ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 ianuarie 2018, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând să fie obligat la plata sumei de 334.320 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii acordate în dosarul de daună x, cu dobânda legală calculată de la data plății despăgubirii și până la data achitării integrale a debitului, invocând incidența dispozițiilor art. 1357 și urm., art. 1522 și art. 2210 C. civ., precum și pe cele ale art. 3, art. 4 și art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995.

Prin Sentința civilă nr. 724/25.04.2018, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 334.320 RON, despăgubiri, cu dobânda legală calculată de la data plății și până la achitarea integrală a debitului.

Prin Decizia civilă nr. 160/A/04.10.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că în mod greșit instanțele de fond nu au primit excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Anume, pârâtul a arătat că înțelege să critice decizia recurată prin prisma aplicării greșite a unei norme de drept material, cu aplicare directă raportului juridic dedus judecății, anume a normei prevăzute de dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, la care instanța de apel, deși a făcut trimitere în cuprinsul considerentelor hotărârii, ulterior, a ignorat-o, fără a arăta motivele pentru care a lipsit-o de eficacitate.

Pârâtul a susținut că norma de drept menționată era aplicabilă raportului juridic dedus judecății din punct de vedere al determinării momentului de la care curge termenul de prescripție special de 2 ani, întrucât această normă completează dispozițiile legale relative la momentul de debut al cursului termenului de prescripție în materie de asigurare, dispoziții prevăzute de art. 2527 C. civ.

Cu titlu prealabil, pârâtul a arătat că instanța de apel a menținut corect considerentele primei instanțe, potrivit cărora termenul de prescripție aplicabil raportului juridic dedus judecății este cel de 2 ani, dat fiind că acțiunea în regres a asigurătorului se fundamentează pe însuși contractul de asigurare.

Pârâtul a susținut însă că din coroborarea normei generale, prevăzută de art. 2527 C. civ., cu norma specială, prevăzută de art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, rezultă că, în materie de asigurare, termenul de prescripție curge de la expirarea termenului de 10 zile stabilit pentru plata de asigurător a despăgubirii către persoana prejudiciată, termen care, la rândul său, se calculează la data la care a existat o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea pe care asigurătorul este ținut să o plătească.

Așa fiind, pârâtul a susținut că, în speță, în raport de data pronunțării hotărârii penale definitive care stabilea despăgubirea ce trebuia plătită de asigurător, 7 ianuarie 2016, rezultă că termenul de 10 zile s-a împlinit la data de 18 ianuarie 2016, iar termenul special de prescripție de 2 ani, la data de 18 ianuarie 2018, adică, anterior momentului înregistrării de către reclamantă a cererii de chemare în judecată, 19 ianuarie 2018 (cererea a fost transmisă, prin email, la 18 ianuarie 2018, însă după ora de închidere a programului de lucru al instanțelor).

Pârâtul a mai opinat că dacă s-ar constata corecte considerentele instanțelor de fond, potrivit cărora momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție coincide cu cel la care asigurătorul plătește despăgubirea, s-ar recunoaște, implicit, faptul că asigurătorul beneficiază de o putere discreționară de a stabili momentul de debut al termenului de prescripție, fapt care, în opinia sa, ar contraveni dispozițiilor art. 2515 C. civ.

Prin întâmpinare, reclamanta a cerut respingerea recursului, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii.

Reclamanta a arătat că dreptul său de creanță s-a născut, conform prevederilor art. 2210 alin. (1) C. civ., la momentul indemnizării persoanei vătămate, 20 ianuarie 2016, dată de la care creanța sa era certă și putea fi recuperată, conform dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 136/1995, pe calea acțiunii în regres, cu mențiunea că a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 18 ianuarie 2018, înlăuntrul termenului de prescripție de 2 ani.

Reclamanta a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul celor arătate prin Decizia nr. 3341/8 iulie 2003 și a precizat că pârâtul face confuzie între termenul în care despăgubirea trebuie plătită de asigurător persoanei păgubite și dreptul de regres recunoscut asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare, în speță, împotriva pârâtului, a cărui vinovăție a fost stabilită printr-o hotărâre penală care se impune, cu autoritate de lucru judecat,instanței civile, în conformitate cu dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 12 iunie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 160/A din 4 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 2 octombrie 2019.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În drept, regulile privind momentul de la care începe să curgă termenele de prescripție, având în vedere efectul acestei sancțiuni - pierderea dreptului la acțiune - sunt prevăzute de lege, anume de dispozițiile art. 2523 C. civ. și urm. C. civ.

Dispozițiile art. 2523 C. civ., care instituie regula în materie, prevăd următoarele: Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Una dintre excepții este prevăzută de dispozițiile art. 2527 C. civ. care statuează următoarele: În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

Dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevăd: Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Cât privește acțiunea în regres a asigurătorului, dispozițiile art. 2210 alin. (1) C. civ., prevăd însă subrogarea asigurătorului: (1) În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.

Dispozițiile art. 1597 alin. (1) C. civ., prevăd: (1) Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului.

Interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2210 alin. (1) și art. 1597 alin. (1) C. civ. impun concluzia potrivit căreia asigurătorul are deschisă calea acțiunii în recuperarea sumelor plătite (acțiunea în regres), întemeiată pe dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, din momentul în care acesta se subrogă în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, care coincide cu momentul plății despăgubirii către persoana păgubită.

De altminteri, până la momentul în care operează subrogația, asigurătorul nu poate avea deschisă calea acțiunii în regres, întrucât neavând o creanță în patrimoniul său, nu justifică interes pentru promovarea unei astfel de acțiuni.

Interpretarea dată normelor de drept menționate se impune cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a înțeles să reglementeze în această materie, a asigurărilor, regresul anticipat.

Cât privește interpretarea rezultată din coroborarea dispozițiilor art. 2527 C. civ. și ale art. 36 alin. (5) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011, potrivit căreia termenul special de prescripție ar putea curge de la împlinirea termenului de 10 zile calculat de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, indiferent dacă acesta, asigurătorul, a făcut sau nu plata integrală ori parțială a sumelor de bani în interiorul acestui termen, se constată că nu poate fi primită.

O astfel de interpretare ar presupune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 2210 alin. (1) și art. 1597 alin. (1) C. civ., care prevăd în mod expres că asigurătorul își poate recupera creanța doar ca efect al subrogării sale în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, din momentul plății, și, totodată, ar echivala cu recunoașterea în favoarea asigurătorului a unui drept la regres anticipat, ceea ce nu îi este permis interpretului legii.

Așa fiind, în raport de dispozițiile legale menționate, se constată că momentul plății efective a indemnizației sau despăgubirii este momentul la care asigurătorul a cunoscut nașterea dreptului său la recuperarea sumelor plătite de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei și, totodată, momentul de la care începe să curgă prescripția, conform art. 2523 C. civ.

Cât privește dispozițiile art. 36 alin. (5) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în lipsa unei corelări cu dispozițiile art. 2210 alin. (1) și art. 1597 alin. (1) C. civ., rezultă că sunt incidente doar raportului juridic de despăgubire dintre asigurător și beneficiarul asigurării și pot fi invocate doar de către aceste părți în vederea protejării drepturilor lor subiective, caz în care nerespectarea termenului de 10 zile prevăzut de aceste dispoziții poate atrage răspunderea doar a asigurătorului pentru eventuale prejudicii cauzate persoanei păgubite, nu și răspunderea asiguratului care, fiind terț față de acest raport juridic, are a răspunde în față asigurătorului, pe calea acțiunii în regres, doar pentru despăgubirea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanta, în calitate de asigurător, a plătit la data de 20 ianuarie 2016 persoanei păgubite, beneficiar al asigurării, despăgubirile stabilite printr-o hotărâre penală, dată la care s-a subrogat în dreptul beneficiarului asigurării și de la care s-a născut dreptul la acțiunea în regres împotriva pârâtului, răspunzător de producerea pagubei.

Această dată, 20 ianuarie 2016, conform dispozițiilor art. 2210 alin. (1) și art. 1597 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2523 C. civ., marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție 2 ani pentru exercitarea acțiunii în regres, termen care s-a împlinit la data de 20 ianuarie 2018.

Rezultă că acțiunea în regres, înregistrată de reclamant, în calitate de asigurător, la data de 19 ianuarie 2018, pentru considerentele de drept mai sus arătate a fost exercitată în interiorul termenului de prescripție.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a constata că în mod corect instanțele de fond, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale menționate, nu au primit excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte nu poate primi critica formulată de pârât, potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ar fi, în realitate, 18 ianuarie 2016, dată la care a expirat termenul de 10 zile stabilit în sarcina reclamantului pentru a plăti persoanei păgubite despăgubirea stabilită prin Sentința penală nr. 51/8 aprilie 2015 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2/A/7 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, cât timp, în speță, asigurătorul nu s-a subrogat în drepturile beneficiarului asigurării la împlinirea acestui termen.

În acest context al analizei, este de menționat și că interpretarea dată de instanțele de fond dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, în vederea stabilirii momentului nașterii dreptului la acțiunea în regres, nu poate conduce la concluzia recunoașterii în favoarea asigurătorului a unei puteri discreționare în alegerea momentului de care începe să curgă prescripția, astfel cum eronat afirmă pârâtul, cât timp interpretarea se impune în acord cu dispozițiile art. 2523 C. civ. și, respectiv, ale art. 2210 alin. (1) și art. 1597 alin. (1) C. civ.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., cu domiciliul ales în Cluj-Napoca, la SCA C. împotriva Deciziei nr. 160/A din 4 octombrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA, cu sediul ales în Zalău, județul Sălaj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 2 octombrie 2019.

GGC - GV