ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1081/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința civilă nr. 1320 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016 s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

II. Împotriva sentinței anterior menționate a declarat apel reclamantul A. la data de 18 septembrie 2017, solicitând anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe; în subsidiar, a solicitat, în cazul reținerii și judecării pe fond a cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 2231A din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. SA, ca nefondat.

III. La data de 26 martie 2018 (plic dosar recurs), reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a indicat atât motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac, cât și dezvoltarea lor, precizând că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că, în mod eronat, instanța de apel s-a rezumat în soluționarea cauzei la prevederile O.G. nr. 21/1992, act normativ ce conține dispoziții de ordine publică, ce protejează interese de ordin general.

În acest context, a criticat decizia recurată întrucât, pe de o parte, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor din O.G. nr. 21/1992, stabilind că nu instituie "cerințe de validitate ale contractelor" care să atragă nulitatea absolută a contractului de asigurare semnat de părți, iar pe de altă parte, a omis să facă aplicarea dispozițiilor de drept material cuprinse în art. 3 și 5 din C. civ. din 1864.

Recurentul reclamant a mai susținut că prevederile din Contractul de asigurare de viață tip MARATON nr. x încheiat de părți la data de 24 februarie 1999, a căror nulitate solicită a fi constatată, încalcă dispoziții de ordine publică ce protejează interese de ordin general, prevăzute de art. 3, art. 9, art. 10, art. 16 și art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și, de asemenea, că analiza realizată de către instanța de apel nu a avut în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv protecția consumatorului împotriva unor practici comerciale abuzive, subliniind, în acest context, că definiția noțiunii de "clauză abuzivă" este implicită în O.G. nr. 21/1992, înscriindu-se în conceptul mai larg, denumit "practică abuzivă" din textul acestui act normativ.

Intimata-pârâtă B. SA a transmis la dosar întâmpinare, la data de 1 iunie 2018, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 7 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Prin Încheierea de ședință din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 2231A din 6 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea introductivă, întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 136/1995, Legii nr. 193/2010, Ordinelor Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 și nr. 11/2010, Directivei nr. 93/13/CEE, precum și pe prevederile art. 969, art. 970 și art. 994 din C. civ. din 1864, recurentul-reclamant a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității (inopozabilității) clauzelor contractuale considerate abuzive prevăzute de art. 4.4, art. 11.2, art. 11.3, art. 12.6, art. 15, art. 16 și art. 20 din Contractul de asigurare de viață tip MARATON nr. x încheiat cu intimata-pârâtă la data de 25 februarie 1999, solicitând, totodată, obligarea intimatei-pârâte la restituirea prestațiilor efectuate în baza contractului, precum și la plata de daune interese.

În cuprinsul cererii de apel, recurentul-reclamant a revenit cu precizări asupra temeiului juridic al cererii introductive, arătând că Legea nr. 193/2000 nu este incidentă raportului juridic născut între părțile contractului de asigurare, față de data încheierii acestuia, iar referirea la acest act normativ a dorit doar să sublinieze faptul că acesta a preluat integral dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 1993 .

A mai precizat, totodată, în cererea de apel, că acțiunea formulată nu este întemeiată nici pe dispozițiile Legii nr. 136/1995, în varianta în vigoare în anul 2004, nici pe prevederile Ordinelor Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 și nr. 11/2010 .

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că temeiul juridic al acțiunii cu care recurentul-reclamant a învestit instanța este reprezentat, potrivit propriilor precizări ale recurentului, de dispozițiile O.G. nr. 21/1992 și ale Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 1993.

Se mai reține că, astfel cum corect au argumentat instanțele de fond și apel, dar și recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de apel, având în vedere data semnării actului juridic dedus judecății, în cauză nu pot fi incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți (profesioniști) și consumatori, actul normativ fiind adoptat ulterior încheierii contractului de asigurare dintre părți.

Ca atare, în mod legitim a constatat instanța de apel că aspectele legate de caracterul abuziv al clauzelor indicate de recurentul-reclamant nu pot fi examinate din perspectiva condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În același timp, în raport cu împrejurarea că, la data încheierii contractului dintre părți, România nu era încă stat membru al Uniunii Europene, se constată justificată aprecierea instanței de apel că Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu este aplicabilă în cauză, cu atât mai mult cu cât intimata-pârâtă este o societate comercială de naționalitate română, iar contractul ce face obiectul cauzei a fost încheiat între două persoane române, fiind guvernat de legea română.

În plus, însuși recurentul reclamant a precizat în mod expres, în cererea de apel, că acțiunea formulată nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 - varianta în vigoare în anul 2004, nici pe prevederile Ordinelor Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2009 și nr. 11/2010.

Prin urmare, având în vedere și împrejurarea că actele normative anterior menționate sunt ulterioare nașterii raportului juridic dintre părți, se constată că în mod corect a procedat instanța de apel atunci când a analizat cauza în raport cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992, întrucât doar acest act normativ cu caracter special poate fi incident speței.

În legătură cu critica de nelegalitate adusă hotărârii atacate, în sensul că instanța de apel a greșit în aprecierea sa că normele din O.G. nr. 21/1992 nu instituie "cerințe de validitate ale contractelor", este important de menționat că asemenea cerințe sunt prevăzute de dispozițiile art. 948 C. civ. din 1864, care stabilesc dreptul comun în materie și se referă la capacitatea de a contracta, consimțământul părților și obiectul și cauza actului juridic.

De asemenea, prin excepție de la principiul consensualismului, legiuitorul a prevăzut, în anumite situații, o formă solemnă pentru o serie de acte juridice civile, drept condiție a valabilității acestora.

Or, din lectura prevederilor O.G. nr. 21/1992 se constată că textele indicate de recurentul-reclamant nu conțin cerințe de valabilitate ale contractului semnat de părți.

Aceste texte se referă la; principalele drepturi ale consumatorilor (art. 3), obligația agenților economici de a se comporta în mod corect și de a nu folosi practici comerciale abuzive (art. 9), drepturile consumatorilor la încheierea contractelor, între care libertatea de a lua decizii, de a achiziționa produse și servicii, fără a li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive în vânzare, de natură a influență opțiunea acestora, dar și dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale (art. 10 lit. a) și b), dreptul consumatorului de a solicita plata unor despăgubiri, în cazul remedierii ori al înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare (art. 16) și dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către agenții economici (art. 18).

Prin urmare, instanța de apel a fost îndreptățită să constate că dispozițiile legale indicate de recurentul-reclamant nu oferă un temei juridic eficace cererii sale de constatare a nulității unor clauze contractuale, deoarece, pe de o parte, aceste texte nu prevăd o asemenea sancțiune, nici expres, nici implicit, iar pe de altă parte, singurul remediu prevăzut de actul normativ indicat de recurent pentru situația reclamată constă în posibilitatea de a solicita despăgubiri (art. 3 lit. d), 12 și 16 din O.G. nr. 21/1992).

În acest context, în raport cu obiectul și temeiul juridic al învestirii primei instanțe, astfel cum a fost stabilit de recurentul-reclamant potrivit principiului disponibilității, Înalta Curte consideră justă concluzia instanței de apel, în sensul că dispozițiile legale invocate de recurentul-reclamant nu prevăd vreun motiv de nulitate absolută a clauzelor contractuale contestate de acesta, critica sa urmând a fi respinsă, ca nefondată.

Așa fiind, nu se susține nici critica formulată de recurentul-reclamant, în sensul că analiza realizată de către instanța de apel nu ar fi avut în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv protecția consumatorului împotriva unor practici comerciale abuzive.

În lipsa oricărei dispoziții legale care să îndreptățească instanța să extragă criteriile concrete în funcție de care o clauză contractuală poate fi considerată abuzivă, împrejurarea că legiuitorul folosește în textul O.G. nr. 21/1992 conceptul de "practică abuzivă" (art. 1, art. 9, art. 10, art. 37, art. 46) nu poate da naștere unei extrapolări lipsite de temei juridic a acestui concept la noțiunea de clauză abuzivă, în sensul dorit de recurentul-reclamant, nici sub aspectul criteriilor, nici sub aspectul efectelor juridice.

Este important de menționat că, astfel cum a constatat și instanța de apel, noțiunea de "clauză abuzivă" a dobândit identitate de sine stătătoare și a fost reglementată doar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 193/2000, "neidentificându-se cu noțiunea de "practică (comercială) abuzivă", utilizată de legiuitor în O.G. nr. 21/1992".

Ca atare, critica recurentului-reclamant nu poate fi primită, urmând a fi respinsă.

În final, având în vedere considerentele expuse atât la fond și în faza procesuală a apelului, cât și în prezenta decizie, Înalta Curte va respinge și critica recurentului-reclamant referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 3 și 5 din C. civ. din 1864, ca nefiind întemeiată, deoarece în cauză nu se conturează o situație în care judecătorul ar fi refuzat să judece, pe motiv că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare, ci, dimpotrivă, instanțele au procedat la o justă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile, astfel cum au fost indicate chiar de către recurentul-reclamant drept temei juridic al cererii de chemare în judecată.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând neîntemeiate criticile formulate de către recurentul-reclamant circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2231A din 06 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM