ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2019
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1740/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub Dosar nr. x/2013, reclamantul S.N. Institutul Pasteur S.A. București a chemat în judecată pârâții Municipiul Arad prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Arad, Primăria Municipiului Arat prin Primar, Universitatea de Vest "A." și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa compus din teren în suprafață de 7213,19 mp (în acte 7113 mp) și construcțiile aflate pe acest teren cu nr. top x înscris în CF x Arad (CF veche 37827); rectificarea CF nr. x Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de folosință gratuită de Universității de Vest "A.", asupra construcției "Clinicile și Aula Facultății de Medicină Veterinară" și a înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 2456/2013 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâți, fiind respinsă acțiunea reclamantului.
Prin Încheierea civilă nr. 1256/10.04.2014 s-a dispus de către Înalta Curte de Casație și Justiție strămutarea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia.
Prin Decizia civilă nr. 61 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamant, cât și apelul incident al pârâtului Statul Român, a fost anulată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu.
Prin Sentința civilă nr. 1053 din 20 mai 2015 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.N. Institutul Pasteur S.A. București, hotărâre care a fost anulată prin Decizia civilă nr. 884/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, care în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1294/2015, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Arad și respectiv excepția autorității de lucru judecat în ce privește invocarea excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad și a respins pe fond acțiunea reclamantei, reținându-se că dreptul de administrare al reclamantului nu s-a convertit ope legis în drept de proprietate în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, a Hotărârii de Guvern nr. 665/1991 și a Hotărârii de Guvern nr. 638/1998, așa cum greșit susține reclamantul, și că, în lipsa unui titlu de proprietate, neîntemeiat se susține că rezultatul comparației drepturilor părților este favorabil reclamantului, în condițiile în care Statul Român figurează în continuare ca proprietar al imobilului, iar Municipiul Arad și-a afirmat dreptul de proprietate dispunând de bun printr-o Hotărâre de Consiliu Local asupra legalității căreia instanța de contencios administrativ a statuat irevocabil.
Prin Decizia nr. 3880 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SN Institutul Pasteur S.A. București prin administrator special B. și prin administrator judiciar C.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul SN Institutul Pasteur S.A. în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
În motivarea contestației s-a arătat că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze unele dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.
Un prim motiv de recurs (pct. I.10), neanalizat, în opinia contestatorului, este cel privind construcția, instanța referindu-se doar la terenul revendicat, în legătura cu care a aplicat H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri și a reținut teza caracterului constitutiv de drept de proprietate al certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Or, contestatorul susține că a revendicat și construcția despre care instanța de apel corect a reținut că este înscrisă în contabilitatea societății (sub denumirea de "clinica veterinară"), din analiza comparativă a art. 5 (regii autonome) și art. 19 - 20 (societăți comerciale) din Legea nr. 15/1990, rezultând că procedura eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate este incidentă doar în cazul societăților comerciale și numai pentru terenuri, iar nu și pentru construcții.
Instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare (pct. I.3-5, 7-8, 12) privind dobândirea dreptului de proprietate de către regia autonomă, referindu-se doar la situația societăților comerciale, deși recurentul a susținut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său în condițiile în care dreptul de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate.
Instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare (pct. I.11) privind refuzul instanței de apel de a aplica art. 4 din Legea nr. 554/2004 (excepția de nelegalitate).
Intimații Consiliul Local Arad și Municipiul Arad, reprezentați prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Universitatea de Vest "A." Arad prin întâmpinările formulate au solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.
Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile limitativ și strict determinate de lege. Caracterul acesteia de cale de atac de retractare nu permite instanței exercitarea unui control judiciar de legalitate al hotărârii atacate ci doar verificarea punctuală a neregularităților invocate.
Potrivit art. 503 alin. (2) C. proc. civ.:
"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen".
Înalta Curte reține că acest motiv de contestație în anulare are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, fiind sancționată cu retractarea hotărârii exclusiv omisiunea cercetării acestora, nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin sau reaprecierea lor.
Contrar susținerilor contestatorului, instanța de recurs a analizat toate aspectele deduse judecății, în limitele învestirii și a prerogativelor legale specifice căii extraordinare de atac.
În ceea ce privește primul motiv de contestație, se susține că instanța de recurs nu s-ar fi referit și la construcția revendicată, supusă unui regim juridic distinct de cel al terenului.
Este nefondată această susținere întrucât, verificând motivele de recurs, nu rezultă că o astfel de problemă de drept ar fi fost supusă controlului de legalitate în modalitatea pretinsă de contestator.
Astfel, motivul nr. I.10 de recurs vizează problema transformării dreptului de administrare operativă în drept de proprietate și modalitatea în care acest drept a fost înscris în evidențele societății, recurentul referindu-se la "imobil" sau "bun" în cuprinsul criticii sale, fără să distingă cu privire la existența unui regim diferit al terenului față de cel al construcției.
Or, acestui motiv i s-a răspuns în recurs, instanța reținând: "(...) în condițiile în care în litigiul pendinte reclamantul nu deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate certificat care, pentru motivele deja expuse, reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, precum și în condițiile în care asupra imobilului din litigiu înscris în CF x, cu nr. top x - teren în suprafață de 7113 mp, clădire clinică veterinară și magazie și "Clinicile și Aula Facultății de Medicină Veterinară", proprietar este Statul Român, reclamantul având doar un drept de administrare operativă, că acest drept de administrare operativă nu s-a transformat în drept de proprietate, ope legis, că transformarea lui în drept de proprietate se putea realiza numai în condițiile expres și imperativ prevăzute prin parcurgerea procedurii consacrate prin H.G. nr. 834/1991, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamantului legate de încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, motiv pentru care dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. De asemenea, față de cele expuse, de obiectul dedus judecății (acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ.), în lipsa titlului/certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, celelalte susțineri ale reclamantului nu se mai impun a fi analizate."
Prin urmare, rezultă cu evidență din aceste considerente că instanța de recurs s-a pronunțat asupra regimului juridic al imobilului revendicat, în ansamblul său, astfel cum a fost învestită prin motivul de recurs.
Aserțiunea contestatorului în ceea ce privește pretinsa omisiune a instanței de a cerceta motivele de casare referitoare la interpretarea și aplicarea art. 5 din Legea nr. 15/1990 coroborat cu dispozițiile Legii nr. 7/1996, privind dobândirea dreptului de proprietate de către o regie autonomă, este lipsită de fundament real.
Instanța de recurs a procedat la analiza art. 5 din Legea nr. 15/1990 ajungând la concluzia că "entitățile juridice înființate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor unități economice de stat, numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991 au aptitudinea (vocația) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, neputându-se reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste entități poate fi dobândit prin efectul art. 5 din Legea nr. 15/1991, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de această hotărâre de guvern".
Se constată că instanța a interpretat și aplicat dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, cu referire la entitățile juridice înființate în baza legii, fără a rezulta că obiectul său de analiză juridică l-a constituit exclusiv societatea comercială, cum susține contestatorul, nu și regia autonomă. Considerând că norma se aplică ambelor entități, instanța nu a distins între modalitățile de organizare juridică a acestora.
Cu privire la omisiunea cercetării refuzului instanței de apel de a aplica art. 4 din Legea nr. 554/2004 (excepția de nelegalitate), nici această critică nu poate fi reținută în condițiile în care, în hotărârea atacată, s-a reținut explicit că: "în lipsa titlului/certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate, celelalte susțineri ale reclamantului nu se mai impun a fi analizate". Astfel s-a statuat că, în situația în care recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs, deci, inclusiv cele care vizează legalitatea titlului pârâtei.
Prin urmare, nu este vorba de o omisiune a analizării criticii respective, ci de o apreciere jurisdicțională asupra nerelevanței unei astfel de analize, în condițiile în care s-a apreciat că, prioritar, era ca reclamanta să își dovedească titlul său de proprietate, după care să procedeze la combaterea titlului pârâtei.
Cum motivele contestației în anulare au caracter limitativ și sunt de strictă interpretare, calea de atac nu poate fi exercitată pentru interpretarea unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural, neputându-se repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute, pentru o nouă rejudecare a cauzei.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul SN Institutul Pasteur S.A. împotriva Deciziei nr. 3880 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2019.