ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6826/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 605 din 07 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Ț.I. și M.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la plata către reclamante a sumei de 111.920 euro, (echivalent în RON la data plății), reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. X1., situat în București, str. B. - mezanin, sector 1; a respins cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la plata dobânzii și a contravalorii cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuință, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, la data de 09 decembrie 1996, reclamanta Ț.I. și soțul acesteia, Ț.M., au devenit proprietarii apartamentului nr. X1., situat în București, str. B., mezanin. Prin sentința civilă nr. 8713 din 01 iunie 2007, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererile formulate de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ț.I. și M.A.E., a constatat nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului, situat în București, str. B., mezanin, ap. X1., sector 3 și a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie. Potrivit art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Așadar, dispoziția este aplicabilă și în situația desființării titlului chiriașilor, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare introduse de fostul proprietar, astfel că reclamanții au dreptul la restituirea prețului de piață. Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulație a imobilului este de 111.920 euro (la data efectuării raportului de expertiză). Tribunalul a respins cererea privind plata dobânzii și a cheltuielilor necesare mutării, întrucât dispozițiile legii speciale nu prevăd aceste chestiuni, valoarea de circulație acoperind întregul prejudiciu suferit de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, motivând că instanța trebuia să oblige pârâtul la plata prețului de circulație al imobilului, a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv dobânda legală și cheltuielile necesare mutării reclamantelor, și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut că Statul Român este distinct de instituția Ministerului Finanțelor Publice, astfel că Ministerul Finanțelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, iar, pe fondul cauzei, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, astfel că instanța fondului greșit a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 742A din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele - reclamante Ț.I. și M.A.E. și de către apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. a Municipiului București. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanță, precizată de reclamante pentru termenul din 17 februarie 2009, are ca obiect obligarea pârâților să restituie reclamantei prețul de piață al apartamentului nr. 2, situat în str. B. și ca temei juridic dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009. Față de precizarea reclamantelor, în mod corect, instanța fondului a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pârâtul fiind obligat să plătească prețul de piață al apartamentului în litigiu, în echivalent în RON la data plății.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, așa cum este el statornicit în art. 129 C. proc. civ. și judecătorul este obligat să hotărască numai asupra obiectului cererii dedus judecății. Odată ce reclamantele au optat pentru prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu pot să invoce ca aplicabile în cauză și dispozițiile art. 1337 C. civ. Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3)] reprezintă lege specială care derogă de la dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză, nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității actului juridic civil.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata prețului actualizat, achitat conform contractului de vânzare - cumpărare nr. V1., Curtea a apreciat că instanța fondului a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2001 - norma de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit căreia plata sumelor reprezentând prețul actualizat, achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001, desființarea unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare. Or, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 8713 din 01 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva reclamantelor. Buna-credință a reclamantelor la încheierea contractului nu a fost analizată, instanța reținând că buna-credință, „singură, nu valorează un drept de proprietate”. În plus, sumele încasate din vânzarea apartamentelor, în condițiile Legii nr. 112/1995, nu au fost însușite de unitățile administrativ - teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte, ci s-au constituit ca venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor și Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Rezultă astfel că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)], cât și Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (3)] reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât, în cauză, nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului, prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității actului juridic civil. Acest raționament presupune constatarea legitimării procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în asemenea procese, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecații, în calitate de reprezentant al statului, care are răspunderea generală, în repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată drept reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziții legale de drept comun, astfel încât norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe norma menționată anterior.

De altfel, ca principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, și în temeiul principilor de drept general acceptate și al principiilor internaționale, la care România a aderat, ca urmare a semnării Convenției Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectare a drepturilor esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietate privată. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele M.A.E., Ț.I., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, obligarea pârâtului la plata prețului de piață a imobilului, de la data producerii evicțiunii, conform expertizei administrate în cauză.

În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele M.A.E. și Ț.I. au arătat următoarele: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în mod greșit, au apreciat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice trebuie să plătească, ca despăgubire, suma de bani, reprezentând valoarea prețului de piață al imobilului de la data efectuării expertizei. Având în vedere conținutul normelor care reglementează evicțiunea și faptul că Legea nr. 1/2009 dă valoare de lege specială normelor din C. civ.

referitoare la evicțiune, pentru o soluționare justă a cauzei și pentru o cât mai cuprinzătoare dezdăunare, ar fi fost corect ca instanțele să hotărască obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de circulație al imobilului a cărui proprietate au pierdut-o, respectiv suma de 150.180 euro, (în echivalent RON la data plății), ce reprezintă prețul de la data producerii evicțiunii - 26 noiembrie 2007. Împotriva aceleiași decizii, a declarat recurs și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a Municipiului București, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul de a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, in ceea ce privește plata prețului la valoarea de piața a imobilului și respingerea acțiunii, formulata in contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În dezvoltarea criticilor, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a Municipiului București a arătat următoarele: I. Hotărârea instanței de apel este criticabilă, întrucât instanța, in mod greșit, a menținut obligația Ministerului Finanțelor Publice la plata valorii de piața a imobilului, având în vedere că reclamantele au formulat cererea de chemare in judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant al Statului Roman, iar nu în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul și limitele cererii de chemare in judecată.

În cazul in care reclamanții au învestit instanța cu cererea de chemare în judecată in contradictoriu cu Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nicidecum in contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, instanțele de fond nu au respectat principiul disponibilității, nepronunțându-se doar pe ceea ce s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. II. Hotărârea instanței de apel este criticabilă, întrucât, în mod greșit, s-a respins excepția calității procesuale pasive a Statului Roman, prin Ministerului Finanțelor Publice, motiv pentru care s-a reiterat această excepție, pentru următoarele considerente: În prezenta cauză, Statul Roman, prin Ministerului Finanțelor Publice, nu are legitimare procesuală, întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare și cel care a stat in judecata in calitate de parat, și anume Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamante, este terț fata de acest contract. În situația evingerii cumpărătoarelor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut in baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, in conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., dispoziții de drept comun ce nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

În același sens, s-a susținut că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifica in nici un fel obligarea Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la achitarea prețului la valoarea de circulație a imobilului, întrucât este evident că instituția Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice nu este identică cu cea a Ministerului Finanțelor Publice.

Un alt aspect evidențiat de recurentul pârât s-a raportat la faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează in mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piața, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, instanțele de fond, obligând Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, au încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat, in mod expres și limitativ, aceasta ipoteza, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

Concluzionând, recurentul a susținut că, in prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuala pasiva nu poate avea decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speță, Municipiul București), nicidecum Statul Roman, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta in raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate in baza actului atacat, cat și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) in Legea nr. 10/2001. III. Pe fondul cauzei, recurentul pârât a susținut că, în mod greșit, instanța a admis capătul de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului.

Astfel, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) trebuie interpretate, în sensul că trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piața al imobilului, fiind evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață pentru imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate in considerarea Legii nr. 112/1995, ci aceasta valoare trebuie acordata in ipoteza in care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de către art. 50 1 , respectiv contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Astfel, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevăd, ca o condiție esențiala pentru restituirea prețului, nu numai existența unei hotărâri din care să rezulte buna - credință a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dar și, ca la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, sa fi fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995. Or, în speță, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că preluarea imobilului in litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente in prezenta cauză, iar încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, având in vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

IV. S-a susținut că este criticabilă hotărârea instanței și in ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 RON, in sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecata, chiar daca va fi obligat la plata valorii de piață a imobilului, deoarece culpa procesuală nu ii aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București, parte in contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantele, iar, in absența textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având in vedere ca Primăria Municipiului București a încheiat, in temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Asupra recursului exercitat de reclamante: Singura critică adusă hotărârii instanței de apel, în conținutul sumar al motivelor de recurs, în care nu se precizează ce dispoziții legale au fost greșit interpretate și aplicate, se raportează la momentul stabilirii sumei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu ce li se cuvine reclamantelor, prin raportare la data efectuării expertizei, iar nu la momentul producerii evicțiunii - 26 noiembrie 2007, pretins de către reclamante. Or, afirmațiile recurentelor, conform cărora momentul de la care ar fi trebuit calculată acordarea despăgubirii este cel al admiterii acțiunii în revendicare, nu au susținere în dispozițiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât acest moment este stabilit de lege.

Astfel, conform art. 50 1 din Legea nr. 1/2009 , proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Cum, în cauză, s-a stabilit că cererea reclamantelor este guvernată de dispozițiile legii speciale, temeiul juridic al acestei cereri constituindu-l art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, nu se poate admite teza reclamantelor, conform căreia despăgubirile pentru evicțiune ar trebui acordate de la momentul admiterii acțiunii în revendicare exercitate împotriva lor, ci acestea trebuie acordate de la momentul efectuării expertizei evaluatorii în prezentul litigiu, probă dispusă în condiții de contradictorialitate și cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Mai mult, nu se poate reține argumentul recurentelor reclamante, în susținerea acestui motiv de recurs, conform căruia „Legea nr. 1/2009 dă valoare de lege specială normelor din C. civ.

referitoare la evicțiune”, această lege reprezentând ea însăși o lege specială (lex specialis), derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de normele C. civ., în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantele M.A.E., Ț.I. urmează a fi respinse ca nefondate. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a Municipiului București: Analizând primul motiv de recurs, prin care se critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării principiului disponibilității, întrucât reclamantele au formulat cererea de chemare in judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, in calitate de reprezentant al Statului Roman, iar nu în mod distinct, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, care a și fost obligat în raportul juridic dedus judecății, instanța apreciază că această critică nu poate fi invocată în cauză din unghiul principiului disponibilității, ci din cel al legitimării procesuale pasive, ce formează obiect de critică și, implicit, de analiză în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs.

Astfel, recurentul pârât nu poate pretinde încălcarea principiului disponibilității, reclamantele fiind cele care stabilesc cadrul procesual, sub aspect obiectiv - al obiectului și limitelor cererii de chemare in judecată și sub aspect subiectiv - al persoanelor chemate în judecată, iar voința procesuală a reclamantelor a fost neechivoc exprimată, în sensul că pârât este Ministerul Finanțelor Publice, care reprezintă Statul Român în raporturile patrimoniale ce presupun repararea prejudiciilor particularilor în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat (a se vedea în acest sens precizarea cererii de chemare în judecată).

Analizând cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât Ministerul Finanțelor Publice, excepția procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei calității sale procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune reglementată de C. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât Legea nr. 10/2001, ca lege specială, stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor, a obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

Astfel, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009 [art. 50 alin. (3)], se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către chiriași ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și cele reprezentând valoarea de circulație se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ.

privind efectele nulității și restituirea prestațiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat prețul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Tot astfel, deși este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială), cu titlu de preț, de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat sau a valorii de circulație (a prețului de piață) a imobilului către aceștia, pentru cazul desființării contractului sau admiterii acțiunii în revendicare, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. În consecință, în mod corect, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile legii speciale care statuează și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică soluționarea fondului cauzei, respectiv admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație a imobilului, instanța apreciază că și acesta este nefondat.

Astfel, deși este corectă susținerea recurentului pârât, conform căreia, și după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) trebuie interpretate, în sensul că trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, această distincție funcționând, în opinia instanței, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii in nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate, recurentul ignoră însăși situația de fapt dedusă judecății, astfel cum a fost stabilită în mod corect de instanțele anterioare și căreia i-a fost aplicată distincția deja relevată.

Astfel, potrivit acestei situații de fapt, ce nu mai poate fi modificată în recurs, recurentele reclamante Ț.I. și M.A.E. au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ce făcuse obiectul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu prin desființarea acestui contract, ca urmare a aplicării sancțiunii nulității, ci ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor existente asupra aceluiași bun imobil, titlul acestora nefiind contestat prin mijloacele juridice și în termenele legale, astfel încât acesta a fost supus operațiunii comparării de titluri ca un titlu valabil. În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze și jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006), pentru a demonstra că se operează cu această distincție, existența sau nu a unui „bun” actual, în analizarea privării de proprietate și a despăgubirilor ce trebuie să însoțească o asemenea măsură, jurisprudența formând împreună cu dispozițiile convenționale un bloc de convenționalitate, ce se impune cu forță obligatorie instanțelor.

Astfel, în speța dedusă judecății, contrar susținerilor pârâtului, urmează a se constata că titlul de proprietate al reclamantelor nu a fost desființat, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză ce ar fi antrenat obligarea pârâtului numai la restituirea prețului reactualizat, ca o consecință a aplicării regulilor care guvernează efectele nulității contractelor și a restituirii prestațiilor, ci reclamantele au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului imobil, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, în operațiunea comparării titlurilor, considerându-se că titlul fostului proprietar este preferabil, întrucât provine de la proprietarul al cărui titlu este necontestat, iar cel al reclamantelor provine de la stat, care nu era adevăratul proprietar, ceea ce antrenează posibilitatea pentru reclamante de a obține valoarea de circulație a imobilului în litigiu, întrucât reclamantele sunt în posesia unui titlu neanulat, valabil, consolidat prin neexercitarea unei acțiuni în nulitate în termenul legal, deci, a unui „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar privarea de proprietate trebuie să fie însoțită de o despăgubire proporțională acestei măsuri, care, în litigiu, corespunde valorii de piață a bunului în litigiu.

Este, de asemenea, nefondat și motivul de recurs prin care se critică obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În acest sens, culpa procesuală este determinată de atitudinea părții pe parcursul procesului. În sarcina pârâtului, căruia i s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, fiind obligat în raportul juridic dedus judecății, nu s-ar fi putut reține obligația plății cheltuielilor de judecată, dacă ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantelor, conform art. 275 C. proc.

civ. Or, nu se poate reține îndeplinirea acestor dispoziții legale, câtă vreme, chiar și în recurs, acesta contestă dreptul reclamantelor la plata sumelor în cauză. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 742A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele M.A.E., Ț.I. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 742A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2012.