ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3880/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub Dosar nr. x/2013, reclamantul S.N. Institutul Pasteur SA București a chemat în judecată pârâții Municipiul Arad prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Arad, Primăria Municipiului Arat prin Primar, Universitatea de Vest "Vasile Goldiș" și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa compus din teren în suprafață de 7.213,19 mp (în acte 7.113 mp) și construcțiile aflate pe acest teren cu nr. top x.5.1.2/1 înscris în CF x Arad (CF veche 37827); rectificarea CF nr. x Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de folosință gratuită de Universității de Vest "Vasile Goldiș", asupra construcției "Clinicile și Aula Facultății de Medicină Veterinară" și a înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2456/2013 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâți, fiind respinsă acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.N. Institutul Pasteur SA București, solicitând anularea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cauză, a formulat apel incident și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și respingerea apelului reclamantei.

Prin Încheierea civilă nr. 1256 din 10 aprilie 2014 s-a dispus de către Înalta Curte de Casație și Justiție strămutarea cauzei la Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin Decizia civilă nr. 61 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamant, cât și apelul incident al pârâtului Statul Român, a fost anulată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu.

Prin Sentința civilă nr. 1053 din 20 mai 2015 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.N. Institutul Pasteur SA București, hotărâre care a fost anulată prin Decizia civilă nr. 884/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, care în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1294/2015, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Arad și respectiv excepția autorității de lucru judecat în ce privește invocarea excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad, fiind respinsă pe fond acțiunea reclamantei, reținându-se că dreptul de administrare al reclamantului nu s-a convertit ope legis în drept de proprietate, în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, a Hotărârii de Guvern nr. 665/1991 și a Hotărârii de Guvern nr. 638/1998, așa cum greșit susține reclamantul, și că în lipsa unui titlu de proprietate, neîntemeiat se susține că rezultatul comparației drepturilor părților este favorabil reclamantului, în condițiile în care Statul Român figurează în continuare ca proprietar al imobilului, iar Municipiul Arad și-a afirmat dreptul de proprietate dispunând de bun printr-o Hotărâre de Consiliu Local asupra legalității căreia instanța de contencios administrativ a statuat irevocabil.

Împotriva acestei decizii, reclamantul S.N. Institutul Pasteur SA București a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. solicitându-se casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 mai 2018, în termenul legal, intimații pârâți Primăria Municipiului Arad prin Primar, Municipiul Arad prin Primar și Consiliul Local Arad au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca legale.

La data de 30 mai 2018, în termenul legal, intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca legale.

La data de 4 iunie 2018, în termenul legal, intimata pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La data de 4 iunie 2018, în termenul legal, intimata pârâtă Universitatea de Vest "Vasile Goldiș" Arad a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate.

Prin raportul întocmit la 11 iunie 2018 s-a apreciat că recursul declarat de reclamantul S.N. Institutul Pasteur S.A. București, prin administrator special A. și convențional prin SCA B., și prin administrator judiciar Consorțiul V.F. Insolvență SPRL, împotriva Deciziei nr. 1335 din data de 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, este admisibil, în principiu, fiind comunicat părților la data de 25, respectiv 27 iunie 2018 cu mențiunea posibilității de a formula un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicarea lui, însă nici una din părți nu a formulat punct de vedere cu privire la raport.

Prin Încheierea din 20 septembrie 2018, instanța a admis în principiu recursul declarat de reclamantul S.N. Institutul Pasteur S.A. București, prin administrator special A. și convențional prin SCA B. și prin administrator judiciar Consorțiul V.F. Insolvență SPRL împotriva Deciziei nr. 1335 din data de 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, fixând termen de judecată la 8 noiembrie 2018 pentru soluționarea recursului.

Criticile de nelegalitate aduse de reclamant hotărârii recurate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. vizează următoarele aspecte: Astfel, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990, pe care nu le-a coroborat cu celelalte prevederi legale invocate, respectiv art. 28, art. 58 alin. (1) în forma inițială, art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, din moment ce a reținut că dreptul de administrare operativă constituit în favoarea antecesoarei nu s-a transformat în drept de proprietate "ope legis" în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990.

S-a arătat că titlul său, doveditor al temeiului juridic de dobândire al dreptului de proprietate, este art. 5 din Legea nr. 15/1990, că, în contextul referirii la aceste dispoziții, instanța de apel a omis să menționeze alături de acest text de lege și H.G. nr. 665/1991 prin care s-a constituit Regia Autonoma "Institutul național de medicină veterinară Pasteur", deși s-a precizat că efectul Legii nr. 15/1990 s-a produs de drept prin legala constituire prin H.G. nr. 665/1991 a regiei autonome a cărei succesoare este reclamanta. Altfel spus, se impunea o coroborare a art. 5 din Legea nr. 15/1990 cu H.G. nr. 665/1991, deoarece prin această hotărâre de guvern s-a aprobat un regulament care conține acel art. 6 pe care l-a remarcat și instanța.

Reclamantul a învederat că pe baza unei decizii de speță, cea cu nr. 1294 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2013 (care nu poate constitui izvor de drept), instanța de apel contrazice întreaga doctrină și jurisprudență care consideră că și legea în general, respectiv Legea nr. 15/1990 în particular, a reprezentat și reprezintă o modalitate concretă de dobândire a dreptului de proprietate.

În acest sens, se arată că în accepțiunea din materia acțiunii în revendicare, "titlu" este un act juridic translativ sau declarativ de proprietate, care creează o prezumție simplă de existență a dreptului de proprietate în patrimoniul celui care-l invocă. În doctrina s-a arătat că prin titlu, de regulă, trebuie înțeles înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate: legea, convenția de orice fel, cu un astfel de obiect, motiv pentru care se susține că titlul reclamantului îl reprezintă Legea nr. 15/1990.

S-a mai arătat că, în condițiile în care instanța a reținut în mod corect că imobilul în litigiu este înscris în cartea funciară cu drept de administrare operativă în favoarea reclamantului, precum și în evidențele contabile, rezultă că dreptul de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate, motiv pentru care s-a susținut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990, regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în condițiile în care dreptul de administrare operativă (care e un drept patrimonial) s-a transformat în drept de proprietate.

Pe cale de consecință, reclamantul susține că în baza acestui text de lege, Regia Autonomă "Institutul național de medicină veterinară Pasteur" a devenit proprietara imobilului revendicat, deoarece avea drept de administrare operativă înscris în cartea funciară, iar imobilul era înregistrat în contabilitatea fostei unități economice de stat sub denumirea de "clinică veterinară", dreptul de administrare operativă transformându-se în drept de proprietate, iar fostul drept de proprietate socialistă de stat a dispărut, motiv pentru care s-a solicitat și rectificarea cărții funciare.

În aceeași idee, se arată că prin H.G. nr. 665/1991 s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Autonome "Institutul național de medicină veterinară Pasteur", în cuprinsul căruia, la art. 6, se prevede că aceasta din urmă regie este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

Din perspectiva celor expuse, se susține că dacă regia autonomă nu ar fi devenit proprietara imobilului revendicat direct în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 665/1991, ar însemna că aceste texte de lege nu au avut niciun efect, ceea ce contravine principiului potrivit căruia legea se interpretează în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care nu produce niciun efect.

În același sens se arată că, de fapt, dobândirea calității de proprietar în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 a operat de drept odată cu legala constituire a regiei autonome în speță, prin H.G. nr. 665/1991, în cazul tuturor bunurilor (mobile și imobile) aflate în patrimoniul fostei unități economice de stat transformate în regie autonomă, deoarece în sistemul Constituției din 1965 unitățile economice de stat nu erau subiecte ale dreptului de proprietate, ci toate bunurile pe care ele le foloseau erau proprietate socialistă de stat, fiindu-le date în administrare. Așadar, înainte de a se transforma în regie autonomă, unitatea economică de stat avea doar acel drept de administrare, însă prin art. 5 din Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, motiv pentru care se susține că dreptul de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate.

Se mai învederează că dreptul de administrare operativă, ca drept real principal corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat nu putea supraviețui momentului transformării unității economice de stat în regie autonomă ca urmare a intrării în vigoare a art. 5 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 665/1991, deoarece s-ar încălca aceste norme legale, iar doctrina și jurisprudența nu rețin existența unui asemenea drept ulterior Legii nr. 15/1990.

Din perspectiva celor expuse se mai susține că la pag. 7 a deciziei recurate, instanța tratează în 2 paragrafe (al IV-lea și al V-lea) situația bunurilor din domeniul public pe care regia le are în administrare, reținând că art. 5 din Legea nr. 15/1990 nu se referă la asemenea bunuri. Or, interpretarea pe care instanța o dă art. 5 din Legea nr. 15/1990 conduce inevitabil la inaplicabilitatea acestui text de lege, din moment ce la pag. 7 a deciziei recurate (paragraful al VII-lea) instanța recunoaște că legiuitorul nu a consacrat o procedură administrativă similară certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cazul regiilor autonome; că la pag. 8 a deciziei recurate (paragraful al II-lea) instanța arată că bunurile nu au devenit proprietatea regiei autonome "în lipsa unei proceduri administrative precis determinate, care să excludă bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sau care fac parte din domeniul privat al statului".

Se mai arată că, în ceea ce privește referirea instanței la bunurile proprietate publică și la cele din domeniul privat al statului, aceasta este fără obiect, deoarece bunul în litigiu nu este proprietate publică, este înscris în contabilitatea reclamantului și figurează în cartea funciară cu titlu de administrare operativă care s-a transformat în drept de proprietate. Prin urmare, se susține că interpretarea dată de instanță art. 5 din Legea nr. 31/1990 contravine regulii "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", deoarece acest text de lege nu distinge între bunurile mobile și cele imobile din patrimoniul regiei autonome, dispunând că toate sunt proprietatea acesteia. Or, dacă în cazul imobilelor ar fi necesară o procedură administrativă pentru dobândire, ar, însemna că aceeași regulă ar trebui să se aplice și bunurilor mobile din patrimoniul unității economice de stat transformate în regie autonomă, deoarece și acestea aparțineau statului, fiind deținute de unitatea economică de stat cu titlu de administrare operativă.

Astfel, se învederează că art. 6 din Constituția din 1965 prevedea că "Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate cooperatistă ~ asupra bunurilor aparținând flecarei organizații cooperatiste". De asemenea, potrivit art. 7 din aceeași Constituție, bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile și uzinele, băncile, întreprinderile agricole se stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicație, mijloacele de transport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și locuințe, baza materială a instituțiilor social-culturale de stat, aparțin întregului popor, sunt proprietate de stat.

Referitor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamantul arată că instanța susține teza caracterului constitutiv de drept de proprietate al acestui certificat, din moment ce reține că "dreptul de proprietate asupra terenurilor se poate stabili exclusiv prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate ..." și că "lipsa acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate lipsește de fundament orice susținere a societății privitoare la dobândirea proprietății terenului în litigiu".

Contrar acestei opinii, reclamantul solicită a se constata caracterul declarativ al acestui certificat, iar nu constitutiv al dreptului de proprietate, având în vedere următoarele aspecte: dacă regia autonomă nu ar fi devenit proprietara imobilului revendicat direct în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990, ar însemna că acest text de lege nu a avut niciun efect; că dreptul de administrare operativă, ca drept real principal corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat, nu putea supraviețui legalei constituiri a regiei autonome în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 665/1991.

Or, dobândirea de către regia autonomă a dreptului de proprietate în baza art. 5 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 665/1991 nu exclude posibilitatea și chiar obligația societății provenite din regia autonomă de a obține un certificat de atestare a dreptului de proprietate, având în vedere că acest certificat are caracter declarativ, iar dispozițiile legale incidente (H.G. nr. 834/1991 și ulterior Legea nr. 137/2002) prevăd evaluarea terenurilor (inclusiv a celor din proprietatea societăților provenite din regii autonome) și distribuirea de acțiuni instituției publice implicate în privatizare în schimbul acestei valori.

În acest sens se arată că prin Contractul de vânzare-cumpărare a acțiunilor nr. 60 din 30 octombrie 2000 s-a impus obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în scopul arătat mai sus, iar nu pentru dobândirea dreptului de proprietate, care fusese deja dobândit anterior de către regia autonomă, și că dacă Statul Român (menționat în cartea funciară ca proprietar) ar fi intenționat să lase terenul Municipiului Arad, nu s-ar fi stipulat această obligație.

Reclamantul arată că a inițiat procedura de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, așa cum am rezultă din înscrisurile depuse ca Anexa 9 la termenul din 29 iunie 2017, dar aceasta nu s-a finalizat din culpa pârâților, ca urmare a executării Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad (atacată cu excepție de nelegalitate și în prezenta cauză) și a litigiilor cauzate de aceasta. Pe cale de consecință, se învederează că neeliberarea certificatului nu poate fi invocată de pârâți deoarece ar însemna ca aceștia să-și invoce propria culpă, întrucât ei au provocat această situație prin aceea că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad a emis hotărârea nelegală, iar pârâta Universitatea de Vest Vasile Goldiș l-a evacuat pe reclamant, iar în prezent pârâta ocupă imobilul revendicat.

În aceeași idee, reclamantul susține că față de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 137/2002, certificatul respectiv nu este un beneficiu al pârâților, ci al instituției publice implicate în privatizare și, că acesta nu influențează dreptul de proprietate asupra terenului față de efectul lui declarativ și, că, în ceea ce privește construcțiile revendicate nu are nicio relevanță.

S-a mai învederat că raporturile dintre cumpărătorul acțiunilor (C. SRL) și instituția publică implicată în privatizare și eventualele drepturi ale acestora, nu pot fi discutate în prezentul dosar și nu au legătură cu soluția speței. Discuția privind Legea nr. 137/2002 nu prezintă interes, deoarece această lege a intrat în vigoare în anul 2002, iar Regia autonomă "Institutul național de medicină veterinară Pasteur" s-a constituit în anul 1991 și s-a reorganizat ca societate națională în anul 1998, fiind deci societate națională la data intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002. În aceeași idee se mai arată că, nici Legea nr. 137/2002 nu a extins la regiile autonome obligația de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Or, susține reclamantul, Regia Autonomă "Institutul național de medicină veterinară Pasteur" nu avea obligația să obțină certificat de atestare a dreptului de proprietate, ce nu are efect constitutiv, motiv pentru care nu era necesară întabularea pentru a face dovada dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât Noul C. civ. (art. 565) intrând în vigoare ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către autoarea lui, nu poate retroactiva.

Se mai susține că instanța a interpretat greșit art. 6 din Constituția din 1965 și Legea nr. 5/1978, din care nu rezultă că dreptul de administrare operativă se stinge atunci când considerentul pentru care a fost recunoscut în favoarea titularului său nu mai subzistă. Oricum, susține reclamantul, textul constituțional și legea menționată nu au nicio relevanță, întrucât atât timp cât au fost în vigoare (dar și ulterior, până la momentul transformării în drept de proprietate) dreptul de administrare nu a fost revocat (Constituția din 1965 a fost abrogată implicit la 22 decembrie 1989 și expres/direct prin Constituția din 1991, iar Legea nr. 5/1978 a fost abrogată expres direct prin Legea nr. 15/1990),

În același sens, reclamantul arată că, faptul că în anul 1998 Consiliul Local al Municipiului Arad a considerat că bunul aparține statului, emițând Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 (atacată cu excepția de nelegalitate), iar în anul 2005 prin Hotărârea nr. 84 din 18 aprilie 2005 a parcelat terenul afirmând că acest teren ar fi proprietatea Municipiului Arad, nu este relevant, deoarece bunul în litigiu era dobândit de regia autonomă încă din 1991 odată cu legala sa constituire, cu atât mai mult cu cât în Memorandumul de prezentare întocmit în scopul privatizării de Ministerul Agriculturii și Alimentației se arată că imobilul revendicat este deținut în proprietate fiind menționat la pct. 1.2.1. teren în suprafață de 9.000 mp cu destinație de incintă, cu situație juridică- în litigiu, iar la pct. 1.2.2. poziția 101 "clădire clinică veterinară" cu nr. inventar x, suprafață construită de 916 mp și desfășurată de 1.202 mp, destinație laboratoare, situație juridică-proprietate).

Or, arată reclamantul, din același Memorandum (la pct. 1.2.8.), rezultă că sursa litigiului este Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad.

Reclamantul a mai arată că în anul 2000 a avut loc privatizarea SN Institutul Pasteur SA, în baza Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 60 din 30 octombrie 2000, că prin Protocolul din 30 octombrie 2000 s-a procedat la predarea-primirea patrimoniului SN Institutul Pasteur S.A. către cumpărătorul acțiunilor, ca anexă la protocol exista o situație a terenurilor în patrimoniu, între care, la pct. 4, figurează și terenul de 9.000 mp din str. x din Arad, că prin Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad a dat în folosință gratuită - pe durata desfășurării activității universitare - către pârâta Universitatea de Vest Vasile Goldiș, o parte din imobilul revendicat, identificat în mod unilateral de Consiliul Local al Municipiului Arad ca fiind o așa-zisă "clădire veche ce a cuprins Clinicile și aula Facultății de medicină veterinară".

Or, susține reclamantul până la data deposedării abuzive ca urmare a executării acestei hotărâri de consiliu, a continuat să desfășoare atât activitate în imobilul revendicat, precum și acte juridice de administrare a imobilului.

Cât privește afirmațiile privind desființarea Sucursalei Arad începând cu 1 noiembrie 2000, reclamantul arată că o asemenea modificare de ordin organizatoric intern, chiar reală de-ar fi, nu este relevantă, deoarece sucursala nu are personalitate juridică, iar titularul dreptului de proprietate dedus judecații este SN Institutul Pasteur S.A., care nu s-a desesizat de bunul revendicat de bunăvoie, ci a fost evacuat silit, iar dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.

Reclamantul mai susține că instanța a refuzat să aplice art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocând prezumția de lucru judecat consacrată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și practic nesoluționând pe fond excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, a fost încălcată Decizia de casare nr. 198 din 27 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care la pag. 5, reține că "Față a de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța ar fi trebuit să analizeze excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 91 din 26 mai 1998 prin prisma aplicării prevederilor legale incidente, analiză pe care nu a făcut-o".

Or, se susține că prin decizia recurată nu s-a analizat excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local nr. 91 din 26 mai 1998 prin prisma aplicării prevederilor legale incidente, așa cum a stabilit instanța supremă, ci prin prisma Deciziei civile nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara. În acest sens, se arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că examinarea aceluiași act administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc al aceluiași act pe calea indirectă, a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane interesate.

Or, susține reclamantul neexaminarea legalității actului administrativ în acest proces echivalează cu respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate (în sensul neanalizării pe fond a excepției de nelegalitate), pronunțată în precedentul ciclu procesual și care a fost considerată greșită prin decizia de casare.

Reclamantul mai arată că este greșită reținerea instanței că au fost invocate "aceleași argumente, examinate de către instanța de contencios administrativ", și că de fapt această reținere contravine Deciziei civile nr. 61 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia (pronunțată în apel în cauza de față în primul ciclu procesual), în care s-a arătat că prin acțiunea de față și prin răspunsul la întâmpinare s-au invocat și alte aspecte, care nu au fost examinate de instanța care a pronunțat Decizia nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara și că, au putere de lucru judecat doar considerentele în sensul că, în dosarul de contencios administrativ, reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În ceea ce privește referirea instanței la prezumția puterii de lucru judecat, reclamantul a arătat că legalitatea Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad nu a fost stabilită definitiv și irevocabil și cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara, deoarece prin Decizia civilă nr. 61 din 24 iunie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia (pronunțate în apel în cauza de față în primul ciclu procesual), s-a arătat că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 76/R/1999, ceea ce înseamnă ca s-a soluționat deja definitiv aspectul pretinsei puteri de lucru judecat a Deciziei nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara, în sensul că nu există.

Or, susține reclamantul prin Decizia nr. 1294 din 10 decembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia (pronunțate în al doilea ciclu procesual al prezentei cauze), s-a respins apărarea legată de puterea de lucru judecat, iar acest aspect nu a fost recurat. În acest sens, se susține că într-adevăr, nu există pericolul de a se ajunge la contrazicere între două hotărâri judecătorești, întrucât hotărârea instanței civile sesizate cu acțiunea în revendicare și rectificare de carte funciară este susceptibilă să contrazică o hotărâre a unei instanțe de contencios administrativ, aceasta din urmă nedecizând în materia dreptului de proprietate, ci în privința anularii unor acte administrative sau în alte cazuri prevăzute de Legea nr. 554/2004. În condițiile date, se învederează că prin Decizia civilă nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara s-a menționat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, și nu, în sensul că, nu ar fi proprietara imobilului; că reținerea de către instanța de contencios administrativ a faptului că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate nu are semnificația constatării inexistenței dreptului de proprietate al reclamantului, întrucât instanța de contencios administrativ nu a fost și nu putea fi sesizată cu o acțiune civilă în constatarea dreptului de proprietate/revendicare și bineînțeles nu și-a arogat asemenea competențe. În aceeași idee, se arată de către reclamant că, remarca instanței de contencios administrativ în sensul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate nu împiedică efectuarea de către instanța civilă a verificărilor specifice acțiunii în revendicare (comparare de drepturi și stabilire drept preferabil); că nu se poate reține că se va contrazice considerentul din Decizia civilă nr. 76/R/1999 pronunțată în Dosarul nr. x/1999 al Curții de Apel Timișoara în sensul că "reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate", întrucât "literatura juridică și practica judiciară consideră că reclamantul în revendicare poate avea câștig de cauză în acțiunea sa nu numai atunci când va reuși să facă dovada pe deplin și absolut a dreptului său de proprietate, ci și atunci când va crea în favoarea sa probabilități că dreptul revendicat îi aparține " (sens în care se face trimitere la D., Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. E., București, 1994, p. 219 - autorul citat adăugând, în acord cu întreaga doctrină și jurisprudență, că "Dovada certă a dreptului de proprietate se poate face numai în cazul dobândirii prin uzucapiune ori prin ocupațiune").

Din perspectiva celor expuse, reclamantul arată că nu urmărește contrazicerea realității că în cartea funciară figurează statul ca proprietar, ci solicită realizarea unei comparații de titluri (drepturi) și stabilirea dreptului preferabil, cu atât mai mult cu cât respingerea acțiunii în contencios administrativ, de anulare a Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 a Consiliul Local al Municipiului Arad, nu are nicio relevanță.

Reclamantul mai învederează că pârâta Universitatea de Vest Vasile Goldiș nu are un titlu în sensul din materia acțiunii în revendicare, ci deține bunul revendicat prin simpla îngăduință a celui de la care l-a primit, respectiv Consiliul Local al Municipiului Arad- prin Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998, dobândind doar o folosință gratuită, or, pentru ca pârâtul Consiliul Local al Municipiului Arad să consimtă o asemenea folosință gratuită, trebuia ca Municipiul Arad să aibă calitatea de proprietar.

Or, susține reclamantul, pârâții au invocat un extras de carte funciară în care apare drept proprietar Statul Român, fără să explice cum ar fi dobândit Municipiul Arad bunul de la Statul Român, astfel încât să poată transmite folosința gratuită către pârâta Universitatea de Vest Vasile Goldiș.

În același sens, se susține că instanța de apel interpretează greșit efectele Deciziei civile nr. 76/R/1999, pronunțată în Dosarul nr. x/1999 al Curții de Apel Timișoara, referitor la acțiunea în contencios administrativ de anulare a Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad în condițiile în care instanța de contencios administrativ nu fusese investită să compare titlurile părților ca o instanță civilă sesizată cu o acțiune în revendicare, drept pentru care nu a realizat o asemenea comparare de titluri, și că, de altfel instanța de contencios administrativ nu putea să stabilească al cui drept e preferabil, nefiind o instanță civilă. Ca urmare, pentru a lămuri situația dreptului de proprietate, reclamantul susține ca s-a adresat instanței civile cu acțiunea de față, care este o acțiune în revendicare (o acțiune în constatare nu se mai putea formula, față de dispozițiile art. 111 vechiul C. proc. civ./art. 35 noul C. proc. civ., întrucât s-a pierdut posesia imobilului) în condițiile în care nu instanța de contencios administrativ este cea chemată să clarifice situația dreptului de proprietate, ci instanța civilă, motiv pentru care se apreciază că Decizia civilă nr. 76/R/1999 pronunțată în Dosarul nr. x/1999 al Curții de Apel Timișoara este nerelevantă în cauză.

În concluzie, reclamantul susține că simpla existență a Hotărârii nr. 91 din 26 mai 1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad și, respingerea acțiunii în contencios administrativ de anulare a acestei hotărârii nu pot conduce la respingerea acțiunii în revendicare și/sau a excepției de nelegalitate, ci instanța trebuie să procedeze la compararea drepturilor părților și să decidă al cui drept este preferabil.

S-a mai arătat că argumentele pe fondul excepției de nelegalitate sunt comune cu cele ale fondului acțiunii în revendicare, sens în care s-a învederat că în speță, Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 are caracter individual și că de ea depinde soluționarea litigiului pe fond, deoarece aceasta a fost invocată de pârâți în apărare, în special de pârâta Universitatea de Vest Vasile Goldiș. În aceeași idee, se arată că Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 este nelegală, întrucât, imobilul nu a fost și nu este proprietatea Municipiului Arad, ci a reclamantului.

În susținerea motivelor de recurs reclamantul mai arată că efectul sus-menționat al Legii nr. 15/1990 s-a produs de drept prin legala constituire a regiei autonome al cărui succesor este reclamantul întrucât Legea nr. 15/1990 este o lege specială și se aplică cu prioritate, necondiționat de realizarea formalităților de carte funciară (inclusiv în regiunile de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938), că dreptul de proprietate dobândit prin lege nu trebuie înscris în cartea funciară pentru dobândire valabilă și/sau opozabilitate, situație în care dispozițiile art. 17 din fostul Decret-lege nr. 115/1938 sunt nerelevante în speță, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 în cartea funciară figura dreptul de administrare operativă al fostei unități economice de stat care s-a reorganizat în baza Legii nr. 15/1990, lege în virtutea căreia respectivul drept de administrare operativă s-a transformat în drept de proprietate. Pe cale de consecință, reclamantul susține că nu se poate reține că în speță a avut loc o constituire sau strămutare a unui drept real în baza unui acord de voință, a unei hotărâri judecătorești sau a unei deciziuni administrative, pentru a se aplica art. 17 din fostul Decret-lege nr. 115/1938, ci este incidentă o lege specială, Legea nr. 15/1990, și că dacă art. 28 din Legea nr. 7/1996 a prevăzut, în redactarea inițială, că drepturile reale dobândite de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile terților fără înscriere în cartea funciară, înseamnă că dobândirea prin efectul Legii nr. 15/1990 nu trebuie înscrisă în cartea funciară pentru validitate sau opozabilitate.

S-a susținut că Legea nr. 7/1996 prevede în art. 58 alin. (1) în forma inițială, respectiv în art. 37 alin. (1) în prezent, că înscrierile făcute în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, în cărțile funciare și în cărțile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce și după această dată efectele prevăzute, cu excepția cazurilor în care drepturile de proprietate și celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.

Prin urmare, reclamantul arată că în cauză există situația de excepție reglementată de textul de lege sus-citat, deoarece dreptul inițial de proprietate al statului și dreptul de administrare operativă au fost afectate prin efectul Legii nr. 15/1990 în modul descris anterior și pe cale de consecință, înscrierea statului ca proprietar tabular nu mai produce efecte, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, impunându-se radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului revendicat.

În același sens, se susține că din moment ce la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 Statul Român figura ca proprietar tabular și același Stat Român, prin autoritățile sale centrale a decis ca imobilul revendicat să revină în proprietate Regiei Autonome "Institutul național de medicină veterinară Pasteur", Consiliul Local al Municipiului Arad nu avea nici un drept în a acorda folosința gratuită unei universități particulare.

De asemenea, reclamantul mai arată că Ministerul Agriculturii și Alimentației i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin adresele nr. x din 4 august 1998 și nr. y din 1 iulie 1999.

În susținerea motivelor de recurs, reclamantul mai învederează că odată stabilită dobândirea imobilului în litigiu de către regia autonomă prin efectul legii, instanța trebuia să coroboreze Legea nr. 15/1990 cu Legea nr. 7/1996 respectiv art. 28 din Legea nr. 7/1996 care a prevăzut, în redactarea inițială, că drepturile reale dobândite de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile terților fără înscriere în cartea funciară, ceea ce înseamnă că dobândirea prin efectul Legii nr. 15/1990 nu trebuia înscrisă în cartea funciară pentru validitate sau opozabilitate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reclamantul arată că decizia atacată cuprinde un motiv străin de natura cauzei, în condițiile în care deși instanța reține că imobilul (teren și construcție) este înscris în cartea funciară cu drept de administrare în favoarea regiei autonome și, că legiuitorul nu a consacrat o procedură administrativă similară certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cazul regiilor autonome, instanța nu explică de ce aceasta nu poate avea semnificația dobândirii în proprietate ope legis a terenurilor care nu sunt proprietate publică și care se aflau în administrare operativă. Or, susține reclamantul, dacă art. 5 nu are efecte ope legis și nu există o procedură administrativă, înseamnă că acest text de lege nu se poate aplica, ceea ce contravine regulii "actus interpretandus est potius ut valeat quarn utpereat".

În același sens, se mai arată că deși instanța reține că înregistrarea în contabilitatea regiei autonome și ulterior a societății comerciale (în inventarul bunurilor) a clădirii "clinica veterinară" (cu nr. inventar x) și împrejurarea că în Memorandumul de privatizare este menționată ca fiind deținută în proprietate, totuși se ajunge la concluzia, tot nemotivată, că Legea nr. 15/1990 nu asigură de plano dobândirea cu titlu gratuit a imobilelor, chiar cuprinse în inventar.

Se mai susține că este străin de natura cauzei și considerentul referitor la stingerea dreptului de administrare operativă, din moment ce în speță nu s-a invocat și nu a avut loc o stingere a dreptului de administrare (care și în prezent este înscris în cartea funciară), atât în perioada în care au fost în vigoare Constituția din 1965 și Legea nr. 5/1978, dar și ulterior până la momentul în care s-a transformat în drept de proprietate.

Din perspectiva celor arătate se învederează că instanța nu a precizat care este actul normativ care instituie procedura administrativă la care se referă și în ce constă pretinsa procedură, că de altfel nici decizia din jurisprudența invocată nu aduce clarificări sub acest aspect.

În ceea ce privește așa-zisul "obiectiv de interes public local", care s-ar fi luat în considerare prin Hotărârea nr. 91/1998 a Consiliului Local al Municipiului Arad (reînființarea Facultății de Medicină Veterinară a Universității de Vest Vasile Goldiș), reclamantul a arătat că a existat într-adevăr un interes local, dar acesta nu a fost deloc unul public, ci unul privat, aspecte care l-au determinat să formuleze cerere de strămutare a cauzei de față, cerere admisă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin Decizia nr. 1256 din 10 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2014.

Pentru motivele expuse, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu trimiterea cauzei Curții de Apel Alba Iulia spre o nouă judecată a acțiunii, precum și a excepției de nelegalitate, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate de reclamant nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva susținerilor reclamantului ce vizează nemotivarea hotărârii, precum și existența unor elemente străine și contradictorii în cuprinsul ei, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția, și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile reclamantului legate de nemotivarea hotărârii, și respectiv de existența unor elemente străine sau contradictorii, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția pronunțată în condițiile în care obiectul dedus judecății vizează o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 555, 563 C. civ., (fapt ce rezultă din cererea de chemare în judecată pg. 5 din dosarul Tribunalului Arad) precum și în condițiile în care reclamantul și-a susținut titlul/dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990.

Astfel, în motivarea/argumentarea soluției adoptate instanța de apel a reținut, ca situație de fapt, că în anul 1962, urmare a fuzionării Institutului de Patologice și Igienă Animală cu Institutul de Seruri-Vaccinuri Pasteur, a fost creat Institutul de Cercetări și Biopreparate Pasteur, că în baza Decretului nr. 170/1981, Centrul de Cercetări Veterinare și Biopreparate pentru păsări și animale mici Voluntari - București a început să funcționeze ca unitate fără personalitate juridică în subordinea Institutului de Cercetări Veterinare și Biopreparate Pasteur, și că în baza Încheierii nr. 9121 din 15 octombrie 1983 a Notariatului de Stat Județean Arad, urmare a dezmembrării, a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 7200 mp situat administrativ în str. x cu nr. top x.5.1/2, înscris în CF x Arad, destinat Centrului de Cercetări și Biopreparate.

Prin Decizia nr. 1269 din 20 decembrie 1983 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Județului Arad, imobilul teren situat în Arad. Str. x (actuala str. x, conform adresei nr. x din 4 martie 2015 a Serviciului Cadastru, Evidență Construcții al Primăriei Municipiului Arad), înscris în CF, cu nr. top x Arad, cu nr. top x.5.1/2, a trecut din administrarea operativă a municipiului Arad, în administrarea operativă a Centrului de Cercetare și Biopreparate pentru păsări și animale mici Voluntari - București, în vederea folosirii de către Laboratorul de cercetare producție și asistență tehnică Arad.

În motivarea soluției adoptate și în raport cu actele de la dosar din ciclurile procesuale anterioare, instanța de apel a constatat că anterior, prin Ordinul nr. 1656 din 23 iunie 1983 al Ministerului Industriei Ușoare, imobilul teren intravilan 1 ha și construcții, inclusiv clădirea clinicii veterinare situată în Arad, str. x, a trecut din administrarea Întreprinderii Arădeanca în administrarea Centrului de Cercetări și Biopreparate pentru păsări și animale mici. În baza ordinului s-a încheiat Procesul-verbal nr. x din 1 iulie 1983 vizând predarea imobilelor teren și construcții, inclusiv clădirea Clinicii veterinare, între Întreprinderea Arădeanca și Centrul de Cercetări și Biopreparate pentru Păsări și Animale Mici București. În baza Deciziei nr. 55 din 25 februarie 1987 a Directorului Institutului de Cercetări Veterinare și Biopreparate Pasteur, Laboratorul de Cercetare și Producție, cu sediul în str. x Arad, a trecut din structura organizatorică a Centrului de Cercetări și Biopreparate pentru Păsări și Animale Mici Voluntari în structura organizatorică a Institutului Pasteur, cu denumirea de Filiala Zonală Arad a Institutului "Pasteur".

Potrivit pct. 5 al deciziei, patrimoniul Filialei Zonale Arad, a fost inclus în patrimoniul comun al Institutului "Pasteur" în baza unui protocol ce urma a fi încheiat între reprezentanții Centrului de Cercetări Veterinare și Biopreparate pentru Păsări și Animale Mici Voluntari și Institutul de Cercetări Veterinare și Biopreparate Pasteur. Protocolul cu nr. 314 din 26 martie 1987 a menționat predarea și a imobilelor situate în str. x.

În argumentarea/motivarea soluției pronunțate, raportat la succesiunea de fapte și acte juridice. și în acord cu acestea, instanța de apel a reținut de asemenea că după schimbarea sistemului politic din anul 1989, prin Hotărârea Guvernului nr. 665/1991 a fost înființată Regia Autonomă Institutul Național de Medicină Veterinară "Pasteur",. că Prin Hotărârea de Guvern nr. 638/1998, s-a procedat la reorganizarea Regiei Autonome "Institutul Național de Medicină Veterinară Pasteur", care s-a desființat, fiind înființată Societatea Națională "Institutul Pasteur" S.A., care a preluat patrimoniul fostei regii evidențiat în bilanțul contabil de la data de 30 iunie 1998. De asemenea, instanța de apel în acord cu obiectul dedus judecății și-a motivat soluția adoptată cu referire la faptul că prin Hotărârea nr. 91 din 26 mai 1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad cu privire la repartizarea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință situate în cadrul imobilului din Arad, str. x, s-a aprobat "darea în folosință gratuită, pe durata desfășurării activității universitare, către Universitatea de Vest "Vasile Goldiș a imobilului situat în Arad, str. x - 93, înscris în CF Arad, nr. 37827 și nr. top x.5.1.2/1, constând în clădire veche ce a cuprins Clinicile, cu aula Facultății de medicină veterinară, conform planului de situație, în vederea reînființării acestei Facultăți și pentru restabilirea destinației de spațiu de învățământ universitar, avut prin construcție", precum și cu referire la faptul că prin Decizia civilă nr. 76/R/1999 a Curții de Apel Timișoara, a fost respinsă irevocabil acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Societatea Națională Institutul Pasteur S.A. București, pentru anularea Hotărârii nr. 91/1998 emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, prin care s-a statuat irevocabil că proprietar asupra imobilului obiect al litigiului pendinte, este Statul Român care este înscris în cartea funciară, și nu SN Institutul Pasteur. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a mai reținut că prin Hotărârea nr. 84 din 18 aprilie 2009 a Consiliului Local al Municipiului Arad, s-a aprobat "parcelarea terenului situat în municipiul Arad, str. x, înscris în CF nr. x Arad, proprietatea municipiului Arad - drept de proprietate publică în suprafață de 6723 mp și înscris în CF nr. x Arad, cu nr. top x.5.1.2/1, proprietatea Statului Român, cu drept de administrare operativă în favoarea SN Institutul Pasteur SA București, și pentru Universitatea de Vest "Vasile Goldiș", un drept de folosință gratuită, pe durata desfășurării activității universitare, în ce privește terenul în suprafață de 7113 mp, conform planului de parcelare anexat".

Ca urmare, soluția adoptată de instanța de apel a fost motivată/argumentată prin raportare atât la obiectul dedus judecății, precum și la actele de la dosar și susținerile părților, reținând că imobilul din litigiu este înscris în CF nr. x, cu nr. top x.5.1.2/1 - teren în suprafață de 7.113 mp, clădire clinică veterinară și magazie și "Clinicile și Aula Facultății de Medicină Veterinară", având ca proprietar Statul Român, că în favoarea Societății Naționale Institutul Pasteur SA București există doar un drept de administrare operativă.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în raport de obiectul dedus judecății și de succesiunea faptelor și actelor juridice, Înalta Curte reține că este nefondată susținerea reclamantului legată de nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește susținerea reclamantului că hotărârea cuprinde elemente contradictorii și străine de cauză, Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot viza existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că aceste ipoteze nu se verifică în cauză, cu atât mai mult cu cât considerentele hotărârii sunt clare, concise, în acord cu obiectul dedus judecății, și susțin în drept soluția pronunțată, motiv pentru care sunt nefondate susținerile reclamantului legate de existența unor elemente contradictorii sau străine de natura și obiectul dedus judecății.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Incidența dispozițiilor legale enunțate a fost susținută din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990, pe care reclamantul le-a invocat în justificarea titlului/a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu în susținerea acțiunii în revendicare imobiliară. Or, în condițiile unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozi