Decizia nr. 1973/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2213/2016 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și Fiscal la data de 13 iulie 2015 reclamanta SC A. SRL, societate în faliment, prin administrator special B., cu viza lichidatorului judiciar C., a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației formulată de reclamantă.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2213 din 24 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât: - a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare de Contestațiilor; - a anulat Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; - a obligat pârâta la soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de imputare nr. x/584 din 23 septembrie 2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Agenția Națională de Administrare Fiscală, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut ca "nu este îndeplinită cea de-a doua condiție de fond prevăzuta de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv nu s-a justificat condiția ca infracțiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă", hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prima instanță nu a observat faptul că în cea mai mare parte a cererii de chemare în judecată, prin care se solicită obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației formulate, se invocă motive ce țin de legalitatea actelor atacate și nu motive care să demonstreze nelegalitatea hotărârii de suspendare a soluționării contestației. În mod greșit Curtea de Apel București a constatat că nu se impunea suspendarea soluționării contestației pana la soluționarea definitiva a sesizării penale, cât timp chestiunea supusă dezbaterii în contestația ce a fost suspendată vizează o chestiune ce ține în mod clar de aplicarea normelor fiscale. Interdependența dintre sesizarea organului de urmărire penală și soluția ce urmează a fi data în procedura administrativă constă în faptul că în urma verificărilor în speță se pune problema realității operațiunilor desfășurate de reclamanta, având drept consecință diminuarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat. Organele de inspecție fiscală au considerat că nu se probează realitatea tranzacțiilor înregistrate de societate, în fapt majorându-se nejustificat TVA deductibilă. Ca urmare a inspecției fiscale efectuate, s-a constatat că în perioada supusă inspecției fiscale, reclamanta a efectuat achiziții de aluminiu de la diverși operatori economici care nu pot justifica proveniența mărfii comercializate, deoarece au înregistrat în evidența contabilă achiziții efectuate de la societăți care, fie erau inactive la datele înscrise în facturi, fie nu recunosc tranzacțiile având alte obiecte de activitate, fie erau cu activitatea suspendată la datele din facturi sau erau societăți de tip "fantomă". În consecință, având în vedere prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, organele de inspecție fiscală au stabilit că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor emise de societățile menționate, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1), art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. b), art. 155 alin. (5) și art. 158 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, stabilind TVA suplimentar de plată în sumă de 11.793.363 RON, pentru care au fost calculate accesorii aferente în sumă totală de 2.087.187 RON, conform prevederilor art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Olt au întocmit și transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt Sesizarea penală nr. 4341/30.09.2014 împreună cu Procesul-verbal nr. x din 30 septembrie 2014, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 8 și art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Practica judiciară a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiuni care constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. În acest sens, operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se precizează în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de înalta Curte de Casație și Justiție, descriere care se circumscrie speței. Afirmațiile privind existența documentelor justificative pentru operațiunile desfășurate nu sunt de natură să conducă la pronunțarea unei soluții favorabile contribuabilului, întrucât numai organele de cercetare și urmărire penală, în cadrul competențelor de care dispun, pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitatea contestatoarei reflectă realitatea operațiunilor. În acest sens, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere faptul că au considerat că operațiunile efectuate au implicații fiscale pentru care se ridică problema realității operațiunilor declarate, respectiv ascunderea sursei impozabile, cu consecința diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat. În conformitate cu jurisprudența CJUE, orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită (CEJ - Cauza 255/2002 Halifax & alții). Prin Decizia nr. 72 din 28 mai 1996, Curtea Constituțională a reținut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., devenit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o". Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. În același sens a fost pronunțată și Decizia nr. 95/2011 de către Curtea Constituțională prin care se retine că "în ceea ce privește posibilitatea organului de soluționare a contestației de a suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, Curtea a reținut că adoptarea acestei măsuri este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situație este firesc ca procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]". 3.2. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, prin recursul formulat, a solicitat, în temeiul art. 489 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza în temeiul prevederilor art. 498 din C. proc. civ., respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de SC A. SRL, având în vedere următoarele: Prin Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor, în conformitate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de SC A. SRL până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; Între stabilirea creanțelor fiscale cu titlu de impozit pe profit și TVA în sumă totală de 13.880.550 RON din Decizia de impunere nr. x din 23 septembrie 2014, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 23 septembrie 2014 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reprezentanții societății există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei dedusă judecății. Legătura strânsă dintre posibilul caracter infracțional al faptelor și soluționarea contestației administrative a reclamantei constă în necesitatea ca organul de soluționare a contestațiilor să stabilească mai întâi realitatea operațiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligațiile bugetare contestate și asupra cărora urmează să se pronunțe organele de cercetare penală. Este o necesitate ca organul de soluționare a contestațiilor să stabilească mai întâi realitatea operațiunilor economice în baza cărora au fost stabilite obligațiile bugetare contestate și asupra cărora urmează să se pronunțe organele de cercetare penală. Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Acestea au fost motivele pentru care organele administrative au apreciat că nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de finalizarea soluționării penale. Prioritatea de soluționare în speță o au organele de cercetare penală care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptului ce atrage plata la bugetul statului a creanțelor datorate și constatate în virtutea faptei infracționale. Valoarea foarte mare a obligațiilor fiscale reținute ca datorate de către intimată întăresc ideea pronunțării cu întâietate a elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Fini H. -C.32/03, Kittel și Recolta Recycling - C - 439/04 și C - 440/04, Mahayben și David C - 80/11 și C -142/11 și Bonik - C-285/11.) Justa înțelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. A proceda altfel, ar însemna să se ignore cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au sesizat organele de cercetare penală în temeiul art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constatându-se indiciile săvârșirii unor infracțiuni, fapt ce poate conduce ia o contrarietate între hotărârea penală și cea civilă, care poate determina afectarea prestigiului justiției și a ordinii publice, cu consecințele ce decurg din această situație. Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului declarat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată, intimata-reclamantă SC A. SRL, societate în faliment, prin lichidatorul judiciar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.

Aspecte de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei SC A. SRL, societate în faliment, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației formulată de reclamantă. Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 23 septembrie 2014 a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 23 septembrie 2014 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, acte prin care s-au calculat în sarcina contestatoarei obligații fiscale în sumă totală de 13.880.550 RON. Împotriva acestor acte de control s-a formulat contestație, iar prin Decizia nr. 412 din 18 decembrie 2014 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în conformitate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată, s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. S-a avut în vedere că, prin Adresa nr. x din 30 septembrie 2014, organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt plângerea penală împreună cu întreaga documentația întocmită ca urmare a verificărilor efectuate în legătură cu realitatea și legalitatea activității reclamantei, apreciind că nu se probează realitatea tranzacțiilor încheiate de societatea reclamantă, în fapt majorându-se nejustificat TVA deductibilă. Se reține, în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 23 septembrie 2014, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.09.2014 contestată, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, întrucât s-a constatat că reclamanta a efectuat achiziții de aluminiu de la diverși operatori economici care nu pot justifica proveniența mărfurilor comercializate, deoarece au înregistrat în evidența contabilă achiziții efectuate de la societăți care, fie erau inactive la datele înscrise în facturi, fie nu recunosc tranzacțiile având alte obiecte de activitate, fie erau cu activitatea suspendată la datele din facturi sau erau societăți de tip "fantomă". Prima instanță a admis acțiunea reclamantei, reținând, în raport de conținutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar și de cele rezultate din raportul de inspecție fiscală că în cauză, că nu este îndeplinită cea de a doua condiție, de fond, prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv pârâta nu a justificat condiționalitatea ca infracțiunile sesizate să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Prima instanță a apreciat că pronunțarea cu prioritate, spre exemplu, a instantei de contencios administrativ asupra realității tranzacțiilor analizate în cadrul raportului de inspecție fiscală nu ar împieta asupra cercetării penale în desfășurare, eventualele constatări definitive ale instanței de contencios administrativ cu privire la reclamantă reprezentând o chestiune prealabilă de care organele penale vor ține cont în stabilirea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală cu care au fost sesizate. Așadar, cât timp chestiunea supusă dezbaterii în contestația ce a fost suspendată de organele penală vizează o chestiune ce ține în mod clar de aplicarea normelor fiscale, prima instanță a conchis că nu se impunea suspendarea soluționării contestației până la soluționarea definitivă a sesizării penale sus-menționate. De asemenea, a avut în vedere că la 2 ani de la data sesizării nu exista nici măcar o soluție de sesizare a instanțelor de judecată cu săvârșirea unor infracțiuni. Prima instanță a mai constatat că, deși îndeplinirea condiției înrâuririi hotărâtoare ar fi putut fi reținută prin simplu fapt că aceleași fapte care fac obiectul deciziei de impunere contestate în prezenta cauză ar face obiectul analizei și cadrul dosarului penal, oportunitatea acestei măsuri nu se impunea nici față de invocarea puterii de lucru judecat de către reclamantă a Sentinței nr. 2546/2012 a Tribunalului Olt, ce are caracter definitiv, sentința atașată l dosar.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte împărtășește statuările primei instanțe, în sensul că prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pot constitui temei al suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existența faptei, identitatea și vinovăția autorului să constituie în sine un temei pentru soluționarea procedurii administrative. În ceea ce privește înțelesul sintagmei de "înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă", ca premisă în vederea aplicării dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte amintește că norma legală impune organelor administrativ fiscale să dezvolte argumentele pentru care soluționarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenței sau după caz, a inexistenței infracțiunii sesizate (în speță evaziunea fiscală) este necesară pentru a dezlega raportul juridic de drept fiscal cu care au fost învestite, pornind de la concluziile anchetei penale, condiție ce nu este îndeplinită în cauză. În cauză, organul fiscal nu arată motivat care este legătura de cauzalitate între obligațiile fiscale contestate în procedura administrativă și stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni, și care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , care reclamă o decizie "motivată" a organului care soluționează contestația administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele Deciziei nr. 412 din 18 decembrie 2014, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, la strânsa dependență care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranșată de organele de cercetare penală. Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul. În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de societatea controlată, determinând stabilirea unor obligații fiscale suplimentare prin emiterea unui act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului, pe aceeași bază factuală, pe motiv că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni. Având în vedere că la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare organul de control și-a exercitat dreptul de apreciere conferit de art. 6 alin. (1) C. proc. fisc. , coroborat cu 11 alin. (1) din C. fisc. , organul de soluționarea a contestației trebuia să aprecieze relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și, în temeiul dispozițiilor de drept fiscal aplicabile, și, în virtutea aceluiași drept de apreciere, să se pronunța cu privire la realitatea sau conținutul economic al operațiunilor efectuate. Această soluție trebuia fundamentată pe analiza activității economice desfășurate de societate, cu valorificarea jurisprudenței Înaltei Curți și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât, în raport de constatările organului de control fiscal, o eventuală stabilire a răspunderii penale nu ar fi de natură să conducă la agravarea, ci eventual la confirmarea răspunderii fiscale stabilite în sarcina contribuabilului. Exercitarea dreptului de apreciere în analiza documentelor prezentate de societate pentru justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului (a necesității achizițiilor efectuate prin prisma scopului economic declarat) permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că acestea nu sunt apte să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, cu consecința recalificării sau înlăturării unor tranzacții, însă stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în acest temei nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni. Înalta Curte împărtășește și concluzia primei instanțe, în sensul că oportunitatea acestei masuri nu se impunea nici fata de invocarea de către reclamantă a puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 2546/2012 a Tribunalului Olt, prin care s-a analizat, în cadrul considerentelor, și situația intervenientei SC A. SRL, cu privire la aceleași operațiuni economice, și s-a reținut că nu poate conduce la concluzia că operațiunile economice nu au fost realizate în realitate faptul că furnizorii reclamantei au ținut o contabilitate necorespunzătoare și nici formularea de sesizări penale cu privire la aceștia, cat timp respectivele operațiuni au fost înregistrate în contabilitate, au fost achitate obligațiile fiscale și furnizorii, plata fiind făcută de cele mai multe ori prin tranzacții bancare. Prima instanță a respins în mod corect apărarea paratelor în sensul ca această hotărâre judecătorească este nerelevată, având ca obiect doar verificarea deciziei Curții de Conturi, deoarece reclamanta a fost parte în dosar ca intervenienta și au fost analizate aspecte comune cu cele ce fac obiectul deciziei de impunere împotriva căreia reclamanta a formulat contestația formulata, sentința invocata beneficiind de putere de lucru judecat. În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (30 septembrie 2014) și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a valida soluția pronunțată de instanța de fond. Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere, emisă în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului, de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că în mod corect a apreciat prima instanță că se impune obligarea organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt.