ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3306/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată nr. x din 20 februarie 2017 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2178 din 8 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantei în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2178 din 8 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat, în esență că, potrivit art. 20 alin. (3) și (4) din Norma nr. 16/2015 emisă de ASF și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, listele creditorilor de asigurări ale căror creanțe sunt certe, lichide și exigibile se întocmesc pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată, listele fiind supuse aprobării comisiei speciale, iar plata se face ulterior aprobării din disponibilitățile recurentei-pârâte. În opinia recurentei-pârâte, îndeplinirea operațiunilor administrative care se realizează în cadrul procedurii necontencioase de soluționare a cererilor de plată este incompatibilă cu termenul de 30 de zile raportat și la gradul de complexitate al fiecărui dosar de daună în parte. A învederat, de asemenea, că legiuitorul nu a prevăzut un termen de plată în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, impunându-se a se avea în vedere un termen rezonabil, conform Recomandării CM/Rec 2007 a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 2 august 2018, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurentul nu se poate prevala de susțineri potrivit cărora Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor de plată, pentru a tergiversa soluționarea dosarelor de daună, în dosarul dedus judecății, cererea de plată fiind depusă la data de 2 februarie 2017. A mai arătat că recurentul nu a adus nicio probă în susținerea afirmațiilor sale, reluând același argumente invocate și la instanța de fond, respectiv numărul mare de cereri și soluționarea acestora în ordinea înregistrării, motive care nu pot înlătura obligația recurentei de soluționare a cererii de plată.

Procedura derulată în recurs Prin Rezoluția din 7 decembrie 2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată în ședință publică fără a se parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. La solicitarea intimatei-reclamante, prin încheierea dată în ședința de Cameră de Consiliu din data de 7 martie 2019, Înalta Curte a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea autorității recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluționarea cererii de plată nr. x din 20 februarie 2017. În esență, urmare a unui eveniment rutier petrecut în data de 16 octombrie 2010, printre ale cărui victime s-a aflat și intimata-reclamantă din prezenta cauză, prin Sentința penală nr. 639 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Buftea rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 683 din 27 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, persoana vinovată de producerea accidentului a fost obligată, prin intermediul asigurătorului SC B. SA, să plătească intimatei-reclamante despăgubiri materiale în cuantum de 30.049,20 RON și 1.105,72 coroane daneze, respectiv despăgubiri morale în valoare de 100.000 euro. Având în vedere că la data de 27 iulie 2016 Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară a hotărât retragerea autorizației de funcționare a Societății B. S.A. și promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment, cerere admisă de Tribunalul Sibiu prin Hotărârea nr. 132 din 16 februarie 2017, cererea de plată a despăgubirilor, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, a fost înregistrat sub nr. x din 20 februarie 2017 la Fondul de Garantare a Asigurărilor. Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea o perioadă mai mare de 10 luni, intimata-reclamantă a solicitat constrângerea autorității recurente pe calea acțiunii în justiție. Soluția primei instanțe de admitere a cererii și obligare a recurentului să soluționeze cererea de plată în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt reținută, sentința analizând punctual cu argumente de fapt și de drept atât refuzul autorității de a rezolva cererea de plată, cât și necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluție însușită și de instanța de control judiciar. Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează hotărârea care nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. În speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste ipoteze, sentința atacată fiind motivată cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Judecătorul fondului a indicat situația de fapt pe baza probelor administrate, precum și motivele pe care și-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expuse clar și logic. În contextul argumentelor invocate de părțile litigante, instanța de fond a reținut pasivitatea autorității recurente în ceea ce privește soluționarea cererii intimatei de acordare a despăgubirilor și, totodată, pentru a înlătura vătămarea produsă intimatei prin conduita nelegală a recurentei, a dispus obligarea acesteia la soluționarea cererii de plată în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate critici legate de interpretarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează termenul de soluționare a cererii de plată, Înalta Curte reține că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei. Astfel, evenimentul rutier în urma căruia s-a născut dreptul intimatei la despăgubiri a avut loc la data de 16 octombrie 2010, iar cererea de plată a fost depusă la data de 20 februarie 2017, nefiind soluționată până în prezent. Criticile recurentei în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererilor de plasă depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanța de fond nu respectă exigențele unui termen rezonabil, dată fiind multitudinea cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate. Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale. În raport de circumstanțele particulare ale speței, Înalta Curte constată că, deși evenimentul a avut loc la data de 16 octombrie 2010, practic recunoașterea acestui drept este lăsată din nou la latitudinea administrației, după un parcurs procesual care datează din data de 22 decembrie 2017, când a fost înregistrată la instanța de fond cererea de obligare a autorității la soluționarea cererii de plată. Totodată, în lipsa unor dovezi cu privire la volumul de activitate al autorității recurente, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține a fiind nefondate criticile care vizează nerespectarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de plată în ordinea înregistrării acestora. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată nerespectarea de către recurent a unui termen rezonabil de soluționare a cererii de plată, termen care se apreciază în concret, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cereri de plată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele arătate, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.