În urma analizării contractelor de sponsorizare, organele de inspecție fiscală au constatat că în legătură cu persoanele fizice care sunt înscrise în calitate de beneficiari ai sponsorizărilor, nu rezultă care sunt domeniile în care își desfășoară activitățile fără scop lucrativ recunoscute de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituție publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea, cerințe instituite în mod expres de dispozițiile art. 1 și art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă societatea A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

4.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 27.09.2016, intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat concluzii de admitere a recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Decizia nr. 311/30.09.2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, supusă controlului de legalitate, s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de societatea reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, pentru suma de 227.758.648 RON, reprezentând obligații fiscale în materie de TVA, impozit pe profit, precum și obligații fiscale accesorii, până la soluționarea cauzei penale (pct. 1 din decizie), a fost respinsă contestația, ca neîntemeiată, pentru suma de 13.040.005 RON, reprezentând obligații fiscale în materie de TVA, impozit pe profit, impozit pe profit din alte surse și contribuție pentru asigurări de sănătate, precum și obligații fiscale accesorii (pct. 2 din decizie) și a fost respinsă, ca nemotivată, contestația formulată pentru suma de 1.896.864 RON, reprezentând obligații fiscale în materie de TVA și obligații fiscale accesorii (pct. 3 din decizie).

În ceea ce privește soluția primei instanțe de obligare a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, privind obligațiile fiscale suplimentare în sumă totală de 227.758.648 RON (pct. 1 din Decizia nr. 311/30.09.2014), criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

În mod judicios prima instanță a reținut că, în cauză, nu operează dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, întrucât nu s-a dovedit existența indiciilor de săvârșire a unei infracțiuni, determinante asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, simplul fapt al sesizării organelor de urmărire penală, nu echivalează cu dovedirea existenței indiciilor de săvârșire a unei infracțiuni, în condițiile în care, în perioada de timp scursă de la data sesizării Direcției Naționale Anticorupție (în anul 2014) și până la data soluționării prezentei căi de atac, bănuiala existenței unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.

În acest context, având în vedere perioada îndelungată de timp de la emiterea Deciziei nr. 311/30.09.2014, măsura suspendării în discuție nu se mai impune, durata procedurii administrative devenind nerezonabilă, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil și ar avea consecințe grave pentru buna desfășurare a activității societății reclamante.

În ceea ce privește cheltuielile reprezentând contravaloarea mesei zilnice acordate de către societatea reclamantă salariaților săi, instanța de fond a apreciat că aceste cheltuieli sunt deductibile, întrucât pe de o parte, nu sunt venituri salariale care trebuiau impozitate de angajat, iar pe de altă parte, cheltuielile respective au fost necesare pentru desfășurarea în bune condiții a activității angajaților, activitate care a generat venituri impozabile la nivelul societății.

În dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, în cauză, operează dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. l) C. fisc. , potrivit cărora nu sunt deductibile cheltuielile salariale și/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat, cu excepția prevederilor titlului III.

Astfel, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din C. fisc. , aplicabile în materia impozitului pe profit, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

În acest sens, prevederile art. 14 din Legea securității și sănătății în muncă nr. 319/2006, stabilesc următoarele:

"Alimentația de protecție se acordă în mod obligatoriu și gratuit de către angajatori persoanelor care lucrează în condiții de muncă ce impun acest lucru și se stabilește prin contractul colectiv de muncă și/sau contractul individual de muncă."

Potrivit art. 32 alin. (1) din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii de gospodărie comunală, locativă și transporturi locale pe anii 2007 - 2011, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. x/21.03.2007:

"Pentru prestarea activității în locurile de muncă cu condiții grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariații au dreptul, după caz, la sporuri care se adaugă la salariul de bază, durată redusă a timpului de lucru, alimentație de întărire a rezistenței organismului, echipament de protecție gratuit, materiale igienico-sanitare, concedii suplimentare, astfel cum au fost prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități și unități."

În speță, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății intimate și nici în contractele individuale de muncă ale salariaților, analizate de către organele de inspecție fiscală, nu este prevăzut dreptul angajaților societății la acordarea mesei zilnice gratuite.

În condițiile arătate, cheltuielile în litigiu nu se includ în excepțiile de la plata impozitului pe venit, prevăzute de art. 55 alin. (4) lit. b) C. fisc. , astfel cum au fost explicate în punctul 82 din Normele metodologice emise pentru aplicarea acestui articol, reprezentând cheltuieli salariale care trebuiau impozitate la angajat.

Totodată, în mod întemeiat organele fiscale au constatat că intimata-reclamantă nu a prezentat documente în justificarea deciziei de a acorda salariaților masa zilnică gratuită, conform prevederilor legale incidente sau unui act normativ ce prevede obligativitatea acordării mesei zilnice, și nu a indicat criteriile de stabilire a categoriilor de salariați care beneficiază de acest drept, motiv pentru care, nu se poate reține că masa zilnică gratuită a constituit alimentație gratuită sau a fost impusă de lege.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului nici în ceea ce privește TVA-ul aferent cheltuielilor în discuție, reținând că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile pct. 6 alin. (9) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a art. 128 alin. (8) C. fisc.

Potrivit înscrisurilor existente la dosar, cheltuielile reprezentând contravaloarea mesei zilnice acordate salariaților au fost înregistrate în baza facturilor emise de societatea de catering și în perioada 01.01.2007 - 30.09.2012, intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă acestor facturi.

Astfel, societatea reclamantă a achiziționat produse pentru care a dedus TVA din factura emisă de furnizor și le-a pus la dispoziția altor persoane cu titlu gratuit, această operațiune fiind asimilată unei livrări de bunuri efectuate cu plată, pentru care societatea avea obligația colectării TVA, conform prevederilor art. 128 alin. (4) lit. b) C. fisc.

Prin urmare, în mod întemeiat organele de inspecție fiscală au stabilit că sunt nedeductibile la calculul profitului impozabil cheltuielile cu masa zilnică acordată gratuit angajaților și au stabilit suplimentar impozit pe profit în sumă de 993.748 RON și TVA în sumă de 3.661.823 RON, la care s-au calculat accesorii aferente.

Cu privire la cheltuielile reprezentând costul de achiziție al containerelor și pubelelor de la societatea B. S.R.L., societate inactivă, în mod corect prima instanță a reținut că acestea sunt deductibile, în condițiile în care, facturile prezentate de societatea reclamantă pentru achiziționarea containerelor și a pubelelor cuprindeau toate informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc. , iar furnizorul B. S.R.L. a colectat TVA aferentă livrărilor realizate către reclamantă.

Această concluzie se întemeiază pe principiul neutralității TVA, statuat în Directiva CE nr. 112/2006 privind sistemul comun de TVA, precum și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a decis că autoritățile fiscale naționale nu pot refuza dreptul de deducere pentru motivul că emitentul facturii nu mai dispune de autorizație de întreprinzător individual, adică este inactiv, și în consecință, nu mai are dreptul de a-și utiliza numărul de înregistrare fiscală atunci când această factură cuprinde toate informațiile prevăzute.

Mai mult, societatea B. S.R.L. a fost declarată inactivă prin OMF nr. 586/25.07.2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/24.08.2006, rezultând astfel că la data începerii relațiilor comerciale, respectiv 22 decembrie 2005, furnizorul reclamantei nu era declarat inactiv.

Criticile recurentei-pârâte vizând aprecierile primei instanțe în privința cheltuielilor achitate cu titlu de sponsorizare către persoane fizice, sunt fondate.

În fapt, în anii 2007, 2008, 2009 și 2011, în evidența contabilă a societății reclamante, în rulajul debitor al contului 6233 - Sponsorizări, au fost înregistrate cu titlu de cheltuieli de sponsorizare, plățile efectuate către un număr de 36 persoane fizice, în temeiul unor contracte intitulate "contracte de sponsorizare".

Organele de inspecție fiscală au constatat că veniturile realizate de aceste persoane fizice, ca urmare a plăților efectuate de societate în baza contractelor menționate, nu sunt venituri de natura sumelor primite din sponsorizare și nici venituri din salarii, și au procedat la recalificarea veniturilor obținute de persoanele fizice drept venituri din alte surse, reglementate de art. 78 Codul fiscal, pentru care societatea reclamantă avea obligația să rețină un impozit pe venit de 16%, potrivit art. 79 C. fisc.

În acord cu susținerile recurentei-pârâte, instanța de control judiciar reține că operațiunile înregistrate în evidența contabilă a societății reclamante cu titlu de sponsorizări a unor persoane fizice, nu se încadrează în categoria operațiunilor reglementate de art. 1 și art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea.

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, "Sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susținerea unor activități fără scop lucrativ desfășurate de către una dintre părți, denumită beneficiarul sponsorizării."

Prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din legea menționată stabilesc că poate fi beneficiar al sponsorizării, "orice persoană fizică cu domiciliul în România a cărei activitate în unul dintre domeniile prevăzute la lit. a) este recunoscută de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituție publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea."

În cauză, contractele prezentate de intimata-reclamantă, denumite generic "contracte de sponsorizare", au drept obiect, potrivit art. 1 alin. (1

1

) din fiecare contract, obligația beneficiarului de a asigura sponsorului o "campanie de promovare a numelui/siglei/brand-ului A.", fără a exista mențiuni cu privire la activitățile fără scop lucrativ susținute prin sponsorizare.

De asemenea, din conținutul contractelor nu rezultă ce calitate au persoanele fizice beneficiare, care este domeniul în care acestea activează, precum și dacă activitățile desfășurate de aceste persoane fizice sunt recunoscute de către o persoană juridică fără scop lucrativ sau de către o instituție publică ce activează în domeniul pentru care se solicită sponsorizarea, condiții prevăzute pentru beneficiarii sponsorizării, conform art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 32/1994.

În condițiile arătate, veniturile realizate de persoanele fizice, ca urmare a plăților efectuate de societatea reclamantă în baza contractelor în discuție, nu constituie sume primite cu titlu de sponsorizare și pe cale de consecință, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 lit. f) din C. fisc. , potrivit cărora sumele primite de persoane fizice cu titlu de sponsorizare reprezintă venituri neimpozabile.

Totodată, veniturile obținute de persoanele fizice nu sunt de natură salarială, întrucât între societatea intimată și aceste persoane nu există o relație de angajare, iar activitățile menționate ca obiect al contractelor de sponsorizare nu sunt activități independente, conform prevederilor pct. 67 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a art. 55 din C. fisc.

Prin urmare, în mod judicios organele de inspecție fiscală au reîncadrat veniturile realizate de persoanele fizice în categoria veniturilor din alte surse și în baza art. 79 din C. fisc. , au stabilit impozit pe veniturile din alte surse în sumă de 621.257 RON și contribuție lunară pentru asigurările de sănătate în sumă de 248.275 RON, la care s-au calculat accesorii aferente.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, casarea în parte a sentinței atacate și, rejudecând cauza, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea A. S.A. și va dispune anularea parțială a Deciziei nr. 311/30.09.2014 și a Deciziei de impunere nr. x/27.05.2014, în privința obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 686.074 RON reprezentând TVA, 670.747 RON reprezentând impozit pe profit, precum și a accesoriilor aferente acestora, rezultate din tranzacțiile încheiate de reclamantă cu Societatea B. S.R.L., urmând a fi menținute dispozițiile sentinței referitoare la anularea pct. 1 al Deciziei nr. 311/30.09.2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 56 din 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Dispune anularea parțială a Deciziei nr. 311 din 30.09.2014 privind soluționarea contestației administrative și a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x din 27.05.2014, în privința obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 686.074 RON, reprezentând TVA, 670.747 RON, reprezentând impozit pe profit, precum și a accesoriilor aferente acestora, rezultate din tranzacțiile încheiate de reclamantă cu Societatea B. S.R.L.

Menține dispozițiile sentinței referitoare la anularea punctului 1 al Deciziei nr. 311 din 30.09.2014 privind soluționarea contestației administrative.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - NN