ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6826/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6826/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 605 din 07 aprilie

2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantele Ț.I. și M.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor la plata către reclamante a sumei de 111.920 euro, (echivalent în RON

la data plății), reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. X1., situat

în București, str. B. - mezanin, sector 1; a respins cererea privind obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor la plata dobânzii și a contravalorii

cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, ca neîntemeiată și a

obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că, la data de 09 decembrie 1996, reclamanta Ț.I. și

soțul acesteia, Ț.M., au devenit proprietarii apartamentului nr. X1., situat în

București, str. B., mezanin.

Prin sentința civilă

nr. 8713 din 01 iunie 2007, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1

București a admis cererile formulate de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ț.I. și M.A.E., a constatat

nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului, situat în București, str. B.,

mezanin, ap. X1., sector 3 și a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină

proprietate și posesie.

Potrivit art. 50

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor.

Așadar, dispoziția este

aplicabilă și în situația desființării titlului chiriașilor, ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare introduse de fostul proprietar, astfel că reclamanții au

dreptul la restituirea prețului de piață.

Potrivit raportului de

expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulație a imobilului este de 111.920

euro (la data efectuării raportului de expertiză).

Tribunalul a respins cererea

privind plata dobânzii și a cheltuielilor necesare mutării, întrucât dispozițiile

legii speciale nu prevăd aceste chestiuni, valoarea de circulație acoperind întregul

prejudiciu suferit de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamantele, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie,

motivând că instanța trebuia să oblige pârâtul la plata prețului de circulație al

imobilului, a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv dobânda legală și cheltuielile

necesare mutării reclamantelor, și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a

susținut că Statul Român este distinct de instituția Ministerului Finanțelor Publice,

astfel că Ministerul Finanțelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă,

iar, pe fondul cauzei, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, astfel că instanța fondului greșit

a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă

nr. 742A din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate

de apelantele - reclamante Ț.I. și M.A.E. și de către apelantul - pârât Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanță, precizată de reclamante

pentru termenul din 17 februarie 2009, are ca obiect obligarea pârâților să restituie

reclamantei prețul de piață al apartamentului nr. 2, situat în str. B. și ca temei

juridic dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009.

Față de precizarea reclamantelor,

în mod corect, instanța fondului a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pârâtul fiind obligat să plătească prețul

de piață al apartamentului în litigiu, în echivalent în RON la data plății.

Procesul civil este guvernat

de principiul disponibilității, așa cum este el statornicit în art. 129 C.

proc. civ. și judecătorul este obligat să hotărască numai asupra obiectului cererii

dedus judecății. Odată ce reclamantele au optat pentru prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu pot să invoce ca aplicabile în cauză și dispozițiile

art. 1337 C. civ.

Legea nr. 10/2001 [art.

50 alin. (3)] reprezintă lege specială care derogă de la dreptul comun, conform

principiului „specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, nu-și

mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului, prevederile C. civ. care

reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345

C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității

actului juridic civil.

În ceea ce privește apelul

declarat de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că nu are calitate

procesuală pasivă în soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea sa

la plata prețului actualizat, achitat conform contractului de vânzare - cumpărare

nr. V1., Curtea a apreciat că instanța fondului a aplicat corect prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 184/2001 - norma de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit

căreia plata sumelor reprezentând prețul actualizat, achitat de chiriașii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În accepțiunea Legii

nr. 10/2001, desființarea unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995, se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare,

fie a unei acțiuni în revendicare. Or, în prezenta cauză, prin sentința civilă

nr. 8713 din 01 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a

fost admisă acțiunea în revendicare împotriva reclamantelor.

Buna-credință a reclamantelor

la încheierea contractului nu a fost analizată, instanța reținând că buna-credință,

„singură, nu valorează un drept de proprietate”.

În plus, sumele încasate

din vânzarea apartamentelor, în condițiile Legii nr. 112/1995, nu au fost însușite

de unitățile administrativ - teritoriale care au avut calitatea de vânzători în

contracte, ci s-au constituit ca venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor

și Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Rezultă astfel că, prin

însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa

de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului

Finanțelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligația de plata

a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Mai mult, atât Legea

nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)], cât și Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3)] reprezintă

legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului specialia generalibus

derogant, astfel încât, în cauză, nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii

prețului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție

contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației

anterioare, ca efect al nulității actului juridic civil.

Acest raționament presupune

constatarea legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în asemenea

procese, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecații,

în calitate de reprezentant al statului, care are răspunderea generală, în repararea

prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului.

Astfel, potrivit art.

12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, în litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele referitoare la

dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, astfel că Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată drept

reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziții legale de drept comun, astfel

încât norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe

norma menționată anterior.

De altfel, ca principiu

general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor

prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului,

care, și în temeiul principilor de drept general acceptate și al principiilor internaționale,

la care România a aderat, ca urmare a semnării Convenției Europene a Drepturilor

Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esențiale

ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietate privată.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs reclamantele M.A.E., Ț.I., solicitând admiterea recursului și

modificarea în parte a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, obligarea pârâtului

la plata prețului de piață a imobilului, de la data producerii evicțiunii, conform

expertizei administrate în cauză.

În dezvoltarea criticilor

de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele

M.A.E. și Ț.I. au arătat următoarele:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece atât instanța de fond, cât și instanța

de apel, în mod greșit, au apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice trebuie

să plătească, ca despăgubire, suma de bani, reprezentând valoarea prețului de piață

al imobilului de la data efectuării expertizei.

Având în vedere conținutul

normelor care reglementează evicțiunea și faptul că Legea nr. 1/2009 dă valoare

de lege specială normelor din C. civ. referitoare la evicțiune, pentru o soluționare

justă a cauzei și pentru o cât mai cuprinzătoare dezdăunare, ar fi fost corect ca

instanțele să hotărască obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata

prețului de circulație al imobilului a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv

suma de 150.180 euro, (în echivalent RON la data plății), ce reprezintă prețul de

la data producerii evicțiunii - 26 noiembrie 2007.

Împotriva aceleiași decizii,

a declarat recurs și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. a Municipiului București, solicitând admiterea recursului, modificarea

hotărârii atacate, în sensul de a se admite excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor

Publice, in ceea ce privește plata prețului la valoarea de piața a imobilului

și respingerea acțiunii, formulata in contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

În dezvoltarea criticilor,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului

București a arătat următoarele:

I. Hotărârea instanței

de apel este criticabilă, întrucât instanța, in mod greșit, a menținut obligația

Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de piața a imobilului, având în

vedere că reclamantele au formulat cererea de chemare in judecata în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant al Statului Roman,

iar nu în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, conform principiului

disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut,

procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele

care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare in judecată.

În cazul in care reclamanții

au învestit instanța cu cererea de chemare în judecată in contradictoriu cu Statul

Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nicidecum in contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice, instanțele de fond nu au respectat principiul disponibilității,

nepronunțându-se doar pe ceea ce s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.

II. Hotărârea instanței

de apel este criticabilă, întrucât, în mod greșit, s-a respins excepția calității

procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerului Finanțelor Publice, motiv

pentru care s-a reiterat această excepție, pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, Statul

Roman, prin Ministerului Finanțelor Publice, nu are legitimare procesuală, întrucât

nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic

de dezdăunare și cel care a stat in judecata in calitate de parat, și anume Statul

Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre

părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Roman, prin

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamante, este terț fata de acest contract.

În situația evingerii

cumpărătoarelor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut in baza

contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligația de garanție

pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, in conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ., dispoziții de drept comun ce nu pot fi înlăturate

prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind pe deplin aplicabila intre părțile

din prezentul litigiu.

În același sens, s-a susținut

că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea

fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit

astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica in nici un fel obligarea

Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la achitarea prețului la valoarea

de circulație a imobilului, întrucât este evident că instituția Statului Roman,

prin Ministerul Finanțelor Publice nu este identică cu cea a Ministerului Finanțelor

Publice.

Un alt aspect evidențiat

de recurentul pârât s-a raportat la faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează

in mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Roman,

prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat

la valoarea de piața, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste

contracte sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, instanțele de fond,

obligând Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață

a imobilului, au încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat,

in mod expres și limitativ, aceasta ipoteza, iar instanța, prin pronunțarea acestei

hotărâri, a adăugat la lege.

Concluzionând, recurentul

a susținut că, in prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuala pasiva

nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speță, Municipiul

București), nicidecum Statul Roman, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, atât

pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta in raportul juridic dedus judecații,

nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate in baza actului atacat,

cat și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) in Legea

nr. 10/2001.

III. Pe fondul cauzei,

recurentul pârât a susținut că, în mod greșit, instanța a admis capătul de cerere

referitor la valoarea de circulație a imobilului.

Astfel, potrivit modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 50 alin. (2)

și (3) trebuie interpretate, în sensul că trebuie realizată distincția între prețul

actualizat și prețul de piața al imobilului, fiind evidentă concluzia că nu în toate

cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg,

se impune acordarea valorii de piață pentru imobilele ce au format obiectul contractelor

de vânzare - cumpărare, încheiate in considerarea Legii nr. 112/1995, ci aceasta

valoare trebuie acordata in ipoteza in care sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de către art. 50

1

, respectiv contractele de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, să fi

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Astfel, dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevăd, ca o condiție esențiala pentru

restituirea prețului, nu numai existența unei hotărâri din care să rezulte buna

- credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar

și, ca la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, sa fi fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, s-a statuat,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că preluarea imobilului in litigiu s-a

realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente

in prezenta cauză, iar încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut

cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, având in

vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, încălcarea dispozițiilor legale

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui

drept, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

IV. S-a susținut că este

criticabilă hotărârea instanței și in ceea ce privește menținerea obligației de

plata a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON, in sarcina Ministerului

Finanțelor Publice.

Astfel, Ministerul Finanțelor

Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecata, chiar daca va fi obligat

la plata valorii de piață a imobilului, deoarece culpa procesuală nu ii aparține

acestuia, ci Primăriei Municipiului București, parte in contractul de vânzare-cumpărare

încheiat cu reclamantele, iar, in absența textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002,

Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Mai mult, este necesar

sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune

a vânzătorului, având in vedere ca Primăria Municipiului București a încheiat, in

temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Asupra recursului exercitat

de reclamante:

Singura critică adusă

hotărârii instanței de apel, în conținutul sumar al motivelor de recurs, în care

nu se precizează ce dispoziții legale au fost greșit interpretate și aplicate, se

raportează la momentul stabilirii sumei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului

în litigiu ce li se cuvine reclamantelor, prin raportare la data efectuării expertizei,

iar nu la momentul producerii evicțiunii - 26 noiembrie 2007, pretins de către reclamante.

Or, afirmațiile recurentelor,

conform cărora momentul de la care ar fi trebuit calculată acordarea despăgubirii

este cel al admiterii acțiunii în revendicare, nu au susținere în dispozițiile legale

aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât acest moment este stabilit

de lege.

Astfel, conform art. 50

1

din Legea nr. 1/2009

,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare.

Valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin.

(1) se stabilește prin expertiză.

Cum, în cauză,

s-a stabilit că cererea reclamantelor este guvernată de dispozițiile legii speciale,

temeiul juridic al acestei cereri constituindu-l

art. 50

1

din Legea nr. 1/2009,

nu se poate admite teza reclamantelor, conform căreia despăgubirile pentru evicțiune

ar trebui acordate de la momentul admiterii acțiunii în revendicare exercitate împotriva

lor, ci acestea trebuie acordate de la momentul efectuării expertizei evaluatorii

în prezentul litigiu, probă dispusă în condiții de contradictorialitate și cu respectarea

tuturor garanțiilor procesuale.

Mai mult, nu se poate

reține argumentul recurentelor reclamante, în susținerea acestui motiv de recurs,

conform căruia „Legea nr. 1/2009 dă valoare de lege specială normelor din C.

civ. referitoare la evicțiune”, această lege reprezentând ea însăși o lege specială

(lex specialis), derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de normele C.

civ., în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

Pentru aceste argumente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantele

M.A.E., Ț.I. urmează a fi respinse ca nefondate.

Asupra recursului declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului

București:

Analizând primul motiv

de recurs, prin care se critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării

principiului disponibilității, întrucât reclamantele au formulat cererea de chemare

in judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant

al Statului Roman, iar nu în mod distinct, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, care a și fost obligat în raportul juridic dedus judecății, instanța apreciază

că această critică nu poate fi invocată în cauză din unghiul principiului disponibilității,

ci din cel al legitimării procesuale pasive, ce formează obiect de critică și, implicit,

de analiză în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs.

Astfel, recurentul pârât

nu poate pretinde încălcarea principiului disponibilității, reclamantele fiind cele

care stabilesc cadrul procesual, sub aspect obiectiv - al obiectului și limitelor

cererii de chemare in judecată și sub aspect subiectiv - al persoanelor chemate

în judecată, iar voința procesuală a reclamantelor a fost neechivoc exprimată, în

sensul că pârât este Ministerul Finanțelor Publice, care reprezintă Statul Român

în raporturile patrimoniale ce presupun repararea prejudiciilor particularilor în

domeniul imobilelor preluate abuziv de stat (a se vedea în acest sens precizarea

cererii de chemare în judecată).

Analizând cel de-al doilea

motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât Ministerul

Finanțelor Publice, excepția procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei

calității sale procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea

răspunderii pentru evicțiune reglementată de C. civ., Înalta Curte îl apreciază

ca nefondat, întrucât Legea nr. 10/2001, ca lege specială, stabilește condițiile

de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului

Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor, a obligației

de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

Astfel, prin dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009

[art. 50 alin. (3)], se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul

reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și cele reprezentând

valoarea de circulație se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această

normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulității

și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat

prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, deși este

real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in

integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului

comun, operează între părțile contractante, potrivit normei anterior citate, legea

specială derogă de la această regulă, instituind o subrogație legală a persoanei

debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală

își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor

încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preț, de

la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat

sau a valorii de circulație (a prețului de piață) a imobilului către aceștia, pentru

cazul desființării contractului sau admiterii acțiunii în revendicare, în ambele

situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În consecință, în mod

corect, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile legii speciale care

statuează și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului.

În ceea ce privește motivul

de recurs prin care se critică soluționarea fondului cauzei, respectiv admiterea

capătului de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului, instanța apreciază

că și acesta este nefondat.

Astfel, deși este corectă

susținerea recurentului pârât, conform căreia, și după modificarea Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) trebuie interpretate,

în sensul că trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului, această distincție funcționând, în opinia instanței, în raport de

modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare -

cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin

desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta

titlul sau de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii in nulitate, sau

prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză

ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate, recurentul

ignoră însăși situația de fapt dedusă judecății, astfel cum a fost stabilită în

mod corect de instanțele anterioare și căreia i-a fost aplicată distincția deja

relevată.

Astfel, potrivit acestei

situații de fapt, ce nu mai poate fi modificată în recurs, recurentele reclamante

Ț.I. și M.A.E. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ce

făcuse obiectul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995, nu prin desființarea acestui contract, ca urmare a aplicării sancțiunii

nulității, ci ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor

existente asupra aceluiași bun imobil, titlul acestora nefiind contestat prin mijloacele

juridice și în termenele legale, astfel încât acesta a fost supus operațiunii comparării

de titluri ca un titlu valabil.

În acest punct, Înalta

Curte consideră necesar să analizeze și jurisprudența C.E.D.O. (cauza Raicu contra

României, hotărârea din 19 octombrie 2006), pentru a demonstra că se operează cu

această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în analizarea privării

de proprietate și a despăgubirilor ce trebuie să însoțească o asemenea măsură, jurisprudența

formând împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de convenționalitate, ce

se impune cu forță obligatorie instanțelor.

Astfel, în speța dedusă

judecății, contrar susținerilor pârâtului, urmează a se constata că titlul de proprietate

al reclamantelor nu a fost desființat, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, ipoteză ce ar fi antrenat obligarea pârâtului numai la restituirea

prețului reactualizat, ca o consecință a aplicării regulilor care guvernează efectele

nulității contractelor și a restituirii prestațiilor, ci reclamantele au pierdut

dreptul de proprietate asupra bunului imobil, ca urmare a admiterii acțiunii în

revendicare, în operațiunea comparării titlurilor, considerându-se că titlul fostului

proprietar este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este

necontestat, iar cel al reclamantelor provine de la stat, care nu era adevăratul

proprietar, ceea ce antrenează posibilitatea pentru reclamante de a obține valoarea

de circulație a imobilului în litigiu, întrucât reclamantele sunt în posesia unui

titlu neanulat, valabil, consolidat prin neexercitarea unei acțiuni în nulitate

în termenul legal, deci, a unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, iar privarea de proprietate trebuie să fie însoțită de o despăgubire

proporțională acestei măsuri, care, în litigiu, corespunde valorii de piață a bunului

în litigiu.

Este, de asemenea, nefondat

și motivul de recurs prin care se critică obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată. În acest sens, culpa procesuală este determinată

de atitudinea părții pe parcursul procesului.

În sarcina pârâtului,

căruia i s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, fiind obligat

în raportul juridic dedus judecății, nu s-ar fi putut reține obligația plății cheltuielilor

de judecată, dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantelor,

conform art. 275 C. proc. civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții

legale, câtă vreme, chiar și în recurs, acesta contestă dreptul reclamantelor la

plata sumelor în cauză.

Pentru considerentele

expuse, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 742A din

10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantele M.A.E., Ț.I. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva

deciziei nr. 742A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.