ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1821/2018

Asupra recursului de față;

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.01.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (D.G.R.F.P.București), Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) și B., director executiv juridic la D.G.R.F.P. București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

(i) obligarea pârâților Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală la punerea în executare a actului emis de Comisia de selecție a practicienilor în insolvență agreați de Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul Direcției Generale Judiciare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care C. (actualmente Societatea A.) a fost desemnată ca lichidator al S.C. D. S.A;

(ii) obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la suspendarea organizării oricărei licitații sau selecții pentru desemnarea unui lichidator judiciar al S.C. D. S.A, în baza Ordinului A.N.A.F. nr. 1009/2007 privind procedurile de selecție a practicienilor în insolvență agreați de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în cazul în care o astfel de procedură a fost demarată, respectiv să i se pună în vedere pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală să nu demareze o astfel de procedură până la soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată, în cazul în care o astfel de procedură nu a fost demarată;

(iii) obligarea în solidar a pârâților Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și B., director executiv juridic la D.G.R.F.P. București, la plata sumei de 41.851,05 RON (sumă ce va fi reactualizată la momentul punerii efective în aplicare a actului administrativ) reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat societății prin nerespectarea de către pârâți a actului administrativ emis de comisia de selecție a practicienilor în insolvență agreată de A.N.A.F. din cadrul Direcției Generale Juridice a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și dobânda egală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 1150/23.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a dispus:

- respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F., a excepției lipsei de interes și a lipsei de obiect, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate;

- respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A., în calitate de administrator judiciar pentru SC D. S.A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, B., director executiv juridic și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva sentinței civile nr. 1150/23.04.2015 a declarat recurs în termen legal reclamanta Societatea A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a subliniat, în esență, următoarele:

În cuprinsul motivării sentinței nr. 1150/2015 se precizează că: "Reclamanta prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar. Curtea în temeiul dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ. încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri". În fapt, instanța a încuviințat ceea ce nu s-a solicitat, respectiv proba cu înscrisuri în ceea ce o privește pe pârâtă, care nu a formulat nici prin întâmpinare, nici în fața instanței, o asemenea cerere, aceasta limitându-se la simpla susținere a unor afirmații, astfel încălcându-se principiul disponibilității care prevede că:

"obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Curtea a omis să pună în discuția părților admiterea cererii de încuviințare a probei cu înscrisuri, încălcând astfel dispozițiile art. 224 C. proc. civ. care prevăd obligația instanței "în orice proces" de a pune în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii ori invocate din oficiu.

Având în vedere faptul că atât cercetarea judecătorească, cât și fondul cauzei au fost judecate la același termen, într-un timp record de numai câteva minute (fapt ce reprezintă un indiciu al netemeiniciei judecății efective în speță), în locul încheierii prevăzute la art. 258 alin. (2), faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora, trebuiau reținute în cuprinsul hotărârii nr. 1150/2015, obligație neîndeplinită de către instanță.

O altă dispoziție imperativă încălcată prin pronunțarea hotărârii nr. 1150/2015 este cea cu privire la obligația instanței prevăzută de art. 397 alin. (1), respectiv aceea de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, nefiind în măsură să acorde mai mult sau altceva decât s-a cerut, prin încuviințarea probei cu înscrisuri, deși aceasta nu a fost solicitată, precum și prin omiterea soluționării cererii reclamantei de acordare despăgubiri pentru prejudiciul suferit în valoare de 63.049,22 RON.

Coroborând aceste împrejurări de fapt care privesc încălcarea regulilor de procedură cu ocazia pronunțării hotărârii civile nr. 1150/2015 cu dispozițiile art. 175 C. proc. civ., se impune a se reține că sunt îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în mod eronat instanța a reținut că "nu este vorba despre aceeași persoană" precum rezultă din cuprinsul art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 7 alin. (1) din aceeași lege întrucât, deși s-au schimbat forma de organizare a profesiei, cât și denumirea, societatea a rămas aceeași persoană juridică, existând continuitate a personalității acesteia, fapt ce reiese din menținerea aceluiași număr în tabloul E., precum și identitatea de cod unic de înregistrare.

Mai mult decât atât, nu poate fi vorba de o atribuire a dosarului în considerația persoanei ci, cel mult de o atribuire în considerația resurselor de care această societate dispunea, acestea rămânând la rândul lor neschimbate.

Astfel, a considerat în mod netemeinic că nu sunt îndeplinite condițiile pentru dobândirea calității de persoană vătămată, așa cum aceasta este definită prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Aplicarea greșită a normelor materiale se regăsește și cu ocazia calificării refuzului intimatei ca fiind unul justificat, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care această concluzie nu s-a desprins din înscrisuri ori alte probe depuse la dosar, ci strict din susținerile pârâtei, fără a efectua o cercetare aprofundată a stării de fapt. Justificarea refuzului a fost fundamentată pe baza a două hotărâri judecătorești - nedepuse la dosarul de fond, care în momentul de față sunt atacate prin intermediul căilor extraordinare de atac, atât cea a revizuirii, cât și a contestației în anulare.

În concluzie, pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii civile nr. 1150/2015 din data de 23.04.2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Din această perspectivă, o primă critică adusă hotărârii primei instanțe vizează încuviințarea probei cu înscrisuri pentru pârâtă, în condițiile în care nu a fost pusă în discuția părților.

Contrar susținerilor recurentei, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată ca probă cu înscrisuri a fost solicitată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin întâmpinarea formulată în fața primei instanței, iar cererea de probatorii a fost pusă în discuția părților în ședința publică din data de 23.04.2015.

Această împrejurare, precum și soluția instanței, în sensul încuviințării probei cu înscrisuri pentru ambele părți, au fost consemnate în partea introductivă a hotărârii, fiind respectate astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

A doua critică formulată de recurentă are în vedere pretinsa omisiune a instanței de a se pronunța asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul în valoare de 63.049,22 RON.

Și sub acest aspect, susținerile recurentei sunt neîntemeiate întrucât, prin hotărârea pronunțată în cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în integralitate, ca neîntemeiată. A fost soluționat astfel, în sensul respingerii, și capătul de cerere accesoriu având ca obiect acordarea de despăgubiri.

Prin urmare, nu există nicio neregularitate procedurală care să determine casarea hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În această privință, un prim element care se impune a fi subliniat estre acela că, litigiul dedus judecății vizează, în esență, legalitatea refuzului autoritățiilor pârâte de punere în executare a actului administrativ emis în data de 21.10.2010, prin care Comisia de selecție a practicienilor în insolvență agreați de Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat câștigătoare oferta prezentată de C. (actualmente Societatea A.).

Refuzul considerat de reclamantă ca fiind unul nejustificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. (i) din Legea contenciosului administrativ nr. x, a fost exprimat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin adresele nr. x/1.09.2014 și nr. x/19.09.2014 .

O analiză de conținut a răspunsului autorității pârâte evidențiază faptul că, în justificarea refuzului de a pune în executare decizia Comisiei de selecție a practicienilor în insolvență agreați de ANAF din data de 21.10.2010, a fost invocată, pe de o parte, împrejurarea că această decizie a fost pusă în executare prin punctul de vedere exprimat de organul fiscal în cadrul ședinței adunării creditorilor din data de 29.07.2011, iar pe de altă parte, nerespectarea de către practicianul în insolvență a obligațiilor stabilite în sarcina sa de Legea insolvenței, pe parcursul derulării procedurii în dosarul nr. x.

Referitor la punerea în executare a actului administrativ emis în data de 21.10.2010, prin votul exprimat de organul fiscal în adunarea creditorilor din data de 29.07.2011, susținerile pârâtei D.G.R.F.P. București nu au fost contestate de recurentă, însă acest demers a fost apreciat ca fiind insuficient, pe motiv că actul administrativ se referă la dosarul nr. x, pe toată durata în care acesta se află pe rolul Tribunalul București, până la finalizarea procedurii față de debitoarea S.C. D. S.A.

În ceea ce privește nerespectarea obligațiilor stabilite prin Legea insolvenței de către practicianul în insolvență Societatea A., autoritatea pârâtă s-a prevalat de hotărârile judecătorești definitive reprezentate de sentința civilă nr. 914/28.01.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x și sentința civilă nr. 909/28.01.2014 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x.

Deși aceste hotărâri judecătorești nu au fost depuse la dosarul cauzei, reclamanta a avut cunoștință de conținutul lor, întrucât a exercitat căile extraordinare de atac, revizuirea și contestația în anulare.

Mai mult, apărările formulate în primă instanță au vizat inclusiv măsurile dispuse și considerentele decisive care au stat la baza pronunțării acestor hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, nimic nu o împiedica pe reclamantă să depună la dosarul cauzei, în cadrul probei cu înscrisuri ce i-a fost încuviințată, cele două hotărâri judecătorești, dacă ar fi apreciat că datele și elementele aflate la dispoziția instanței sunt insuficiente în calificarea refuzului ca fiind unul nejustificat potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Concluzia primei instanțe, în sensul netemeiniciei pretențiilor reclamantei va fi însușită de instanța de control judiciar, întrucât își are corespondent în statuările cu caracter definitiv cuprinse în hotărârile judecătorești anterior menționate și reflectă, totodată, o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. x.

În concluzie, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. în calitate de administrator judiciar pentru S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1150 din 23 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2018.