ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7145/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 558/828/2010, contestatorul M.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Roman, reprezentat de Ministerul de Finanțe, ca instanța să dispună întoarcerea executării silite, respectiv restituirea in natura ori in echivalent bănesc a mai multor bunuri ce au aparținut autorului său, I.M., condamnat in baza sentinței penale nr. 1988 din 11 noiembrie 1974 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a București, la munca silnica pe viata, aplicându-i-se totodată și pedeapsa complementara a confiscării averii. Prin decizia penală nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul in anulare și s-a dispus casarea sentinței penale sus-menționate, înlăturându-se și pedeapsa complementară a confiscării averii.

În drept, au fost invocate în mod expres dispozițiile art. 404 alin. (1)-(3), art. 404 2 , alin. (3), art. 311 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 6017 din 10 iunie 2011, Judecătoria Pitești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății, cauza fiind înregistrată pe rolul tribunalului la data de 20 iunie 2011. Prin încheierea de ședință din data de 27 septembrie 2011, cererea de chemare în judecată a fost calificată de către tribunal, după punerea în discuția contradictorie a părților, ca fiind o cerere în pretenții întemeiată pe art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 356 din 25 octombrie 2011, Tribunalul Argeș a admis excepția lipsei calității procesuale active și, pe acest temei, a respins cererea reclamantului.

În esență, s-a reținut că operațiunea de recalificare a cererii de chemare în judecată, raportat la obiectul său, în ciuda temeiului de drept invocat de către reclamant, nu este de natură a atrage încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanțele nu sunt ținute de argumentele părților, având astfel posibilitatea să interpreteze legea aplicabilă - C.E.D.O., Calich c. Rusiei, hotărârea din 13 mai 2008. În plus, accesul la instanță este respectat, în cazul în care instanța apreciază că, chiar dacă faptele prezentate de reclamant ar fi adevărate, legea aplicabilă nu i-ar da câștig de cauză acestuia și, în consecință, instanța nu analizează faptele prezentate - C.E.D.O., T.P și K.M.

contra Regatului Unit, hotărârea din 10 mai 2001. În condițiile în care există o procedură specială pentru valorificarea unor astfel de drepturi, trebuie recurs la această procedură, conform regulii specialia generalibus derogant, neexistând prin urmare posibilitatea de a se recurge la procedura de dreptul comun. Regimul juridic al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracțiuni politice are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de procedura întoarcerii executării silite.

În cazul unei acțiunii în pretenții, prin care se solicită acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare pentru o infracțiune politică, legitimarea procesuală activă aparține, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, persoanei care a suferit condamnarea politică, iar, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv. Cum reclamantul este colateral de gradul III al autorului I.M., conform certificatelor de calitate de moștenitor nr. M1. din 18 februarie 2003 și nr. M2. din 27 februarie 2003, acesta nu-și justifică calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii în pretenții.

Împotriva sentinței de primă instanță a declarat apel, reclamantul - apel calificat ca fiind recurs de către instanță prin încheierea din 03 februarie 2012, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată ulterior - criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: prima instanță a încălcat principiul disponibilității; au fost încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului; a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenție. S-a susținut că, este adevărat că Legea nr. 221/2009 constituie o lege specială, însă reclamantul nu se încadrează în sfera persoanelor care beneficiază de măsuri reparatorii, sens în care mijlocul procesual pe care îl are la îndemână este cel de drept comun, instituția întoarcerii executării silite, prevăzută de dispozițiile art. 404 1 C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 332 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului. S-a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., caracterizarea acțiunii și încadrarea juridică a acesteia o face instanța judecătorească, iar nu partea care a formulat-o, instanța orientându-se nu după sensul literal al termenilor, ci după natura dreptului și scopul urmărit de către parte prin exercitarea acțiunii. Prima instanță în mod legal a calificat acțiunea ca fiind una în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a faptului că, în conținutul cererii de chemare în judecată se solicită de către recurentul-reclamant restituirea bunurilor confiscate în natură sau prin echivalent, ca urmare a unei condamnări de natură politică a autorului său.

Faptul că reclamantul a solicitat ca instanța să se pronunțe pe dreptul comun, nu împiedică instanța să stabilească natura juridică a acțiunii, având în vedere principiul specialia generalibus derogant, potrivit cu care atunci când există o lege specială care reglementează situațiile juridice de care se prevalează reclamantul, instanțele judecătorești sunt obligate să îndrume părțile să se adreseze pe calea acestor legi și nu pe calea dreptului comun. Încadrarea juridică a unei acțiuni nu conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale părților, întrucât acestea trebuie să uzeze în mod legal de mijloacele procesuale puse la îndemână de către legiuitor, neavând posibilitatea să aleagă, atunci când există lege specială, între utilizarea acesteia și formularea unei acțiuni pe dreptul comun.

În această materie, s-a statuat că revine statului misiunea de a elabora legi cu privire la care părțile trebuie să se conformeze și să respecte procedurile legale în materie. Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de C. proc. civ. pentru introducerea și modificarea cererii de chemare în judecată. Dispozițiile art. 6 din Convenție impun obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, însă cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităților și termenelor stabilite de lege în etapa judecății.

Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de legislația internă, datorită lipsei de diligente sau relei-credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecința îngrădirii liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului. Împotriva deciziei instanței anterioare a formulat cerere de recurs la data de 09 martie 2012, reclamantul M.D., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: În mod nelegal, instanța a procedat la recalificarea căii de atac promovate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care însăși recalificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, realizată de tribunal a fost nelegală.

În drept, au fost invocat dispozițiile art. 404 1 și urm. C. proc. civ., acestea constituind cauza juridică care au fundamentat pretenția reclamantului, în baza principiului disponibilității. Cu prioritate, asupra chestiunii admisibilității căii de atac, anticipată de parte prin actul de investire, s-au susținut următoarele considerente de fapt și de drept; Potrivit dispozițiilor art. 404 1 C. proc. civ., în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare, iar, conform art. 404 2 alin. (3), dacă instanța care desființează titlul sau instanța de rejudecare nu dispun și asupra restabilirii situației anterioare, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii.

Sintagma „instanța competentă potrivit legii" face trimitere la competența materială de soluționare a litigiului în prima instanță, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 1-4 C. proc. civ., care disting în funcție de natura, obiectul și valoarea litigiului. În ce privește stabilirea căilor de atac ce se pot exercita împotriva soluției primei instanțe, s-a susținut că acestea sunt cele prevăzute de dreptul comun, neexistând o reglementare specială expresă în materie. În funcție de criteriul valoric - în cauză, valoarea pretențiilor depășește suma de 500.000 RON - hotărârea primei instanțe era supusă căii de atac a apelului, iar decizia Curții de Apel rămâne supusă căii de atac a recursului, recalificarea efectuată de această din urmă instanță fiind nelegală, fiind nesocotit și dreptul la dublul grad de jurisdicție.

Date fiind aceste considerente, s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. S-a susținut și că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că a fost înfrânt principiul disponibilității, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care prevede în mod expres că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Atât judecătorul fondului, cât și instanța de control aveau obligația de a se pronunța asupra cererii de întoarcere a executării silite, chiar dacă devenea incidență o lege specială, și nu să recalifice forțat acțiunea introductivă de instanță.

În condițiile incidenței legii speciale, instanțele aveau posibilitatea, constatând refuzul de a-și întemeia cererea pe dispozițiile acesteia, să respingă cererea, ca inadmisibilă. Cererea a fost soluționată și cu încălcarea principiului rolului activ și a dreptului de acces liber la instanță, cel din urmă instituit expres de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârile cuprind motive străine de natura pricinii, respectiv au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege a fost instituită ca o facultate doar pentru anumite categorii de persoane și doar pentru cei cărora bunurile le-au fost confiscate care puteau fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001.

Or, bunurile solicitate nu sunt din cele care puteau fi revendicate în baza celor două legi. Câtă vreme reclamantul nu se încadrează în sfera de reglementare a legii speciale, este evident că acestuia îi rămân la dispoziție celelalte prevederi, bineînțeles, în măsura în care există, iar instanța este obligată să se pronunțe asupra fondului cererii sale. Aceasta și pentru faptul că, întotdeauna, legile speciale se întregesc cu cele generale. Prin încadrarea juridică forțată s-a produs o ingerință în dreptul reclamantului de proprietate și în cel la moștenire. Reclamantul nu a cerut nici daune materiale și nici daune morale, adică baza reglementării Legii nr. 221/2009 și nici bunuri care puteau fi restituite în baza Legii nr. 10/2001.

Era necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Or, în cauză, o asemenea analiză nu a fost efectuată. Dacă s-ar fi realizat, s-ar fi putut constata cu ușurință că Legea nr. 221/2009 restrânge cadrul persoanelor ce o pot invoca de o asemenea maniera încât dreptul la acces la instanță este paralizat pentru alte categorii de moștenitori legali, iar bunul său, reprezentat de decizia penală nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii, ar rămâne fără nicio protecție juridică.

Privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, instituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Instanța de control nu a arătat nici care ar fi fost dreptul de proprietate, de asemenea ocrotit, ori căror raporturi juridice li s-ar fi adus atingere prin cercetarea și soluționarea acțiunii reclamantului în conformitate cu dreptul comun, instituția întoarcerea executării silite.

Recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Cum regimul juridic al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracțiuni politice are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul comun (reprezentat de procedura întoarcerii executării silite), instanța de judecată este obligată să stabilească natura juridică a acțiunii deduse judecății, având în vedere principiul specialia generalibus derogant, respectiv să îndrume părțile să se adreseze pe calea acestor legi și nu pe calea dreptului comun. Prin urmare, prima instanță în mod legal a calificat acțiunea ca fiind una în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la conținutul explicit al cererii de chemare în judecată - solicitarea reclamantului de restituire a bunurilor confiscate, în natură sau prin echivalent, ca urmare a unei condamnări de natură politică a autorului său.

S-a apreciat astfel corect că încadrarea juridică a unei acțiuni nu înseamnă o nesocotirea a drepturilor procesuale ale părților, întrucât acestea sunt chemate să uzeze în mod legal de mijloacele procesuale puse la îndemână de către legiuitor, neavând posibilitatea să aleagă, în ipoteza existenței unei legi speciale, între utilizarea acesteia și formularea unei acțiuni de drept comun. Rolul activ al judecătorului reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de lege sau de judecător. Dispozițiile art. 6 din Convenție impun într-adevăr obligația instanței de a proceda la un examen atent al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, însă cu respectarea procedurilor obligatorii, a formalităților și termenelor stabilite de lege în etapa judecății.

Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislația internă, datorită lipsei de diligente sau relei-credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecința îngrădirii liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului. Cât timp în mod corect prima instanță a calificat acțiunea dedusă judecății ca o acțiune în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin raportare la conținutul explicit al cererii de chemare în judecată, respectiv prin efectul principiului specialia generalibus derogant, în mod corect a procedat și instanța de control judecătoresc, recalificând calea de atac formulată, din apel în recurs, în acest sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (1) și art. 316 Cod de procedură, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 332 din 10 februarie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.