ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1388/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01 aprilie 2015, reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea încheierii nr. 11/10.032013 emisă de Curtea de Conturi Departamentul III, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva măsurilor dispuse la punctele I.4, II.1, II.2, II.3, II.4 din Decizia nr. 8/07.01.2015, și, în consecință, anularea parțială a Deciziei nr. 8/07.01.2015, respectiv în privința măsurilor amintite.

Prin sentința civilă nr. 1805 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii de fond, iar în rejudecare, admiterea cererii, așa cum a fost formulată.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul I.4 din Decizia nr. 8/2015, recurenta critică sentința, pe motiv că judecătorul fondului a preluat punctul de vedere al autorității de audit, făcând abstracție de principiile care reglementează legislația muncii și de prevederile art. 47 alin. (2) din Codul muncii.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.1 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că în privința sumelor impuse a fi recuperate de la persoanele care nu și-au îndeplinit ori și-au îndeplinit defectuos sarcinile de serviciu, derivate din penalitățile de întârziere facturate de furnizorii de energie electrică, există un sistem de recuperare, ignorat de instanța de fond. Astfel, aceste penalități de întârziere achitate de recurentă furnizorilor de energie electrică sunt recuperate de la beneficiarii serviciilor de livrare a apei pentru irigații. În acest sens, a depus cu titlu de probă un contract anual încheiat de una dintre filialele județene ale Agenției cu unul dintre beneficiarii serviciului de livrare a apei pentru irigații, din care rezultă că acesta și-a asumat decontarea cheltuielilor cu energia electrică. Argumentele invocate de reclamantă nu au fost luate în considerare de instanță, care nu a ținut seama de modalitatea utilizată de instituție de recuperare de la beneficiarii serviciilor de livrare a apei pentru irigații a cheltuielilor cu energia electrică, care includ și penalitățile aferente.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.2 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că suma impusă a fi recuperată rezultă dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 292 pronunțată de Tribunalul Satu Mare la data de 01.08.2012.

Instanța de fond a reținut că reclamanta trebuia să conteste cuantumul penalităților în cadrul cererii în anularea sentinței civile nr. 292/2012. Recurenta consideră că acest argument nu este întemeiat, cuantumul penalităților fiind implicit contestat prin acțiunea în anulare, de vreme ce recurenta s-a apărat susținând că, la baza lucrărilor a căror contravaloare se solicită, nu a stat un contract, cauza nefiind pretabilă soluționării pe calea ordonanței de plată, ci pe calea dreptului comun.

Recurenta susține că, întrucât între ANIF și executantul lucrărilor nu a existat un contract, iar pretențiile executantului au fost justificate de factura emisă la data de 11.11.2011, calculul cuprins în această factură nu putea fi contestat în procedura litigioasă, executantul întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.

În concluzie, apreciază recurenta, instanța de fond a reținut greșit că plata sumei de 1.223.014 RON reprezintă prejudiciu, în condițiile în care această obligație de plată este stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin sentința civilă nr. 292/2012 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.3 din Decizia nr. 8/2015, respectiv a obligației de recuperare a sumei de 84.000 RON, reprezentând sancțiuni contravenționale aplicate ANIF de către ANRMAP și de către o altă instituție, recurenta consideră că instanța de fond a respins în mod nelegal argumentele expuse prin acțiune.

Astfel, cu privire la suma de 80.000 de RON, recurenta arată că a întreprins demersurile necesare recuperării acestei sume, acționând în justiție salariații nominalizați ca fiind responsabili în baza notelor de control întocmite de Compartimentul Control Intern. Aceste acțiuni au fost respinse de instanțele de judecată, iar menținerea acestei obligații și după epuizarea acțiunilor în justiție duce la imposibilitatea punerii în practică a acestei dispoziții.

Prin acțiunea în anulare a solicitat instanței de fond să aprecieze asupra menținerii obligației de recuperare a prejudiciului în raport și cu alte persoane salariate ale Agenției, având în vedere că intervenirea prescripției extinctive face imposibilă recuperarea.

Referitor la cererea de anulare a măsurii prevăzută la punctul II.4 din Decizia nr. 8/2015, recurenta arată că sumele care au constituit excedent bugetar, ce trebuia virat la bugetul de stat conform Legii nr. 500/2002, au fost utilizate pentru achitarea facturilor restante de energie electrică în primele zile ale anului 2014, întrucât nu exista sursă de finanțare până la aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și solicitarea și încasarea subvenției de la MADR, aspect dovedit cu înscrisuri.

Recurenta consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, iar prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 au fost interpretate restrictiv, astfel încât reportarea sumei în anul următor, după operațiunea de regularizare cu bugetul de stat, reprezintă o oportunitate permisă de lege. Mai mult, reportarea în anul următor nu trebuie să aibă aceeași destinație, în condițiile în care plata energiei electrice se suportă din fonduri alocate de la bugetul de stat.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României nu a depus întâmpinare față de recursul reclamantei.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamantă este nefondat.

Primul rând de critici, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunțate în fond, respectiv la preluarea apărărilor pârâtei Curtea de Conturi și ignorarea argumentelor reclamantei vizând nelegalitatea încheierii nr. 11/10.03.2015 de soluționare a contestației administrative și a deciziei Curții de Conturi nr. 8/7.01.2015, în privința măsurilor de la punctele I.4, II.1, II.2, II.3, II.4 .

Criticile recurentei sunt nefondate. Instanța de fond a analizat fiecare dintre măsurile anterior enumerate ale deciziei Curții de Conturi nr. 8/2015, raportat la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, înlăturând argumentele reclamantei motivat, raportat la aspectele factuale ale cauzei și la normele de drept incidente.

Aserțiunile recurentei-reclamante, potrivit cărora hotărârea ar fi nemotivată, nu au nici un fundament raportat la conținutul hotărârii recurate. Din analiza criticilor recurentei rezultă că acestea vizează, în concret, nu o lipsă de motivare, ci înseși argumentele instanței de fond pentru respingerea cererii, apreciate de recurenta-reclamantă că ar contraveni normelor de drept material incidente.

Prin urmare, trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acestea sunt nefondate.

Astfel, cât privește măsura I.4 din Decizia CC nr. 8/7.01.2015, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 47 alin. (2) din Codul Muncii (invocate de reclamantă ca argument pentru salarizarea personalului detașat cu sume mai mari decât cele plătite angajaților proprii având aceeași vechime și aceleași studii) trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu dispozițiile imperative ale legislației în materie de salarizare a personalului bugetar. Or, plățile făcute personalului detașat au încălcat principiul de bază al echității și coerenței salarizării, precum și prevederile Legii unitare de salarizare a personalului bugetar.

Criticile recurentei la adresa motivării instanței de fond sunt în sensul că aceasta ignoră principiile care reglementează legislația muncii, respectiv golește de conținut prevederile art. 47 alin. (2) din Codul Muncii.

Argumentele recurentei sunt nefondate. Art. 47 alin. (2) din Codul Muncii stabilește că, pe durata detașării, salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, respectiv, fie de cele de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de cele de la angajatorul la care este detașat. Însă, în materie de salarizare a personalului din sectorul bugetar, așa cum a reținut prima instanță, sunt aplicabile legile privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Aceste dispoziții speciale în materie de salarizare nu pot fi eludate în considerarea dispozițiilor cuprinse în art. 47 alin. (2) din Codul Muncii, dată fiind sursa bugetară a finanțării cheltuielilor salariale și principiile care guvernează salarizarea în sectorul bugetar.

În privința măsurii II.1 din Decizia nr. 8/2015, instanța de fond a reținut că, raportat la prevederile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nicio cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevedere bugetară. Pe cale de consecință, penalitățile achitate de reclamantă furnizorului de energie electrică nu puteau fi suportate fără să existe o prevedere în bugetul aprobat și, respectiv, un act normativ care să reglementeze această posibilitate. Existența unor venituri proprii din penalități încasate de la clienții instituției nu constituie un temei legal pentru ca ANIF să nu își îndeplinească, la rândul ei, obligațiile din contractele încheiate cu furnizorii în dauna sumelor alocate de la bugetul de stat pentru alte destinații. Instanța de fond a citat și prevederile art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, reținând și că veniturile proprii ale ANIF au natura unor venituri bugetare care se virează la bugetul de stat, neexistând temei legal pentru diminuarea lor cu penalizările plătite furnizorilor și care, ca și cheltuieli, nu au fost prevăzute în bugetul aprobat. A mai reținut instanța de fond că existența unor clauze în contractele cu beneficiarii serviciilor ANIF, de suportare a valorii penalităților de întârziere aferente facturilor de energie electrică (aspect, de altfel, nedovedit), nu poate conduce la constatarea nelegalității măsurii Curții de Conturi.

Criticile recurentei sunt în sensul că instanța de fond nu a ținut seama de procedura utilizată de ANIF pentru recuperarea penalităților plătite către furnizorul propriu de energie electrică de la beneficiarii serviciului de livrare a apei pentru irigații, situație care face să nu existe prejudiciul estimat de Curtea de Conturi la suma de 379.395 RON.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei sunt nefondate. Instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta, în primul rând, nu a dovedit utilizarea invocatei proceduri de recuperare a penalităților de la beneficiarii serviciilor pe care le prestează, de livrare a apei pentru irigații. Depunerea unuia sau a unora dintre contractele încheiate de filialele ANIF cu beneficiari ai serviciului de livrare a apei pentru irigații nu constituie o probă în sensul menționat. Mai mult de atât, contractele menționate (ex., vol. I fila 10 dosar fond) nu conțin clauze în sensul celor susținute de recurentă, ci clauze potrivit cărora beneficiarul serviciului își asumă plata unor penalități pentru neachitarea contravalorii facturilor în termenul stabilit contractual. Or, acest aspect este diferit de ceea ce susține recurenta, respectiv existența unui mecanism de recuperare a penalităților achitate de către aceasta furnizorului propriu de energie electrică.

În al doilea rând, instanța de fond a reținut corect, în aplicarea prevederilor Legii nr. 500/2002, că eventualele sume încasate de ANIF cu titlu de penalități de la cocontractanții săi și care constituie venituri proprii ale instituției au natura unor venituri bugetare care nu pot fi folosite pentru destinații neaprobate potrivit legii.

Cât privește măsura II.2 din Decizia CC nr. 8/2015, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritatea de audit a imputat reclamantei conduita procesuală defectuoasă în litigiul cu prestatorul unor lucrări, care a avut ca efect plata din bugetul ANIF a unor dobânzi în valoare de 185.555 RON și a unor penalități de 1.232.907 RON. Instanța de fond a constatat că, într-adevăr, reclamanta nu a manifestat diligența necesară în susținerea intereselor proprii în litigiul respectiv, neinvocând nici în cadrul procedurii prealabile (de conciliere) și nici în litigiul soluționat pe calea ordonanței de plată vreo opoziție în privința aplicării clauzelor contractuale referitoare la datorarea și plata accesoriilor anterior menționate. Mai mult, a constatat că, în privința penalităților de întârziere, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanta a stabilit că acestea vor fi calculate conform clauzelor contractuale, iar nu începând cu data de 11.11.2012, așa cum a plătit ANIF, acceptând interpretarea titlului executoriu propusă de cocontractantul creditor. Prin urmare, ANIF a avut o conduită administrativă și procesuală prin care nu a reușit să impună în mod eficient respectarea prevederilor contractuale menționate, astfel încât măsura dispusă de autoritatea de audit corespunde imperativului legalității utilizării fondurilor publice.

Recurenta susține că prejudiciul invocat în actul de control, confirmat de instanța de fond, nu ar exista întrucât nu poate fi concepută existența acestuia în condițiile în care obligația achitării sumelor constând în dobânzi și penalități rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, respectiv din sentința nr. 292/2012 a Tribunalului Satu Mare, pronunțată în litigiul având ca obiect emiterea ordonanței de plată.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei ignoră conținutul deciziei Curții de Conturi nr. 8/2015, al încheierii nr. 11/2015 și al sentinței recurate. Atât din actele administrative menționate cât și din hotărârea instanței de fond rezultă că demersurile în vederea recuperării sumelor plătite cu titlu de accesorii de către ANIF au fost dispuse în considerarea conduitei administrative și procesuale adoptată de ANIF în raport cu partenerul său contractual și în considerarea plății penalităților anterior menționate chiar cu nerespectarea hotărâri judecătorești de care s-a prevalat partenerul contractual al ANIF, având în vedere că titlul executoriu nu a menționat expres data de la care ar curge aceste penalități, ci le-a acordat "calculate potrivit prevederilor art. 11.2 raportat la art. 15.1 din Contractul de execuție de lucrări de întreținere și reparații în amenajările de îmbunătățiri funciare, altele decât irigațiile nr. 10.07.250 din data de 20 iulie 2010".

Prin urmare, s-a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că ANIF nu s-a apărat în litigiul soldat cu pronunțarea ordonanței de plată (sentința nr. 292/2012 a Tribunalului Satu Mare) și nici în litigiul având ca obiect acțiunea în anularea acestei ordonanțe de plată (sentința nr. 332/15.10.2012 a aceluiași Tribunal) în privința pretențiilor cocontractantului său referitoare la cele două tipuri de accesorii, iar pe de altă parte, că a achiesat la un calcul al penalităților de întârziere impus de creditorul său, care nu corespundea dispozitivului ordonanței de plată, respectiv clauzelor contractuale invocate în acest dispozitiv.

Autoritatea de audit a stabilit în mod corect că această conduită administrativă și procesuală a ANIF a condus la înregistrarea unui prejudiciu, câtă vreme ANIF nu a formulat apărări în ordonanța de plată și, respectiv, în acțiunea în anulare care ar fi putut împiedica producerea acestui prejudiciu, respectiv plata efectivă a accesoriilor.

Nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora cuantumul penalităților ar fi fost contestat "implicit", câtă vreme a fost contestat debitul principal, pe temeiul inexistenței raportului contractual. O diligență normală ar fi presupus formularea unor apărări distincte în privința accesoriilor pretinse, câtă vreme clauzele contractului de care s-a prevalat creditoarea permiteau invocarea cu succes a unor astfel de apărări referitoare la scadența obligației de plată a debitului principal, în raport de care era stabilită curgerea penalităților.

În privința măsurii II.3 din decizia CC nr. 8/2015, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a măsurii, ci a arătat că, în opinia sa, a dus la îndeplinire măsura prin promovarea unor acțiuni la instanțele de judecată pentru recuperarea sumei de 84.000 RON de la salariații responsabili, soluțiile judecătorești fiind, însă, nefavorabile ANIF. Judecătorul fondului a constatat că motivele respingerii acestor cereri au constat fie în nerespectarea de către reclamantă a prevederilor legale aplicabile, fie într-o lipsă de fundamentare temeinică a respectivelor demersuri judiciare, care au avut un caracter pur formal. Astfel, instanțele de judecată au pronunțat soluții de respingere, ca neîntemeiate, a acțiunilor ANIF deoarece răspunderea juridică a salariaților nu a fost stabilită conform legii (în raport cu contribuția fiecărui salariat la producerea pagubei), iar nu pentru că nu a existat o pagubă în patrimoniul entității auditate. În plus, reclamata a invocat și intervenirea prescripției răspunderii angajaților săi. Instanța de fond a reținut că aceste aspecte țin de punerea în aplicare a măsurii dispuse de către autoritatea de audit, iar nu de legalitatea măsurii dispuse și că, de altfel, obligația recuperării prejudiciului nu a fost stabilită în raport cu persoanele chemate în judecată de reclamantă, ci în raport cu persoanele responsabile de suportarea de la bugetul instituției a contravalorii sancțiunilor contravenționale, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu.

Recurenta-reclamantă critică argumentația instanței de fond, arătând că nu s-a ținut seama că măsura prevăzută la pct. II.3 din decizia nr. 8/2015 este o măsură menținută, după ce a fost dispusă printr-o decizie anterioară. Or, menținerea acestei obligații și după epuizarea acțiunilor în justiție face imposibilă punerea ei în practică întrucât alte acțiuni care ar fi promovate ar fi respinse, ca fiind prescris dreptul la acțiune.

Într-adevăr, în ceea ce privește măsura II.3 din decizia nr. 8/2015, aceasta a fost dispusă în verificarea modului de ducere la îndeplinire a unor măsuri dispuse anterior de către autoritatea de audit.

Curtea de Conturi a constatat că măsura recuperării prejudiciului provenind din executarea sancțiunilor contravenționale în valoare de 84.000 RON (de la persoanele care nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit defectuos sarcinile de serviciul, contribuind astfel la atragerea răspunderii contravenționale a ANIF) nu a fost îndeplinită corespunzător, de vreme ce demersurile judiciare, precedate de cele administrative având ca scop identificarea persoanelor responsabile, au avut un caracter pur formal, fiind întreprinse cu nesocotirea prevederilor art. 254, art. 255 și art. 257 din Codul Muncii.

Criticile recurentei susțin îndeplinirea corespunzătoare a măsurii și imposibilitatea recuperării prejudiciului datorită intervenirii prescripției răspunderii materiale a angajaților.

Autoritatea de audit a dispus măsura II.3 din decizia nr. 8/2015 în conformitate cu prevederile referitoare la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități. În acest cadru, s-a constatat nerealizarea măsurii datorită acțiunii inadecvate a conduceri entității auditate, iar nu datorită unor cauze neimputabile acesteia.

Noul motiv de imposibilitate de ducere la îndeplinire a măsurii, referitor la intervenirea prescripției, ține de punerea în executare a măsurii de fallow-up și nu poate fi analizată pe baza simplelor susțineri, cu caracter nespecific, ale ANIF.

Cât privește măsura II.4 din decizia nr. 8/2015, instanța de fond a reținut că ANIF nu a virat la finele anului 2013 suma de 3.226.143,87 RON existentă în contul în RON deschis la trezorerie, reprezentând disponibilitățile rămase, care constituie excedent rezultat din execuția bugetară, virând acest excedent ulterior încheierii acțiunii de audit financiar, respectiv la data de 15.12.2014, împreună cu accesoriile aferente. Instanța a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la utilizarea acestui sold pentru achitarea facturilor de energie electrică în prima parte a anului 2014 când nu existau surse de finanțare, nefiind aprobat noul buget anual, reținând că în raport de prevederile art. 62 alin. (1) și art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 numai disponibilitățile rămase după efectuarea operațiunilor de regularizare în limita subvențiilor primite se puteau reporta în anul următor cu aceeași destinație. Or, această situație nu era aplicabilă în cazul ANIF pentru că valoarea subvențiilor (171.038.075 RON) a depășit cu mult valoarea veniturilor proprii (39.850.923 RON). Instanța a arătat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, invocate de reclamantă, întrucât acest text de lege se referă la instituții sau autorități finanțate integral din venituri proprii, în vreme ce ANIF este finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 82/2011.

Criticile recurentei privesc aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 precum și greșita interpretare restrictivă de către instanța de fond a prevederilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, în sensul că reportarea excedentului în anul următor după operațiunea de regularizare cu bugetul de stat reprezintă o oportunitate permisă de lege.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate întrucât, așa cum a reținut instanța de fond, recurentei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (1) coroborate cu art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002, ANIF fiind o instituție publică finanțată nu numai din venituri proprii, ci și din subvenții acordate de la bugetul de stat. Prin urmare, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (2) din Lega nr. 500/2002 care se referă la instituții finanțate integral din venituri proprii. Cât privește interpretarea prevederilor art. 66 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, textul de lege este clar în sensul că numai disponibilitățile rămase după efectuarea operațiunilor de regularizare în limita subvențiilor primite se pot reporta în anul următor cu aceeași destinație, situație în care nu s-a găsit ANIF întrucât valoarea subvențiilor primite de la bugetul de stat a depășit cu mult valoarea veniturilor proprii.

Argumentele reiterate de recurentă, conform cărora suma a fost utilizată pentru plata unor obligații scadente la începutul anului 2014, sunt nerelevante întrucât, așa cum a reținut și instanța de fond, recurenta-reclamantă avea obligația de a respecta prevederile bugetare, neputând aloca suma care constituia excedent bugetar unei alte destinații neaprobate.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurenta-reclamantă, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul at. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare împotriva sentinței civile nr. 1805 din data de 22 iunie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.