ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2716/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții și Ministerul Finanțelor Publice - Biroul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Serviciul de Inspecție Economică și Financiară-Biroul de Inspecție Economico Financiară Vâlcea Olt Compartimentul Vâlcea, anularea Dispoziției nr. 3425 din 18 septembrie 2015, Raportului de inspecție economică-financiară nr. x din 17 septembrie 2015, Procesului-verbal nr. x din 18 septembrie 2015 încheiat la 14 septembrie 2015 și a Deciziei nr. 7/P din 4 martie 2016.

Totodată, a solicitat suspendarea executării actelor administrative contestate;

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 5 din 12 ianuarie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la data de 12 aprilie 2016, ca neîntemeiată, precum și cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

Împotriva Sentinței civile nr. 5 din 12 ianuarie 2017 a declarat recurs reclamanta SC A. SA, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta susține că sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de casare, recurenta reclamantă susține că instanța fondului nu a analizat cauza sub toate aspectele, ignorând în totalitate argumentele reclamantei și preluând în totalitate apărările pârâtei, încălcând astfel obligația de motivare a hotărârii judecătorești, astfel cum aceasta este prevăzută de dispozițiile C. proc. civ. dar și în sensul ce decurge din hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Cel de al doilea motiv vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, argumentele recurentei fiind dezvoltate punctual, cu privire la fiecare măsură din Dispoziția nr. 3425 din 18 septembrie 2015, contestată în cauza de față.

Cu privire la prima măsură din dispoziția anterior menționată, recurenta arată că instanța fondului a reținut că achiziția serviciilor de asistență juridică s-a realizat de către recurentă cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, în sensul că achiziția nu a fost aprobată de Consiliul Județean Vâlcea.

Susține recurenta reclamantă că serviciile în discuție au fost prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli al societății pe anul 2014, aprobat prin hotărâre de Consiliul Județean Vâlcea, astfel că există acordul Consiliului Județean pentru achiziția serviciilor de asistență juridică.

În același sens, recurenta reclamantă apreciază că aprobarea achiziției de servicii de asistență juridică prin manifestarea de voință a reprezentantului CJ Vâlcea în Adunarea Generală a Acționarilor CET se încadrează pe deplin în prevederile art. I alin. (3) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 26/2012, dispoziții care permit, în situații temeinic justificate, contractarea de servicii de asistență juridică și sau de reprezentare, cu respectarea și în limitele mandatului dat de CJ Vâlcea, în calitate de acționar al A.

În acest context, recurenta reclamantă susține că a fost dovedită în cauză atât legalitatea contractării serviciilor de asistență juridică cât și oportunitatea acestei achiziții, dată fiind existența unor spețe de o complexitate deosebită și pentru care nu exista, în mod obișnuit, competența de specialitate în cadrul Compartimentului juridic al CET.

Eficiența și eficacitatea contractării acestor servicii este, de asemenea, fără echivoc, susține recurenta reclamantă, aspect ce decurge din recuperarea unor sume importante și respingerea de către instanțele de judecată a pretențiilor formulate de părțile care au chemat în judecată A.

Cu privire la măsura referitoare la cheltuielile de protocol și publicitate, instanța de fond a considerat ca fiind legală măsura stabilită prin Dispoziția nr. 3425 din 18 septembrie 2015, în contextul în care reclamanta înregistrase pierderi în anul 2013și, pe de altă parte, nu a reușit să probeze necesitatea și oportunitatea cheltuielilor de publicitate și reclamă, în condițiile în care este singurul producător de energie electrică și termică.

Or, susține recurenta reclamantă că aceste cheltuieli au fost necesare pentru o informare promptă, la timp și credibilă a clienților industriali dar și a consumatorilor casnici, fiind, totodată necesare și anumite anunțuri în cotidienele locale pentru autorizații și avize de mediu, pentru realizarea unor lucrări, obiective de investiții realizate cu fonduri proprii sau cu fonduri europene, etc.

La același capitol, recurenta reclamantă susține că este greșită concluzia în sensul că au fost atribuite contracte în mod nelegal, prin încredințare directă, întrucât nu au fost depășite pragurile valorice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se proceda la licitații deschise.

Cu privire la măsurile privind serviciile de consultanță, asistență tehnică, studii de fezabilitate, încheiate și derulate în anul 2014, curtea de apel a constatat faptul că societatea nu a respectat nici prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, motivat de faptul că studiile de fezabilitate aferente anilor 2014 și 2015 nu au putut fi puse în practică din lipsa de finanțare.

În privința acestei măsuri, recurenta reclamantă arată că inexistența finanțării necesare implementării unor proiecte, în privința cărora au fost deja realizate studii de fezabilitate, este o circumstanță obiectivă și care depinde de conduita unui terț, astfel că neaprobarea bugetului de venituri și cheltuieli prin hotărârea Consiliului Județean Vâlcea pentru anul 2015 nu poate impieta asupra rezonabilității deciziei anterioare de efectuare a studiilor de fezabilitate.

Modalitatea în care echipa de control a apreciat că serviciile în discuție au generat cheltuieli cu privire la care nu ar fi întrunite cerințele legalității, regularității, economicității și eficienței, reprezintă rezultatul aplicării unui raționament formalist, susține recurenta reclamantă, cu atât mai mult cu cât unele proiecte, studii sau documentații tehnice au caracter obligatoriu.

Ca în cazul măsurii anterior analizate, recurenta reclamantă susține că este greșită concluzia în sensul că au fost atribuite contracte în mod nelegal, prin încredințare directă, întrucât nu au fost depășite pragurile valorice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 pentru a se proceda la licitații deschise.

În ceea ce privește măsura prevăzută la punctul 3.4, referitoare la cheltuielile cu servicii de informare și tehnologie, instanța fondului a concluzionat că reclamanta nu a reușit să administreze probe cu privire la aceste neregularități, concluzie ce decurge din faptul că instanța fondului nu a studiat cu atenție dosarul cauzei, susține recurenta reclamantă.

În privința acestei măsuri recurenta reclamantă afirmă că nu avea obligația de a întocmi note de intrare recepție sau bonuri de consum, cât timp documentul justificativ pentru materialele și piesele informatice este factura, în măsura în care materialele nu sunt stocate ci sunt eliberate în consum de îndată.

Referitor la măsura prevăzută la punctul 5 din Dispoziția nr. 3425 din 18 septembrie 2015, instanța fondului a concluzionat în sensul că au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, în sensul că nu au fost aduse documente justificative pentru materialele și piesele informatice, respectiv facturi sau alte documente justificative.

Arată recurenta reclamantă faptul că între Contractul de prestări de servicii nr. x din 31 martie 2011 și comenzile de achiziție consumabile încheiate cu SC B. SRL nu a existat nicio legătură, în sensul celor expuse de organele de control, reiterând recurenta considerentele expuse și pentru măsura prevăzută la punctul 3.4, în sensul că nu era obligatorie în speță întocmirea notelor de intrare recepție și a bonurilor de consum.

Cu privire la măsura regăsită la punctul 6 din Raportul de inspecție și din Dispoziția obligatorie, organele de control au impus reclamantei să facă demersurile necesare pentru a stabili cu exactitate dacă au fost respectate clauzele contractuale în cazul serviciilor prestate de SC C. SRL, SC D. SRL sau E., precizând recurenta că natura serviciilor prestate de către aceste societăți este incompatibilă cu efectuarea unei recepții de către o comisie constituită în acest scop.

Consideră recurenta reclamantă că documentele puse la dispoziție echipei de inspecție au fost înlăturate de o manieră sumară, fără a se prezenta punctual în ce măsură acestea nu ar corespunde cerințelor-neindicate de altfel-avute în vedere cu ocazia controlului.

Față de aceste considerente recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Dispoziției obligatorii nr. 3425 din 18 septembrie 2015, emisă în baza Raportului de inspecție economico-financiară nr. x din 17 septembrie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 5 din 12 ianuarie 2017 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, pentru motivele arătate în considerentele hotărârii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 5 din 12 ianuarie 2017, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând sentința civilă criticată prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, apărările formulate de pârâtă și probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, instanța de control judiciar observă că recurenta reclamantă afirmă că judecătorul fondului și-a fundamentat soluția exclusiv pe baza argumentelor pârâtei, fără a analiza și motivele de nelegalitate invocate de reclamant precum și probatoriul administrat în cauză, în ansamblul său.

Subliniază Înalta Curte că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Faptul că instanța a preluat unele dintre argumentele unei părți, pe care le-a considerat pertinente, nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate. Pentru a se concluziona în sensul incidenței art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza menționată de recurenta reclamantă, este necesar ca ansamblul hotărârii să ateste nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adică lipsa considerentelor, ipoteză ce nu se regăsește în situația în care instanța preia argumentele uneia din părți, considerându-le pertinente și concludente.

Or, rezultă din considerentele hotărârii faptul că instanța a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate de reclamant în susținerea criticilor sale la adresa actelor deduse judecății, a analizat probele administrate și a dezlegat fondul cauzei, context în care critica grefată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată.

Nefondat este și motivul de casare privitor la pronunțarea hotărârii cu greșita aplicare a normelor de drept material, apreciază instanța de recurs, pentru următoarele considerente:

În fapt, organele de control ale autorității intimate au întocmit Raportul de Inspecție Economico-Financiară nr. CV 3424 din 17 septembrie 2015 și în baza constatărilor din acest act a fost emisă Dispoziția obligatorie nr. 3425 din 18 septembrie 2015, prin care s-au reținut deficiențe privind plățile efectuate în anul 2014 pentru contractele de asistență juridică în cuantum de 2.582.903 RON, considerent pentru care s-au dispus măsuri pentru recuperarea acestei sume.

Totodată, s-au constatat deficiențe în privința cheltuielilor de protocol în cuantum de 5.604 RON, dispunându-se recuperarea acestei sume.

O altă deficiență a constat în cheltuieli cu reclama și publicitatea în contracte încheiate cu diferite persoane juridice, în cuantum total de 870.015 RON, dispunându-se recuperarea acestei sume.

Deficiența regăsită la pct. IV.4 a reprezentat-o serviciile de consultanță, asistență tehnică, studii de fezabilitate derulate în anul 2014, reținându-se cheltuieli suplimentare în cuantum total de 641.708 RON.

La pct. IV.5 privind cheltuielile cu serviciile informatice și tehnologice s-a reținut ca nejustificată plata sumei de 98.322 RON, iar la pct. IV.6 deficiența constatată a reprezentat-o inexactitatea în privința serviciilor prestate conform contractelor încheiate cu E., C. SRL și SC D. SRL, în sumă totală de 140.045,92 RON.

Recurenta reclamantă a contestat legalitatea măsurilor dispuse prin Dispoziția obligatorie nr. 3425 din 18 septembrie 2015, cererea sa fiind respinsă de instanța fondului cu motivarea prevăzută în considerentele hotărârii.

Contrar celor afirmate de recurenta reclamantă, hotărârea curții de apel reflectă corecta aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, neimpunându-se casarea sentinței și rejudecarea fondului cauzei.

Analizând punctual criticile formulate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește măsura recuperării cheltuielilor cu asistența juridică recurenta reclamantă a încheiat Contractele de asistență juridică nr. 11039 din 15 aprilie 2014, nr. x din 10 septembrie 2014, nr. y din 16 iunie 2011 și nr. z din 23 mai 2013, având ca obiect asistența juridică și reprezentare în cadrul procedurii de transfer a unor active de la F. SA la A. SA și în cadrul procedurii insolvenței debitoarei G. SA, consiliere juridică și reprezentare în fața instanțelor de judecată în cadrul aceleiași proceduri, fiind temeinică aprecierea instanței fondului, în sensul că încheierea acestora s-a realizat cu nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, OMFP nr. 923/2014, respectiv O.U.G. nr. 55/2010, privind întărirea disciplinei financiare la nivelul operatorilor economici.

Potrivit art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 "În situații temeinic justificate, în care activitățile juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, necesare societăților naționale, companiilor naționale și societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități, pot fi achiziționate servicii de această natură, în condițiile legii, numai cu aprobarea și mandatarea reprezentanților statului sau unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acționar integral sau majoritar; b) de către consiliile locale, consiliile județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, pentru cele la care unitățile administrativ-teritoriale dețin integral sau majoritar capitalul social".

Prin urmare, legala achiziționare a serviciilor de asistență juridică presupunea dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, respectiv aprobarea Consiliului Județean Vâlcea, dată fiind structura acționariatului A.

Așa cum a sesizat și instanța fondului, Înalta Curte subliniază faptul că aprobarea Consiliului Județean nu poate fi exprimată decât prin hotărârea de consiliu ce reprezintă forma de manifestare a voinței autorității deliberative, fiind lipsite de relevanță juridică aspectele învederate de reclamantă în cererea de recurs, în sensul participării reprezentantului CJ Vâlcea în Adunarea Generală a Acționarilor CET sau a aprobării acestor cheltuieli de către Consiliul de Administrație al A.

Dispozițiile prevăzute de O.U.G. nr. 26/2012 sunt lipsite de echivoc și stabilesc, cu claritate, condițiile în care pot fi încheiate astfel de contracte, astfel că maniera restrictivă de elaborare a actului normativ nu permite interpretări laxe, de genul celei furnizate de recurenta reclamantă.

Din modalitatea de redactare a dispozițiilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă faptul că pentru a se da eficiență principiului legalității, recurenta reclamantă era ținută a face dovada faptului că încheierea Contractelor de asistență juridică nr. 11039 din 15 aprilie 2014, nr. x din 10 septembrie 2014, nr. y din 16 iunie 2011 și nr. z din 23 mai 2013 a făcut obiectul analizei de necesitate impusă de actul normativ în discuție(respectiv existența împrejurărilor excepționale care făceau imposibilă asigurarea activităților de asistență juridică și reprezentare de către personalul de specialitate juridică angajat la A.) precum și dovada faptului că a fost emisă o hotărâre de aprobare a achiziționării acestor servicii de către Consiliul Județean or niciuna din aceste împrejurări nu a fost probată de recurenta reclamantă.

În ceea ce privește măsura menționată la punctul 2 din Dispoziția obligatorie, s-a reținut prin actele contestate că, în perioada 2014 - 2015 reclamanta a efectuat cheltuieli de protocol și publicitate, în cuantum de 5.604 RON, sens în care s-au emis facturile fiscale nr. x/2014 și nr. y/2014 pentru cazare și masă la hotel, cheltuielile în discuție fiind apreciate că nu au legătură cu activitatea societății.

Recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea sentinței atacate, cu atât mai mult cu cât cheltuielile de protocol nu puteau fi angajate de societate în condițiile în care a înregistrat pierderi în cursul anului 2013, devenind astfel incidente dispozițiile art. III alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012.

În ceea ce privește cheltuielile de publicitate, s-a reținut faptul că reclamanta a angajat cheltuieli în valoare de 920.877 RON, din care 50.862 RON pentru anunțuri și 870.015 RON pentru publicitate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecție, organele de control au considerat justificată cheltuiala în valoare de 50.862 RON, astfel că toate argumentele recurentei, în sensul că nu a fost avută în vedere necesitatea publicării unor anunțuri, în contextul obținerii unor autorizații, acorduri și avize sunt lipsite de suport, în realitate nefiind contestată necesitatea și oportunitatea unor astfel de cheltuieli.

Ceea ce s-a reținut prin raportul de inspecție ca fiind cheltuieli ce nu pot fi justificate din perspectiva legalității sunt cele pretins a fi avansate pentru publicitate și reclamă, în condițiile în care A. este singurul producător de energie electrică și termică din județ, având clienți captivi, afirmațiile recurentei, în sensul că serviciile de publicitate și reclamă au fost achiziționate în vederea informării corespunzătoare a clienților în privința condițiilor de nedebranșare dar și pentru creșterea numărului de consumatori în ritm accelerat nefiind însoțite de minime analize economice, referate de necesitate, note justificative etc, întocmite în prealabil atribuirii prin încredințare directă a celor 17 contracte de publicitate.

Nefondate sunt și criticile recurentei pe marginea legalității măsurii privind recuperarea cheltuielilor în sumă de 641.708 RON, aferente unor servicii de întocmire studii de fezabilitate, expertize și asistență tehnică.

A arătat recurenta reclamantă că proiectele avute în vedere cu prilejul elaborării studiilor de fezabilitate nu au fost puse în practică, însă o atare împrejurare nu atestă neeconomicitatea sau nelegalitatea cheltuielilor în discuție, nefiind în culpă recurenta pentru faptul că nu au fost bugetate anumite obiective.

Or, subliniază Înalta Curte că organele de control au avut în vedere dispozițiile art. V alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru a concluziona asupra legalității cheltuielilor în valoare de 641.708 RON.

Potrivit prevederilor art. V din O.U.G. nr. 26/2012, (1) autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, li se interzice efectuarea de cheltuieli pentru achiziționarea și/sau elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de fezabilitate și a altor studii aferente obiectivelor de investiții, în oricare dintre următoarele situații:

a) dacă în ultimii 5 ani bugetari au fost întocmite și înregistrate în contabilitate studii având același obiect; în această situație se procedează la actualizarea studiilor existente;

b) dacă obiectivul de investiții publice nu va putea fi inclus în programul de investiții publice în anul bugetar următor în condițiile prevăzute la alin. (4).

(4) În programul de investiții publice vor fi introduse doar acele obiective/proiecte sau categorii de investiții noi a căror finanțare poate fi asigurată integral, conform documentațiilor tehnico-economice aprobate, în limitele de cheltuieli stabilite potrivit cadrului multianual de cheltuieli pe termen mediu și/sau strategiei fiscal-bugetare aprobate potrivit Legii responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, și a proiectului de buget multianual aprobat potrivit Legii privind finanțele publice locale nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția obiectivelor/proiectelor sau categoriilor de investiții a căror finanțare este asigurată din fonduri externe nerambursabile, precum și din fonduri externe rambursabile.

Prin urmare, legalitatea cheltuielilor aferente studiilor de fezabilitate presupunea respectarea dispozițiilor art. V alin. (1) lit. b) și alin4 din O.U.G. nr. 26/2012, or, recurenta reclamantă nu a dovedit faptul că investițiile preconizate cu prilejul contractării serviciilor de asistență tehnică și expertiză puteau fi incluse în programul de investiții publice în anul 2015, condiție imperativ prevăzută de actul normativ anterior citat.

O altă critică a recurentei la adresa sentinței civile atacate vizează reținerile primei instanțe cu privire la măsura 3.4, referitoare la cheltuielile cu servicii și tehnologie, față de care judecătorul fondului a arătat că nici în privința acestor neregularități reclamanta nu a reușit să administreze probe.

Criticile recurentei, în sensul că nu au fost luate în considerare documentele justificative depuse, sunt lipsite de pertinență, întrucât ceea ce instanța a analizat, sub acest aspect, a fost depășirea bugetului cu suma de 143.500 RON.

Cu privire la măsura regăsită la pct. 5 din Dispoziția obligatorie privind Contractul de prestări servicii nr. x/2011, încheiat cu B. SRL vizând suma de 98.322 RON, rezultă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, în sensul că nu s-au adus documente justificative pentru materialele și piesele informatice, respectiv facturi, documente justificative care se înregistrează în contabilitate.

Recurenta a reiterat apărările formulate în fața instanței de fond, conform cărora cheltuielile analizate au fost legal decontate, în prezența facturilor avansate de furnizor, facturi ce au calitatea de document justificativ, în accepțiunea prevederilor Legii contabilității.

Fără a contesta veridicitatea afirmației potrivit căreia factura este un document justificativ, trebuie făcută observația că un atare document dobândește o atare calitate atunci când mențiunile cuprinse în factură cu privire la bunurile livrate ori serviciile prestate sunt complete și au la bază operațiuni economice a căror realitate nu poate fi supusă discuției.

Or, ceea ce au reținut organele de control pe marginea relației contractuale cu furnizorul B. este faptul că din analiza facturilor fiscale privind achiziția de consumabile nu rezultă ce produse au fost achiziționate, sintagma "materiale consumabile fax" nefiind suficientă pentru identificarea, în concret, a tipului de produse livrate, aceasta și în contextul în care nu au fost prezentate nici note de recepție a produselor și nici bonuri de consum pe locuri de folosință.

În plus, un alt aspect ce constituie temeiul obligației de restituire, subliniat ca atare de instanța fondului, este faptul că recurenta nu avea posibilitatea de a închiria mobilier și aparatură birotică, astfel cum această interdicție a fost prevăzută de art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2009, aspect față de care recurenta nu a formulat nicio apărare în recurs.

În fine, cu privire la măsura regăsită la pct. 6 privind achiziționarea altor servicii IT în perioada 2014 - 2015, în sumă totală de 149.045,92 RON, s-a reținut în sarcina reclamantei efectuarea de demersuri pentru a se stabili cu exactitate dacă serviciile sunt prestate conform contractelor încheiate cu E., C. SRL și D. SRL, în considerarea faptului că facturile și procesele-verbale de recepție finală nu menționează ce fel de servicii au fost prestate, orele alocate și nu poartă semnătura membrilor unei comisii de recepție.

Astfel cum s-a arătat și în cuprinsul sentinței atacate, măsura menționată la pct. 6 din Dispoziția obligatorie vizează obligarea recurentei la verificarea efectivă a realității operațiunilor ce au stat la baza emiterii facturilor menționate de organele de control, măsura fiind temeinic dispusă în contextul în care documentele justificative verificate nu sunt edificatoare pentru a se concluziona în sensul conformității serviciilor prestate cu obligațiile contractuale asumate.

Față de aceste considerente, recursul de față urmează a fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar H., împotriva Sentinței nr. 5 din 12 ianuarie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2019.

Procesat de GGC - LM