ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2529/2018

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Regională Vamală Brașov, anularea Deciziei nr. 2122/30.4.2015, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 12984/17.10.2014, emisă de Direcția Regională Vamală Brașov. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 105 din 26 octombrie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe reclamanta Societatea A. S.R.L., a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și în urma rejudecării fondului, admiterea acțiunii formulată de reclamantă. În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susținut următoarele: Dreptul organelor de control de a impune obligații suplimentare era prescris. Astfel coroborând prevederile art. 221 alin. (3) cu prevederile art. 201 din Regulamantul (CEE) nr. 2913/1992 (respectiv 223 și 287 din Legea nr. 86/2006), în cauza de față termenul de prescripție al comunicării și implicit impunerii datoriei vamale în sarcina societății noastre este de 3 ani de la data declarației vamale care face obiectul recalculării drepturilor vamale urmare a controlului ulterior, în condițiile art. 78 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, coroborat cu art. 100 din Legea nr. 86/2006. Drept urmare având în vedere măsurile luate de către organele de control înscrise la punctul 8 al doilea paragraf din Procesul-verbal de control nr. x, pentru importurile nr. x/24.12.2009, x/09.08.2010, x/29.10.2010, x/22.10.2010, x/15.06.2011 x/28.06.2011, x/03.08.2011, se constată împlinirea termenului de prescripție de 3 ani stipulat de prevederile art. 221 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, și implicit prescripția dreptului autorității vamale de a stabili și impune obligații suplimentare, urmare a controlului vamal ulterior, stabilirea de către organele de control de obligații suplimentare în sarcina societății noastre încălcând dispozițiile legale care reglementează termenul de prescripție al comunicării acestora către debitor. În susținerea acestor apărări se face referire și la jurisprudența C.J.U.E. în această materie concretizată în cauzele C-112/01 SPKR, C-201/04, Molenbergnatie și C-75/09, Agra S.R.L. Recurenta mai arată că în mod nelegal a fost recalculată datoria vamală, nefiind întrunite condițiile legale privind impunerea de obligații suplimentare. În acest sens, se susține că în conformitate cu dispozițiilor art. 117 (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 "orice valoare a drepturilor de import sau export care rezultă dintr-o datorie vamală, denumită în continuare valoarea drepturilor, se calculează de autoritățile vamale de îndată ce intră în posesia datelor necesare și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile", iar potrivit art. 118 din același regulament "atunci când ia naștere o datorie vamală în urma acceptării declarației pentru mărfuri pentru un alt regim vamal decât admiterea temporară cu scutire parțială de drepturi de import., valoarea corespunzătoare acestei datorii vamale este înscrisă în evidența contabilă de îndată ce a fot calculată și cel târziu a doua zi după ce mărfurilor li s-a acordat liberul de vamă". De asemenea la art. 221 pct. (2) al doilea aliniat este stipulat faptul că "acordarea liberului de vamă pentru mărfuri de către autoritățile vamale echivalează cu comunicarea către debitor a valorii drepturilor înscrise în evidența contabilă". Astfel, se poate constata că reclamanta a acționat de bună-credință cu respectarea legislației vamale în vigoare, datoria vamală aferentă mărfurilor care au făcut obiectul declarațiilor vamale verificate ulterior a fost calculată de autoritățile vamale la plasarea mărfurilor sub regimul de punere în liberă circulație, după efectuarea verificărilor considerate necesare la momentul vămuirii, și înscrisă în evidența contabilă a Biroului Vamal Mureș, prin care au fost derulate operațiunile. Acordarea liberului de vamă s-a făcut după achitarea de către reclamantă a datoriei vamale comunicate de către autoritatea vamală, în conformitate cu prevederile legale. Ulterior, prin Procesul Verbal de control nr. x aceeași autoritate vamală revine asupra deciziei și stabilește în sarcina reclamantei, pentru aceleași operațiuni vamale, o datorie vamală diferită de cea inițial acceptată și comunicată. Din textul reglementării prevăzut de art. 78 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, preluată și în legislația națională, autoritatea vamală, urmare a unui control ulterior în conformitate cu aceste dispoziții poate modifica declarația vamală, doar dacă se dovedește că dispozițiile regimului vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete Având în vedere că din cuprinsul Procesului Verbal de control nr. x și deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 12984/17.10.2014, nu reies motivele pentru care organele de control au modificat declarațiile vamale de import în sensul prevăzut în mod imperativ de art. 78 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, anume faptul că nu au fost indicate acele informații incomplete sau inexacte care ar fi fost în sarcina societății conform art. 199 din Regulamantul (CEE) nr. 2454/1993 și în baza cărora ar fi putut fi modificate declarațiile vamale în cauză, constatăm nelegalitatea și netemeinicia actelor încheiate de către organele de control din cadrul D.R.V.Brașov. Se consideră că organele vamale, prin stabilirea de obligații suplimentare, de plată în sarcina reclamantei, ca urmare a controlului ulterior și în baza verificărilor efectuate în țările de export a mărfurilor, verificări care au concluzionat că mărfurile care fac obiectul controlului sunt de origine China, fapt care nu putea fi cunoscut de către societatea reclamantă care a acționat de bună credință pe baza documentelor transmise de către exportator, și care au fost acceptate de către autoritățile vamale la data punerii în liberă circulație, încalcă principiul securității juridice. În consecință, se apreciază că, stabilirea de către autoritățile vamale în sarcina reclamantei a unei datorii vamale ulterioare în alte condiții decât cele prevăzute de art. 78 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 este netemeinică și nelegală. Se mai consideră că nu sunt întrunite condițiile impuse de legislația unională privind înscrierea ulterioară a drepturilor, întrucât potrivit art. 217 și 218 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, orice valoare a drepturilor de import care rezultă dintr-o datorie vamală, se calculează de către autoritățile vamale și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile. Potrivit art. 220 alin. (2) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, "înscrierea ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă în cazul în care:. (b) valoarea drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităților vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiții rezonabile de către debitor, acesta acționând la rândul lui cu bună-credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește declarația vamală". Luând în considerare constatările organelor vamale și rezultatul verificărilor efectuate în țările de export de către Oficiul European Antifraudă, înscrise în Procesul Verbal de control nr. x, respectiv decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 12984/17.10.2014, potrivit cărora nu a fost identificat niciun element care să implice societatea noastră în frauda privind originea mărfurilor importate, dimpotrivă aceasta acționând de bună-credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislație la plasarea mărfurilor sub regimul de punere în liberă circulație, inclusiv depunerea tuturor documentelor relevante pentru stabilirea drepturilor vamale datorate, documente acceptate inițial de către autoritățile vamale, se apreciază că în situația de față sunt relevante dispozițiile art. 220 alin. (2) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, autoritatea vamală neavând dreptul să înscrie în evidența contabilă, și implicit să comunice debitorului, datoria vamală stabilită ca urmare a controlului ulterior. Invocându-se jurisprudența C.J.U.E în materia TVA, se apreciază că, verificarea autenticității certificatelor de origine eliberate de autoritățile țârilor de export, cât și verificarea provenienței mărfurilor importate (dacă acestea proveneau din China) nu intră în domeniul măsurilor de risc rezonabile pe care ar fi trebuit să la ia reclamanta în virtutea prevederilor Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992, de instituire a Codului Vamal Comunitar, datorită faptului că împrejurările cauzei intră în sfera de activitate a autoritățile comunitare, vizând acțiunile acestora de verificare a operațiunilor vamale, și nu țin de comportamentul lipsit de diligență sau fraudulos al reclamantei. Dovada bunei-credințe este confirmată și de faptul că investigația penală, pentru folosirea infracțiunii de "folosire de acte false", faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 din Legea nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, s-a finalizat de către organele Inspectoratului de Poliție a Județului Mureș, care au concluzionat că "în urma verificărilor efectuate nu au fost constatate aspecte de natură penală, întrucât nu au existat indicii referitoare la întocmirea/completarea certificatelor de origine în fals de către importator. Din aceste motive, existând dubii cu privire la modalitatea eliberării certificatelor de origine, lucrarea a fost clasată la data de 28.11.2014". Se mai consideră că stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligații accesorii în temeiul O.G. nr. 92/2003, privind Codul de Procedură Fiscală, este nelegală și netemeinică, având în vedere că datoria vamală a luat naștere în baza prevederilor Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992, reglementarea comunitară aplicabilă speței de față, plata drepturilor vamale și TVA stabilite ca urmare a nașterii datoriei vamale a fost făcută în termenul legal de 10 zile prevăzut de legislația comunitară, iar pe cale de consecință reclamantei nu-i pot fi imputate de către autoritatea vamală dobânzi și penalități. 1.

Apărarea formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov în nume propriu și pentru Direcția Regională Vamală Brașov a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică. 1.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 3 mai 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 12984/17.10.2014 emisă în baza procesului-verbal de control nr. x prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 2.895.571 RON, reprezentând taxe vamale, taxe antidumping taxă pe valoare adăugată și accesoriile aferente, act emis de Direcția Regională Vamală Brașov, precum și de anularea Deciziei nr. 2122/30.04.2015 de soluționare a contestației administrative exercitată de reclamantă împotriva titlului de creanță, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. Prin aceste acte administrativ fiscale s-a reținut de organele vamale emitente că în perioada 16.09.2009 - 11.07.2012, reclamanta a efectuat 121 de operațiuni de punere în liberă circulație de elemente de fixare din oțel, originare din diverse țări, pentru care s-au acordat preferințe tarifare în baza certificatelor de origine prezentate la declararea mărfurilor. În urma verificărilor realizate de echipa de control a pârâtei sau, după caz, de Oficiul European Antifraudă (OLAF) a rezultat că operațiunile de import aferente unor declarații vamale nu este conformă cu originea declarată. Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii reclamantei, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu și coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a susține dispozitivul hotărârii. Critica reclamantei referitoare la prescrierea dreptului organelor de control de a impune obligații suplimentare este neîntemeiat. Instanța de fond a reținut în mod corect împrejurarea că, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 221 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92, de care se prevalează reclamanta, având în vedere faptul că, în privința unor operațiuni vamale s-au efectuat cercetări penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 272 și 273 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, iar în privința altor operațiuni vamale, din cele care au făcut obiectul impunerii suplimentare, s-au derulat operațiuni de verificare din partea OLAF vizând evaziunea taxelor vamale convenționale și a celor antidumping impuse asupra elementelor de fixare de oțel chinezești. În acest context faptic, relevante în cauză, sub aspectul prescrierii dreptului organului fiscal de a impune obligații fiscale suplimentare, sunt dispozițiile art. 221 alin. (4) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 potrivit căruia "Atunci când datoria vamală este rezultatul unui act care, în momentul săvârșirii, putea declanșa urmărirea penală, valoarea poate fi comunicată debitorului, în conformitate cu condițiile prevăzute în dispozițiile legale în vigoare, după expirarea perioadei de trei ani menționată în alin. (3)". Ținând cont de interpretarea dată de C.J.U.E. (C -75/09 Agra S.R.L. v. Agenzia Dogane - Ufficio delle Dogane di Alessandria) în ce privește sintagma "condițiile prevăzute în dispozițiile legale în vigoare" din cuprinsul normei mai sus evocate, prin care se consideră că face trimitere la dreptul național pentru regimul prescripției datoriei vamale atunci când aceasta este rezultatul unui act care în momentul săvârșirii putea declanșa urmărirea penală, situației juridice dedusă judecății îi sunt aplicabile prevederile art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, respectiv termenul de 5 ani înlăutrul căruia autoritatea vamală are dreptul să modifice declarația vamală. Întrucât acest termen începe să curgă de la data acordării liberului de vamă, care pentru cea mai veche operațiune controlată a avut loc la data de 24.12.2009, iar decizia de regularizare a drepturilor vamale a fost comunicată la data de 24.10.2014, rezultă că termenul de prescripție aplicat nu este împlinit. Nu este întemeiată nici critica reclamantei referitoare la nelegalitatea recalculării datoriei vamale. Recalcularea datoriei vamale a fost efectuată de autoritățile vamale cu respectarea dispozițiilor art. 78 alin. (3) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 și art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal. Potrivit normei unionale, care este preluată cu un conținut similar și în legislația națională, "Atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indică faptul că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, în conformitate cu dispozițiile prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informație nouă de care dispun." Din perspectiva normei menționate, acceptarea declarației vamale inițiale și acordarea liberului de vamă după achitarea datoriei vamale, astfel calculată, pe baza informațiilor înscrise pe propria răspundere de declarant, nu înlătură dreptul și obligația autorității vamale, atunci când, sub rezerva respectării termenului de prescripție, intră în posesia unor informații noi, apte de a demonstra că informațiile declarate inițial sunt incomplete sau inexacte, de a aplica regimul vamal corespunzător noilor infomații obținute. Or, reclamanta în temeiul declarației inițiale, prin care i s-a acordat liberul de vamă, a beneficiat, așa cum corect a reținut instanța de fond, de preferințe tarifare, beneficiind de taxe vamale 0%, în loc de 3,7%, care i-ar fi fost percepute, dacă s-ar fi putut constata de la declarația inițială că mărfurile importate nu au originea conformă celei declarate și nu i s-au perceput taxe antiduping în procent de 85% pentru această situație constatată, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 91/2009. Instanța de control judiciar nu împărtășește nici argumentele recurentei reclamantei referitoare la neîndeplinirea în cauză a condițiilor impuse de legislația unională privind înscrierea ulterioară a drepturilor, întrucât potrivit art. 217 și 218 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 orice valoare a drepturilor de import care rezultă dintr-o datorie vamală, se calculează de către autoritățile vamale și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile. Potrivit art. 220 alin. (2) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, "înscrierea ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă în cazul în care:. (b) valoarea drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorităților vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiții rezonabile de către debitor, acesta acționând la rândul lui cu bună-credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește declarația vamală". Așa cum s-a argumentat pe larg în hotărârea atacată, pe baza statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, în baza art. 220 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 autoritățile competente pot proceda la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor de import, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ. În primul rând, este necesar ca taxele să nu fi fost percepute ca urmare a unei erori din partea autorităților, imputabile numai unui comportament activ al acestora. Apoi, eroarea autorităților trebuie să fie de asemenea natură încât nu a putut fi detectată în condiții rezonabile de un debitor de bună credință, în aprecierea caracterului detectabil al erorii ținându-se seama de natura ei, experiența profesională a operatorilor respectivi și de diligența de care aceștia au dat dovadă. În analiza naturii erorii se are în vedere complexitatea sau, dimpotrivă, caracterul suficient de simplu al reglementării în cauză, precum și perioada în care autoritățile au persistat în eroare. În final, mai este necesar ca debitorul să fi respectat toate dispozițiile prevăzute de reglementarea în vigoare în ceea ce privește declarația sa vamală. În raport de împrejurările constatate, conform cărora certificatele de origine din Malaysia, Thailanda sau Indonezia sunt ilegale, aspect necontestat de recurenta reclamantă, este justă aprecierea instanței de fond în sensul neîntrunirii primei condiții, neputând fi luată în calcul o eroare a autorității vamale de vreme ce unele certificate nu au fost eliberate de autorități, iar altele au fost eliberate în baza unor informații false ale exportatorului, constatare care justifică lipsa de analiză a celorlalte condiții, și fundamentează concluzia că autoritățile vamale erau îndreptățite a proceda la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor de import. În acest context nu se poate considera ca valabilă nici aserțiunea reclamantei recurente că nu intră în domeniul măsurilor de risc rezonabile luarea unor măsuri suplimentare pentru verificarea autenticității certificatelor de origine și a provenienței mărfurilor. Așa cum a reținut instanța de fond, pe baza jurisprudenței unionale în această materie, faptele ilicite prejudiciabile săvârșite de furnizorii importatorilor nu pot fi imputate Uniunii, astfel că sarcina probațiunii împrejurării că autoritățile care au eliberat astfel de certificate aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de faptul că mărfurile nu îndeplineau condițiile necesare pentru a beneficia de tratament preferențial se transferă importatorior de bună credință, riscurile inerente ale piețelor pe care le prospectează constituind un incovenient normal al comerțului. În mod temeinic a respins instanța de fond și criticile reclamantei referitoare la nedatorarea accesoriilor aferente creanței vamale impuse suplimentar. Dispozițiile art. 232 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 reglementează dobânzile pentru executarea cu întârziere a obligației vamale, așa cum a fost stabilită prin decizia de impunere suplimentară, care se datorează de la momentul expirării teremenului de plată din actul de impunere. Pentru dobânzile de întârziere datorate de la momentul acordării liberului de vamă și până când a fost emis actul administrativ rectificator al datoriei vamale, aplicabile sunt dispozițiile art. 119, 120 și 120 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, norme care nu au un corespondent în Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992, cu care să intre în conflict. Din această perspectivă în mod corect au fost calculate accesorii de întârziere de la data acordării liberului de vamă, pentru fiecare declarație în parte, respectiv de la data scadenței datoriei vamale. În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că actele administrative fiscale contestate sunt legale, hotărârea instanței de fond care le-a validat fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L., ca nefondat.