ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2899/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de contencios administrativ și fiscal, înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, formulată de reclamanta A. s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integrare, să se dispună anularea Raportului de Evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de către Agenția Națională de Integritate, Inspecția de Integritate, cu cheltuieli de judecată. În considerentele acțiunii, reclamanta a învederat faptul că, prin Raportul de Evaluare cu nr. x din 23 noiembrie 2015, se reține că reclamanta ar fi într-o situație de incompatibilitate, anume, generată de faptul că a deținut concomitent, funcția de cenzor al SC B. SA și aceea de primar al orașului Reghin, aferentă mandatului 2012 - 2016.

Hotărârea primei instanțe. Prin Sentința nr. 41 din data de 15 aprilie 2016 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE INTEGRITATE INSPECȚIA DE INTEGRITATE. Pentru a pronunța această hotărâre, constatând legalitatea și temeinicia raportului de evaluare contestat, prima instanță a apreciat că acțiunea reclamantei nu este fondată, având în vedere următoarele considerente: Prin Raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015, emis de pârâtă Agenția Națională Pentru Integritate s-a reținut în sarcina reclamantei A. încălcarea regimului juridic al incompatibilităților deoarece a deținut concomitent funcția de primar al municipiului Reghin, județul Mureș și calitatea de cenzor la SC B. SA în perioada 19 iunie 2012 - 10 decembrie 2014, încălcând prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) și k) din Legea nr. 161/2003, precum și dispozițiile art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003. Conform art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției: funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu: (...) d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice funcție de conducere ori de execuție la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice; k) orice alte funcții publice sau activități remunerate (...). Prin Încheierea nr. 522/CC din 19 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria Reghin în Dosarul nr. x/2012 a fost validată alegerea reclamantei A. în funcția de primar al municipiului Reghin, județul Mureș, din data de 19 iunie 2012 până în prezent, reclamanta A. exercitând mandatul de primar al municipiului Reghin. De asemenea, reclamanta a deținut începând cu data de 28 iulie 1995 calitatea de cenzor la SC B. SA (conform extras ORC -fila x și urm.), această calitate încetând ca urmare a demisiei reclamantei în data de 10 decembrie 2014 (demisia fiind înregistrată sub nr. x din 18 noiembrie 2014). În calitate de cenzor la SC B. SA, reclamanta a obținut venituri salariale: în cuantum de 6.804 RON în anul 2012, în cuantum de 7.556 RON în anul 2013, respectiv în cuantum de 7.271 RON în anul 2014, conform adeverințelor de venituri, copiilor fișelor fiscale și extraselor din bazele de date comunicate de ANAF - AJFP Mureș - Serviciul Fiscal Municipal Reghin. Din examinarea stării de fapt expuse, în aplicarea dispozițiilor normative enunțate, prima instanță a reținut că reclamanta A. a deținut concomitent funcția de primar al municipiului Reghin, județul Mureș și calitatea de cenzor la SC B. SA în perioada 19 iunie 2012 - 10 decembrie 2014 și a obținut venituri salariale inclusiv ca urmare a exercitării calității de cenzor, încălcând astfel prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) și k) din Legea nr. 161/2003. Contrar susținerilor reclamantei, prima instanță a apreciat că exercitarea atribuțiilor specifice funcției de cenzor într-un mod limitat - neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfășurarea unor activități de natură managerială care să influențeze activitatea societății - nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate, acesta, spre deosebire de conflictul de interese, fiind determinată de simpla deținere concomitentă a calităților prohibite de dispozițiile legale. În viziunea legiuitorului, interdicția cumulului de funcții ca urmare a reglementării stării de incompatibilitate nu este condiționată de afectarea în concret a imparțialității, obiectivității atribuțiilor îndeplinite. În consecință, nu prezintă relevanță juridică faptul că municipiul Reghin nu a încheiat contracte de achiziții publice cu SC B. SA.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței nr. 41 din data de 15 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta reclamantă a susținut că s-ar fi impus distincția între o funcție de cenzor exercitată cu drepturi depline ori restrânse, funcția de cenzor nu poate fi privită de manieră ut singuli, prin simpla denumire a funcției per se, ci trebuie raportată în context, în acord cu exercitarea sau lipsa exercitării atribuțiilor corelative funcției de cenzor. Consideră că în mod greșit a reținut prima instanță că neexercitarea atribuțiilor specifice funcției de cenzor într-un mod repetat, neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfășurarea activităților de natura managerială care să influențeze activitatea societății nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate. De asemenea, arată că trebuia realizată o distincție între poziția de conducere/execuție/director și cea de cenzor, raportat la valențele exercitării atributelor inerente funcției îndeplinite. Or, din acest punct de vedere, este evidentă distincția netă între a deține o funcție de cenzor, care presupune o funcție de supraveghere, față de o funcție de director/președinte, care implică exercitarea unei funcții de conducere. Reiterează cele arătate prin poziția exprimată ca răspuns la adresa A.N.I., în sensul că atribuțiile specifice poziției de "cenzor" în cadrul B. S.A. au fost exercitate în mod limitat de către recurenta reclamantă, în contextul în care aceasta nu a deținut acțiuni, nu a deținut nicio funcție de administrare, conducere, execuție, management și nu a fost membru în consiliul de administrație, aspecte care să conducă de plano la încadrarea într-o situație de incompatibile astfel cum este reglementată de prevederile Legii nr. 161/2003. Astfel: 1. În cadrul societății B. SA, funcția de cenzor nu a reprezentat o funcție de execuție în sensul inerent funcțiilor enumerate ope legis în dispoziția art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. 2. În cadrul SC B. SA, au fost trei cenzori, printre care, astfel cum a arătat, a fost singura care nu a deținut acțiuni; 3. Atribuțiile expres îndeplinite în cadrul Comisiei de Cenzori al B. SA presupuneau doar verificarea balanțelor și a bilanțului contabil. Vizarea acestora intră în spectrul de atribuții al Președintelui Comisiei de cenzori, care deținea și calitatea de expert contabil;

Rolul său în cadrul reprezentărilor Adunării Generale a Acționarilor a fost doar de supraveghere, toate celelalte atribuții aparținând Președintelui Comisiei de Cenzori;

Potrivit art. 101 din Legea nr. 31/1990, alin. (1): "Orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală (...)", iar potrivit art. 120 alin. (1), din același act normativ "Acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută la art. 101 alin. (2)". Mai mult, art. 128 din Legea nr. 31/1990, legea societăților comerciale, statuează cu titlul de principiu incesibilitatea dreptului de vot, astfel că "Dreptul de vot nu poate fit cedat". Din corelarea textelor de lege menționate, și, ținând cont de faptul că nu deține acțiuni în cadrul unei societăți constituită pe acțiuni, B. SA, se deduce cu forța evidenței faptul că nu a luat parte la nicio decizie de management în cadrul Adunărilor Generale a Acționarilor.

Astfel cum se învederează și în cuprinsul Referatului de Evaluare, potrivit răspunsului comunicat de către Agenția pentru Agenda Digitală a României prin Adresa nr. x din 26 martie 2015, nu au fost încheiate contracte de achiziții publice de către operatorul B. SA care să conducă la suspiciuni de incompatibilitate, deci nu s-a putut reține niciun conflict de interese între activitatea exercitată în calitate de primar și cea de cenzor, nici măcar în considerentele Raportului de evaluare contestat în acțiunea pendinte. Consideră că a dovedit că prin deținerea unei funcții care nu implică atribuții de ordin executiv, decizional ori administrativ, în mod concomitent cu funcția de primar, nu pot fi incidente dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) și lit. k) din Legea nr. 161/2003. Astfel, în aplicarea principiului prevalentei substanței asupra formei, nu poate fi pus semnul egalității între o persoană care exercită funcția de "cenzor" cu atribuții depline și o persoană care exercită funcția într-o limită rezonabilă cu respectarea întocmai a normelor privind măsurile pentru asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice. Totodată, arată că își susține aceste critici și din perspectiva jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a pronunțat cu privire la modul în care trebuie interpretate aspectele de incompatibilitate reglementate de Legea nr. 161/2003. Așadar, prin Decizia din 21 ianuarie 2015 a fost respins ca nefondat recursul declarat de către Agenția Națională de Integritate, și s-a statuat ca fiind compatibilă funcția de primar cu cea de reprezentant al municipalității în Adunarea Generală a Acționarilor al SC C. SA Sibiu. De asemenea, raportat la orientarea practicii judiciare, mai arată faptul că și prin Decizia nr. 131 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de către Curtea de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea promovată împotriva Raportului de Evaluare al Inspecției de Integritate al ANI, prin care se susținea existența stării de incompatibilitate între funcția de viceprimar și cea de administrator al unei societăți. Astfel s-a concluzionat că starea de incompatibilitate nu poate fi reținută atâta timp cât față de persoana în cauză, deși a îndeplinit anumite atribuții (declarații date la AFP), nu s-a dovedit exercitarea în fapt a activității de administrator. Prin urmare se desprinde concluzia că, în analizarea existenței unei stări de incompatibilitate, instanța reține că trebuie analizată poziția celui în cauză în concreto, în raport cu atribuțiile faptic exercitate, iar nu cu denumirea in abstracto a funcției deținute, ceea ce prima instanță a omis. Analizând comparativ față de atribuțiile administratorului, enunțate prin dispozițiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, atribuțiile exercitate cu titlul de "cenzor" sunt de supraveghere, care în lipsa deținerii unor acțiuni ori alte beneficii din activitatea societăți sunt mult diluate, și nu ridică nicio situație de incompatibilitate ori de conflict de interese. Astfel, dat fiind că instanța nu a reținut o situație de incompatibilitate între funcția de administrator și cea de viceprimar, cu atât mai mult, raportat la situația dedusă judecății, nu subzistă legătura de cauzalitate între funcția îndeplinită și starea de incompatibilitate reținută prin Raportul de evaluare contestat. Cu privire la societatea B. SA, subliniază că la momentul curent, nu mai deține această calitate. Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2019, anterior primului termen de judecată, recurenta reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate existența unor motive de casare de ordine publică și să pună în discuția părților nulitatea absolută a Raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate, având în vedere încălcarea normelor imperative de drept material prevăzute de art. 13.alin. (2) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și art. 9 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din același act normativ, privitoare la repartizarea aleatorie a lucrărilor de evaluare. Prin concluziile orale formulate în ședință publică din data de 6 martie 2019, recurenta reclamantă a precizat că motivele de ordine publică invocate în fața instanței de recurs vizează atât sentința cât și legalitatea raportului de evaluare. De asemenea, prin notele de ședință înregistrate la data de 15 mai 2019, recurenta reclamantă a solicitat instanței de recurs să constate prescripția răspunderii pentru incompatibilitatea reținută, în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 54/2019. 4. Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate. 5. Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 martie 2019. 6. Soluția instanței de recurs Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea interpretării dispozițiilor art. 489 alin(3) C. proc. civ., în sensul de a lămuri dacă prin norma legală vizată s-a interzis părților să invoce motive de recurs de ordine publică și dacă s-a permis exclusiv instanței de recurs să invoce asemenea motive, se reține: În temeiul dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." Pentru declanșarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din C. proc. civ., a instituit condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul învestit cu soluționarea recursului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este definitivă. Asupra condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din C. proc. civ. nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerința ca de interpretarea dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în sensul de a lămuri dacă prin norma legală vizată s-a interzis părților să invoce motive de recurs de ordine publică și dacă a permis exclusiv instanței de recurs să invoce aceste motive, să depindă soluționarea recursului. Cu toate acestea, chestiunea de drept cu care recurenta reclamantă solicită sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie o problemă de drept reală, care să necesite lămurire, întrucât este clară și nu este de natură să conducă la interpretare diferită sau contradictorie din parte instanțelor judecătorești. În temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică". Nemotivarea recursului prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, este sancționată cu nulitatea, conform art. 489 C. proc. civ. De asemenea, în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. recursul va fi nul. Cu titlu de excepție, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. permite ca motivele de ordine publică să fie invocate din oficiu de instanța de recurs, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fiind lipsit de echivoc că această posibilitate este recunoscută numai instanței, nu și părților. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin criticile de nelegalitate invocate în recurs, încadrate la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că prima instanță trebuia să observe diferența între o funcție de cenzor exercitată cu drepturi depline ori restrânse, diferența între exercitarea sau lipsa exercitării atribuțiilor corelative funcției de cenzor, respectiv distincția între poziția de conducere/execuție/director și cea de cenzor, care este o funcție de supraveghere, care nu implică exercitarea unei funcții de conducere. Prima instanță a validat constatările în fapt și în drept efectuate de intimata pârâtă, sens în care a reținut că începând din data de 19 iunie 2012 reclamanta A. exercită mandatul de primar al municipiului Reghin concomitent cu exercitarea calității de cenzor, încasând veniturile aferente acestei funcții, conform adeverințelor de venituri, copiilor fișelor fiscale și extraselor din bazele de date comunicate de ANAF - AJFP Mureș - Serviciul Fiscal Municipal Reghin, declarația sa vizând demisia din calitatea de cenzor fiind formulată în data de 18 noiembrie 2014, cu depășirea evidentă a termenului de 15 zile prevăzut de art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003. Înalta Curte împărtășește opinia primei instanțe, în sensul că exercitarea atribuțiilor specifice funcției de cenzor într-un mod limitat - neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfășurarea unor activități de natură managerială care să influențeze activitatea societății - nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate reținută. În acord cu cele reținute de prima instanță, interdicția cumulului de funcții ca urmare a reglementării stării de incompatibilitate nu este condiționată de afectarea în concret a imparțialității, obiectivității atribuțiilor îndeplinite. În consecință, nu prezintă relevanță juridică faptul că municipiul Reghin nu a încheiat contracte de achiziții publice cu SC B. SA. În privința jurisprudenței la care reclamanta face referire, Înalta Curte observă că aceasta este neconcludentă în prezenta cauză, analogia făcută în sensul că starea de incompatibilitate s-ar fi putut reține numai în situația exercitării în fapt a funcției de administrator este fundamentată de o interpretare vădit eronată a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) și k) din Legea nr. 161/2003, precum și dispozițiile art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003. Astfel, incompatibilitatea funcției de primar cu funcțiile private enunțate de dispozițiile art. art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 constituie cazuri distincte de incompatibilitate. Astfel, recurenta reclamantă, deținând concomitent funcția de primar cu cea de cenzor și încasând drepturile salariale aferente funcției de cenzor, nu se poate apăra afirmând că nu a exercitat în fapt atribuții de conducere și administrare în cadrul societății, întrucât aceste atribuții exced celor specifice funcției de cenzor. Astfel, potrivit atribuțiilor stabilite de Legea nr. 31/1990 (art. 163), cenzorii sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ținute regulat și dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, aducând la cunoștință membrilor consiliului de administrație neregulile în administrație și încălcările dispozițiilor legale și ale prevederilor actului constitutiv pe care le constată, iar cazurile mai importante, la cunoștință adunării generale. Nu este concludentă nici apărarea conform căreia simpla deținere a unei funcții nu determină starea de incompatibilitate. În prezenta cauză, prezumția care operează în temeiul mențiunii înscrise în registrul comerțului, a cărei opozabilitate este reglementată prin dispozițiile art. 160 1 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 50 din același act normativ, este întărită și de faptul că recurenta reclamantă a beneficiat de remunerația de cenzor. Mai mult, nu au putu fi identificate împrejurări de fapt care să înlăture efectele acestei prezumții. Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită cererea recurentei reclamante prin care solicită instanței de recurs să constate existența unor motive de casare de ordine publică și să pună în discuția părților nulitatea absolută a Raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate, pe motivul încălcării art. 13.alin. (2) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și art. 9 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din același act normativ. Contrar susținerilor recurentei reclamante, potrivit cărora aceste critici vizează hotărârea primei instanțe și, ca atare, constituie motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte observă că în realitate vizează legalitatea raportului evaluare contestat și constituie motive noi de nulitate față de cele invocate în prima instanță. În temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În materia contenciosului administrativ, controlul judiciar are ca obiect hotărârea prin care în prima instanță a tranșat litigiul născut în legătură cu emiterea sau încheierea unui act administrativ, control care se exercită în limitele cadrului procedural stabilit în primă instanță. Prin urmare, nu pot fi analizate în recurs criticile privind încălcarea dispozițiilor legale care reglementează emiterea actului administrativ atacat care nu au format obiectul judecății în prima instanță. Cu referire la excepția prescripției, Înalta Curte apreciază că nici aceasta nu poate fi invocată pentru prima oară în recurs. Prescripția răspunderii, în ceea ce privește incompatibilitățile stabilite de Legea nr. 161/2003, pentru a putea fi avută în vedere de instanță în examinarea legalității raportului de evaluate contestat, trebuie invocată în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în termen de 15 zile de la comunicarea acestuia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat și la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.