ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7145/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7145/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 558/828/2010, contestatorul M.D. a solicitat, în contradictoriu

cu Statul Roman, reprezentat de Ministerul de Finanțe, ca instanța să dispună întoarcerea

executării silite, respectiv restituirea in natura ori in echivalent bănesc a mai

multor bunuri ce au aparținut autorului său, I.M., condamnat in baza sentinței penale

nr. 1988 din 11 noiembrie 1974 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a București,

la munca silnica pe viata, aplicându-i-se totodată și pedeapsa complementara a confiscării

averii.

Prin decizia penală

nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție s-a admis recursul in

anulare și s-a dispus casarea sentinței penale sus-menționate, înlăturându-se și

pedeapsa complementară a confiscării averii.

În drept, au fost

invocate în mod expres dispozițiile art. 404 alin. (1)-(3), art. 404

2

,

alin. (3), art. 311 C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 6017 din 10 iunie 2011, Judecătoria Pitești a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, raportat la valoarea pretențiilor

deduse judecății, cauza fiind înregistrată pe rolul tribunalului la data de 20

iunie 2011.

Prin încheierea

de ședință din data de 27 septembrie 2011, cererea de chemare în judecată a fost

calificată de către tribunal, după punerea în discuția contradictorie a părților,

ca fiind o cerere în pretenții întemeiată pe art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 356 din 25 octombrie 2011, Tribunalul Argeș a admis excepția lipsei calității

procesuale active și, pe acest temei, a respins cererea reclamantului.

În esență, s-a

reținut că operațiunea de recalificare a cererii de chemare în judecată, raportat

la obiectul său, în ciuda temeiului de drept invocat de către reclamant, nu este

de natură a atrage încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât instanțele nu sunt ținute de argumentele părților, având astfel posibilitatea

să interpreteze legea aplicabilă - C.E.D.O., Calich c. Rusiei, hotărârea din 13

mai 2008.

În plus, accesul

la instanță este respectat, în cazul în care instanța apreciază că, chiar dacă faptele

prezentate de reclamant ar fi adevărate, legea aplicabilă nu i-ar da câștig de cauză

acestuia și, în consecință, instanța nu analizează faptele prezentate - C.E.D.O.,

T.P și K.M. contra Regatului Unit, hotărârea din 10 mai 2001.

În condițiile

în care există o procedură specială pentru valorificarea unor astfel de drepturi,

trebuie recurs la această procedură, conform regulii specialia generalibus derogant,

neexistând prin urmare posibilitatea de a se recurge la procedura de dreptul comun.

Regimul juridic

al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracțiuni politice

are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul

comun, reprezentat de procedura întoarcerii executării silite.

În cazul unei

acțiunii în pretenții, prin care se solicită acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare pentru o

infracțiune

politică, legitimarea

procesuală activă aparține, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, persoanei

care a suferit condamnarea politică, iar, după decesul acestei persoane, soțului

sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv.

Cum reclamantul

este colateral de gradul III al autorului I.M., conform certificatelor de calitate

de moștenitor nr. M1. din 18 februarie 2003 și nr. M2. din 27 februarie 2003, acesta

nu-și justifică calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii în pretenții.

Împotriva sentinței

de primă instanță a declarat apel, reclamantul - apel calificat ca fiind recurs

de către instanță prin încheierea din 03 februarie 2012, în baza dispozițiilor

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificată ulterior - criticând-o

pentru nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: prima

instanță a încălcat principiul disponibilității; au fost încălcate dispozițiile

art. 129 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului; a fost încălcat

dreptul de acces la un tribunal, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6

din Convenție.

S-a susținut că,

este adevărat că Legea nr. 221/2009 constituie o lege specială, însă reclamantul

nu se încadrează în sfera persoanelor care beneficiază de măsuri reparatorii, sens

în care mijlocul procesual pe care îl are la îndemână este cel de drept comun, instituția

întoarcerii executării silite, prevăzută de dispozițiile art. 404

1

C.

proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 332 din 10 februarie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția

I

civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.

S-a apreciat că,

potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., caracterizarea acțiunii și încadrarea

juridică a acesteia o face instanța judecătorească, iar nu partea care a formulat-o,

instanța orientându-se nu după sensul literal al termenilor, ci după natura dreptului

și scopul urmărit de către parte prin exercitarea acțiunii.

Prima instanță

în mod legal a calificat acțiunea ca fiind una în pretenții, întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a faptului că, în conținutul

cererii de chemare în judecată se solicită de către recurentul-reclamant restituirea

bunurilor confiscate în natură sau prin echivalent, ca urmare a unei condamnări

de natură politică a autorului său.

Faptul că reclamantul

a solicitat ca instanța să se pronunțe pe dreptul comun, nu împiedică instanța să

stabilească natura juridică a acțiunii, având în vedere principiul specialia generalibus

derogant, potrivit cu care atunci când există o lege specială care reglementează

situațiile juridice de care se prevalează reclamantul, instanțele judecătorești

sunt obligate să îndrume părțile să se adreseze pe calea acestor legi și nu pe calea

dreptului comun.

Încadrarea juridică

a unei acțiuni nu conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale părților, întrucât

acestea trebuie să uzeze în mod legal de mijloacele procesuale puse la îndemână

de către legiuitor, neavând posibilitatea să aleagă, atunci când există lege specială,

între utilizarea acesteia și formularea unei acțiuni pe dreptul comun.

În această materie,

s-a statuat că revine statului misiunea de a elabora legi cu privire la care părțile

trebuie să se conformeze și să respecte procedurile legale în materie.

Rolul activ al

judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale

privitoare la judecată, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de C.

proc. civ. pentru introducerea și modificarea cererii de chemare în judecată.

Dispozițiile

art. 6 din Convenție impun obligația instanței de a proceda la un examen efectiv

al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, însă cu respectarea

procedurii obligatorii, a formalităților și termenelor stabilite de lege în etapa

judecății. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea

procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de legislația internă, datorită

lipsei de diligente sau relei-credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată

consecința îngrădirii liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut

posibilitatea valorificării dreptului.

Împotriva deciziei

instanței anterioare a formulat cerere de recurs la data de 09 martie 2012, reclamantul

M.D., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod nelegal,

instanța a procedat la recalificarea căii de atac promovate, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care însăși recalificarea

temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, realizată de tribunal a fost

nelegală.

În drept, au fost

invocat dispozițiile art. 404

1

și urm. C. proc. civ., acestea constituind

cauza juridică care au fundamentat pretenția reclamantului, în baza principiului

disponibilității.

Cu prioritate,

asupra chestiunii admisibilității căii de atac, anticipată de parte prin actul de

investire, s-au susținut următoarele considerente de fapt și de drept;

Potrivit dispozițiilor

art. 404

1

C. proc. civ., în toate cazurile în care se desființează titlul

executoriu, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea

situației anterioare, iar, conform art. 404

2

alin. (3), dacă instanța

care desființează titlul sau instanța de rejudecare nu dispun și asupra restabilirii

situației anterioare, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente

potrivit legii.

Sintagma „instanța

competentă potrivit legii" face trimitere la competența materială de soluționare

a litigiului în prima instanță, urmând a se face aplicarea dispozițiilor art. 1-4

C. proc. civ., care disting în funcție de natura, obiectul și valoarea litigiului.

În ce privește

stabilirea căilor de atac ce se pot exercita împotriva soluției primei instanțe,

s-a susținut că acestea sunt cele prevăzute de dreptul comun, neexistând o reglementare

specială expresă în materie.

În funcție de

criteriul valoric - în cauză, valoarea pretențiilor depășește suma de 500.000 RON

- hotărârea primei instanțe era supusă căii de atac a apelului, iar decizia Curții

de Apel rămâne supusă căii de atac a recursului, recalificarea efectuată de această

din urmă instanță fiind nelegală, fiind nesocotit și dreptul la dublul grad de jurisdicție.

Date fiind aceste

considerente, s-a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

S-a susținut și

că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că a fost înfrânt principiul disponibilității,

reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care prevede în mod expres că, în

toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Atât judecătorul

fondului, cât și instanța de control aveau obligația de a se pronunța asupra cererii

de întoarcere a executării silite, chiar dacă devenea incidență o lege specială,

și nu să recalifice forțat acțiunea introductivă de instanță. În condițiile incidenței

legii speciale, instanțele aveau posibilitatea, constatând refuzul de a-și întemeia

cererea pe dispozițiile acesteia, să respingă cererea, ca inadmisibilă.

Cererea a fost

soluționată și cu încălcarea principiului rolului activ și a dreptului de acces

liber la instanță, cel din urmă instituit expres de art. 6 parag. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârile cuprind

motive străine de natura pricinii, respectiv au fost date cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, întrucât ipoteza reglementată de art. 5 alin. (1) lit. b) din lege

a fost instituită ca o facultate doar pentru anumite categorii de persoane și doar

pentru cei cărora bunurile le-au fost confiscate care puteau fi revendicate în baza

Legii nr. 10/2001.

Or, bunurile solicitate

nu sunt din cele care puteau fi revendicate în baza celor două legi.

Câtă vreme reclamantul

nu se încadrează în sfera de reglementare a legii speciale, este evident că acestuia

îi rămân la dispoziție celelalte prevederi, bineînțeles, în măsura în care există,

iar instanța este obligată să se pronunțe asupra fondului cererii sale.

Aceasta și pentru

faptul că, întotdeauna, legile speciale se întregesc cu cele generale.

Prin încadrarea

juridică forțată s-a produs o ingerință în dreptul reclamantului de proprietate

și în cel la moștenire.

Reclamantul nu

a cerut nici daune materiale și nici daune morale, adică baza reglementării Legii

nr. 221/2009 și nici bunuri care puteau fi restituite în baza Legii nr. 10/2001.

Era necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Or, în cauză,

o asemenea analiză nu a fost efectuată.

Dacă s-ar fi realizat,

s-ar fi putut constata cu ușurință că Legea nr. 221/2009 restrânge cadrul persoanelor

ce o pot invoca de o asemenea maniera încât dreptul la acces la instanță este paralizat

pentru alte categorii de moștenitori legali, iar bunul său, reprezentat de decizia

penală nr. 40 din 12 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a

dispus înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii, ar rămâne

fără nicio protecție juridică.

Privarea de bun,

în absența oricărei despăgubiri, instituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Instanța de control

nu a arătat nici care ar fi fost dreptul de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

căror raporturi juridice li s-ar fi adus atingere prin cercetarea și soluționarea

acțiunii reclamantului în conformitate cu dreptul comun, instituția întoarcerea

executării silite.

Recursul este

inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot

solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau

ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Cum regimul juridic

al bunurilor ce au fost preluate prin confiscare ca urmare a unor infracțiuni politice

are un regim juridic special prevăzut de Legea nr. 221/2009, derogatoriu de la dreptul

comun (reprezentat de procedura întoarcerii executării silite), instanța de judecată

este obligată să stabilească natura juridică a acțiunii deduse judecății, având

în vedere principiul specialia generalibus derogant, respectiv să îndrume părțile

să se adreseze pe calea acestor legi și nu pe calea dreptului comun.

Prin urmare, prima

instanță în mod legal a calificat acțiunea ca fiind una în pretenții, întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin raportare

la conținutul explicit al cererii de chemare în judecată - solicitarea reclamantului

de restituire a bunurilor confiscate, în natură sau prin echivalent, ca urmare a

unei condamnări de natură politică a autorului său.

S-a apreciat astfel

corect că încadrarea juridică a unei acțiuni nu înseamnă o nesocotirea a drepturilor

procesuale ale părților, întrucât acestea sunt chemate să uzeze în mod legal de

mijloacele procesuale puse la îndemână de către legiuitor, neavând posibilitatea

să aleagă, în ipoteza existenței unei legi speciale, între utilizarea acesteia și

formularea unei acțiuni de drept comun.

Rolul activ al

judecătorului reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. se exercită

întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv

a condițiilor și termenelor prevăzute de lege sau de judecător.

Dispozițiile

art. 6 din Convenție impun într-adevăr obligația instanței de a proceda la un examen

atent al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, însă cu

respectarea procedurilor obligatorii, a formalităților și termenelor stabilite de

lege în etapa judecății.

Neexercitarea

acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile,

stabilită în mod imperativ de către legislația internă, datorită lipsei de diligente

sau relei-credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecința îngrădirii

liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării

dreptului.

Cât timp în mod

corect prima instanță a calificat acțiunea dedusă judecății ca o acțiune în pretenții,

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prin

raportare la conținutul explicit al cererii de chemare în judecată, respectiv prin

efectul principiului specialia generalibus derogant, în mod corect a procedat și

instanța de control judecătoresc, recalificând calea de atac formulată, din apel

în recurs, în acest sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 299 alin. (1) și

art. 316 Cod de procedură, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 332 din 10 februarie

2012 a Curții de Apel Pitești, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.