ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1101/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. - (lider de asociere), B. și C. S.A. în calitate de membri ai "ASOCIERII A.-B.-C. S.A." au solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A. (denumită în continuare "CNAIR") anularea deciziei arbitrale definitive pronunțate în dosarul x la data de 29.09.2017, de către Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț Paris, ca fiind nelegală și netemeinică și trimiterea cauzei spre rejudecare către tribunalul arbitral - Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț Paris, spre competentă și legală soluționare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ., art. 613 C. proc. civ., O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 405/2010, Contractul nr. x/32503/7.06.11 privind "Proiectarea și execuția Autostrăzii Orăștie-Sibiu, lot. 4:km 65+965 - km 82+070".

Prin încheierea din 13 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale invocate de pârâta CNAIR și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamante, în favoarea uneia dintre secțiile civile specializate în materia litigiilor între profesioniști, din cadrul Curții de Apel București.

La data de 17 octombrie 2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 11 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamantele A., B. și C. S.A.

Împotriva sentinței civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs reclamantele A., B. și C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând:

- în principal, în raport de incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în raport de faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază;

- în raport de incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în raport de faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor art. 550, art. 1114, art. 1115 C. proc. civ. și art. 977- art. 985 C. civ. din 1864;

- în raport de incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, față de împrejurarea că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 608 pct. h) C. proc. civ.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantele învederează faptul că instanța de fond a achiesat în mod mecanic și superficial la apărările pârâtei intimate, fără a trece printr-o analiză proprie prevederile clauzei compromisorii și modalitatea în care această clauză compromisorie ar trebui să fie interpretată în raport de dispozițiile legale incidente.

În aprecierea reclamantelor, instanța de fond s-a limitat practic doar la enumerarea dispozițiilor legale referitoare la interpretarea clauzelor contractuale și la redactarea conținutului sub-clauzei 20.6, pentru ca, ulterior acestei enumerări, să concluzioneze, fără a prezenta raționamentul logico-juridic care ar fi condus la această concluzie, că instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputele arbitrale este Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Din această perspectivă, reclamantele susțin că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților, aceste cerințe fundamentale fiind necesar a fi respectate tocmai pentru a da instanțelor superioare posibilitatea reală de a exercita controlul judiciar. Astfel, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Conchid reclamantele că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea hotărârii presupune examinarea în mod real a problemelor esențiale deduse judecății și nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, însă implică obligativitatea oferirii unei soluții privitoare la toate aceste probleme de drept supuse dezbaterii.

Astfel, reclamantele învederează că instanța de fond, după enumerarea unor texte legale și a unor prevederi contractuale, s-a limitat la a reține că "în raport de faptul că legea contractului este reprezentată de normele române, de faptul că limba contractului este româna, limba de arbitraj este româna, iar locul arbitrajului este la București, rezultă că interpretarea corectă a mențiunii Curtea de Arbitraj Comercial este Curtea de Arbitraj Internațional Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României".

În opinia reclamantelor, conform art. 1114 si art. 1123 C. proc. civ., coroborat cu art. 550 C. proc. civ., trebuie observat că niciunul dintre elementele de mai sus nu sunt de natură să contureze instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputele dintre părți, în condițiile în care, potrivit acestor dispoziții legale, singurul element care poate contura instituția de arbitraj competentă este ori mențiunea clară cu privire la instituția de arbitraj ori mențiunea privitoare la aplicarea regulilor de procedură ale instituției care urmează să organizeze arbitrajul. Astfel, potrivit dispozițiilor legale, pentru a fi validă, o clauză compromisorie trebuie să arate modalitatea de numire a arbitrilor. Singura excepție acceptată de la această regulă este dată de ipoteza în care, în clauza compromisorie, părțile fac referire ori la instituția care organizează arbitrajul ori la regulile de procedura ale instituției care organizează arbitrajul.

Cu alte cuvinte, acestea susțin că mențiunea referitoare la Regulile de procedura aplicabile va atrage în mod automat și instituția de arbitraj care va urma să organizeze arbitrajul, astfel că, independent de limba stabilită de părți în care se va desfășura procedura, locul arbitrajului sau legea aplicabilă contractului, atât timp cât părțile au ales Regulile de procedură aplicabile de către o instituție de arbitraj, rezultă dincolo de orice dubiu că aceasta va fi instituția în fața căreia vor fi deduse disputele.

Reclamantele arată că, deși prevederile Sub-Clauzei 20.6 stabilesc în mod expres că disputa arbitrală se va soluționa conform Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, ce, prin raportare la dispozițiile art. 550 C. proc. civ. nu conduce decât la concluzia că instituția de arbitraj va fi Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris, cu toate acestea, deși instanța de fond redă aceste prevederi, totuși, soluționând cauza, pe de o parte reține că Sub-Clauza 20.6 din H.G. nr. 1405/2010 nu prevede regulile de arbitrare aplicabile, iar, pe de altă parte, în stabilirea competenței instituției de arbitraj se referă la cu totul alte elemente decât acelea în baza cărora o astfel de competență ar putea fi stabilită, ceea ce face ca motivarea instanței de fond să fie incoerentă, incompletă și să cuprindă o serie de elemente contradictorii, ce nu sunt de natură să răspundă problemelor de drept deduse judecății.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă nelegalitatea hotărârii atacate față de împrejurarea că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 550 C. proc. civ. și art. 977-art. 984 C. civ.

Sub acest aspect, reclamantele susțin că lipsa unei analize reale a cauzei deduse spre soluționare a condus instanța de fond să pronunțe o hotărâre judecătorească care, pe lângă faptul că este nemotivată, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la clauza compromisorie, dar și a dispozițiilor referitoare la interpretarea convențiilor.

Astfel, în viziunea reclamantelor, întâi de toate trebuia analizat ce stabilește Sub-Clauza 20.6 din Condițiile Generale de Contract (H.G. nr. x/2010, denumite mai departe "CGC"), apoi trebuia analizat dacă aceste prevederi au fost modificate prin Condițiile Speciale ale Contractului (Ordin nr. 146/2011, denumite mai departe "CSC") și de abia la final dacă Anexa la Ofertă vine să adauge elemente noi, să clarifice sau să modifice vreun aspect din cele incluse în Sub-Clauza 20.6.

Conchid reclamantele că, dacă instanța de fond ar fi făcut acest exercițiu de logică juridică, ar fi observat că, potrivit Sub-Clauzei 20.6 din CGC și în raport de dispozițiile art. 550 C. proc. civ., odată desemnate Regulile de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț, instituția de arbitraj competentă este reprezentată de Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris, pentru ca, ulterior, să observe că aceste prevederi contractuale nu au fost modificate prin Sub-Clauza 20.6 din CSC, dimpotrivă, prevederile Sub-Clauzei 20.6 din CGC fiind preluate întocmai de prevederile Sub-Clauzei 20.6 din CSC.

În ceea ce privește interpretarea privind Curtea de Arbitraj Comercial Internațional competentă, reclamantele arată că denumirea unei curți de arbitraj organizate pe lângă o anumită cameră de comerț trebuie să includă și identificarea camerei de comerț respective. Astfel, simpla sintagmă "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" din Anexa la Ofertă, privită izolat, nu poate servi pentru identificarea unei anumite forme de arbitraj instituționalizat. În opinia reclamantelor, mențiunea din Anexa la Ofertă nu trebuie interpretată separat și în mod izolat. Interpretată în coroborare cu celelalte părți ale clauzei compromisorii, sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" desemnează Curtea Internaționala de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț. Ea face parte dintr-o clauză compromisorie. Astfel, trebuie interpretată, în conformitate cu articolul 982 din vechiul C. civ., în relație cu celelalte părți ale clauzei compromisorii: (i) cu sub-clauza 20.6 a CGC si CSC, care stipulează desfășurarea arbitrajului în conformitate cu Regulile de Arbitraj ale Camerei Internaționale de Comerț, (ii) cu părțile din Anexa la Ofertă care stipulează locul arbitrajului, limba arbitrajului și legea aplicabilă.

Concluzionează reclamantele că, odată ce a fost constatat faptul că instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputele dintre părți este Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris, nu se poate constata altceva decât că decizia arbitrală pronunțată în dosarul nr. x este de natură să încalce clauza compromisorie stabilită între părți.

Prin prisma aceluiași motiv de casare, reclamantele invocă și nelegalitatea hotărârii recurate în raport de aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Sub acest aspect, reclamantele solicită instanței să observe că, prin cererea de chemare în judecată, acestea au solicitat anularea hotărârii arbitrale în raport de incidența dispozițiilor art. 608 lit. c) si lit. h) C. proc. civ.. În ceea ce privește art. 608 lit. h), poziția reclamantelor este în sensul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că "reclamantele nu au arătat dispoziția de ordine publică încălcată, prevederile art. 969, art. 970, art. 977, art. 985 vechiul C. civ. sau dispozițiile H. G. neavând caracter de ordine publică și nici conținutul unor dispoziții imperative ale legii."

Contrar celor reținute de instanța de fond, reclamantele învederează că H.G. nr. 1405/2010 stabilește norme imperative, în condițiile în care nici autoritatea contractantă și nici antreprenorul nu pot deroga de la obligația utilizării contractelor de tip FIDIC, iar, atâta timp cât legiuitorul stabilește obligația utilizării unor anumite clauze contractuale, fiind vorba de materia achizițiilor publice, nu se poate concluziona altfel decât în sensul că normele H.G. nr. 1405/2010 sunt norme imperative. Ori, din această perspectivă, pronunțarea unei hotărâri arbitrale cu încălcarea clauzei compromisorii stabilite nu în mod voluntar de către părți, ci ca urmare a voinței legiuitorului, printr-o serie de dispoziții imperative, pe lângă faptul că încalcă această clauză compromisorie, este de natură să încalce și dispozițiile imperative prin care a fost constituită și prin care părțile au fost obligate să o respecte și să o insereze în contractul de achiziție publică încheiat între acestea.

Pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A. nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentele-reclamante A., B. și C. S.A. au depus punct de vedere la raport prin care au învederat că, în opinia lor, recursul este admisibil și au solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, constituită în completul de filtru, luând în examinare cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea căii extraordinare de atac, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din lucrările dosarului și din verificările instanței se constată că, la data de 30 ianuarie 2015, la Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț, reclamantele A., B. și C. S.A. au formulat o cerere de arbitraj în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE - S.A.

Dispozițiile art. 613 alin. (4), coroborate cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data la care a fost pornită acțiunea arbitrală (30 ianuarie 2015), prevăd că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acțiunea în anulare și a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) din noul C. proc. civ., în sensul că "(4) hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului."

Potrivit art. 27 C. proc. civ.:

"hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", ceea ce înseamnă că legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecății, în întregul ei, este guvernată de dispozițiile legii în vigoare la momentul inițierii litigiului, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată la instanța arbitrală.

Raportat la faptul că acțiunea arbitrală a fost înregistrată la data de 30 ianuarie 2015 pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț, la momentul înregistrării acțiunii fiind în vigoare dispozițiile art. 613 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârile curții de apel erau supuse recursului numai în cazul admiterii acțiunii în anulare, împotriva sentinței civile nr. 11 din 19 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în anulare, nu putea fi exercitată calea de atac a recursului.

Prin urmare, hotărârea ce formează obiectul recursului dedus judecății are caracter definitiv de la pronunțare, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că art. 457 C. proc. civ. reglementează principiul legalității căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 100/2017 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 7 martie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 613 lin. (4) din C. proc. civ., constată că "în cazul respingerii acțiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curții de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunțată de instanța arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curții de apel ar însemna că părțile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor, pronunțată de o instanță judecătorească, și nu de o instanță arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curții de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părțile au beneficiat de toate garanțiile oferite de aceasta. Așadar, incidența dispozițiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părți, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluționarea litigiilor de către o instanță arbitrală, părțile trebuind să recunoască consecințele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituții, inclusiv dispozițiile procedurale care reglementează condițiile desființării hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalități de soluționare a litigiilor este menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă, în care părțile pot fi apărate și pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiții, Curtea reține că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituție, atât timp cât părțile sunt cele care decid prin convenția arbitrală cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului.

În continuare, Curtea reține că normele legale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanță de judecată prin promovarea unei acțiuni în anulare, iar în situația respingerii acesteia niciuna dintre părți nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acțiunii în anulare plasează părțile pe o poziție inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândește un avantaj prin admiterea acțiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului"

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Așa fiind, în condițiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în principiu, la care se referă art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantele A. - (lider de asociere), B. și C. S.A., în calitate de membri ai "ASOCIERII A.-B.-C. S.A." împotriva sentinței civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantele A. - (lider de asociere), B. și C. S.A., în calitate de membri ai "ASOCIERII A. - B. - C. S.A." împotriva sentinței civile nr. 11 din 19 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.