ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1770/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1770/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009,

Tribunalul București a respins excepția prematurității acțiunii, ca

neîntemeiată, a respins excepția puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată, a

admis excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 03 martie 1998, din 05 iunie 1997

și din 05 iunie 1997 și, pe cale de consecință, a respins, ca prescrisă,

cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de

consecință, a respins ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare.

Prin Decizia civilă nr.

241/A din 30 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul reclamanților,

a desființat parțial sentința, a trimis spre rejudecare primei instanțe capătul

de cerere privind revendicarea, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a reținut că în mod

corect instanța fondului a admis excepția prescripției dreptului de a solicita

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având în

vedere dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care,

prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Curtea a înlăturat

susținerile apelanților-reclamanți, în sensul că această acțiune este o

continuare a acțiunii începută în anul 1998 și care a format obiectul Dosarului

nr. 21717/1998 al Judecătoriei Sectorului 1 București. Acțiunea ce a format

obiectul acestui dosar a fost constatată perimată, în mod irevocabil. Acțiunea

de față, având același obiect, a fost introdusă la data de 08 august 2008,

neputându-se pune problema conexării celor două cauze, dar nici aceea a

atașării Dosarului nr. 21717/1998, fiind total lipsit de relevanță juridică un

asemenea demers procedural. Dosarul de față este un dosar distinct de cel

anterior și nu o continuare a aceluia, introducerea unei noi acțiuni fiind

posibilă, tocmai urmare a soluționării celei anterioare pe excepția perimării

și nu pe fondul cauzei, altfel, operând de la lege, autoritatea de lucru

judecat.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

Curtea a apreciat că în considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008

pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, se reține în mod clar că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când

acestea din urmă sunt contrare Convenției Europene trebuie să se facă fără a se

aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane.

Pentru aceasta este

necesară o analiză pe fond a titlurilor de proprietate exhibate de părți,

astfel încât, acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă,

urmând a fi analizată temeinicia acesteia de către instanța investită.

Prin Decizia civilă nr.

1786 din 01 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul,

ca nefondat.

S-a reținut că cererea

de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

astfel că este evident că această acțiune nu constituie o continuare a celei

inițiale, cu privire la care s-a constatat perimarea. Așa fiind, introducerea

acțiunii de față este posibilă tocmai urmare a soluționării celei anterioare pe

excepția perimării, așa încât nu se poate reține autoritatea de lucru judecat

și nici teza eronată a recurenților-pârâți cu privire la continuarea primei

acțiuni. Decizia nr. 1451 din 2 decembrie 2005 a Tribunalului București a fost

anulată prin Decizia nr. 1108/2006 a Curții de Apel București, iar ulterior,

prin sentința nr. 1709 din 13 decembrie 2006 a Tribunalului București, cauza a

fost în mod irevocabil perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783

din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București.

În esență, s-a

reținut că reclamanții s-au adresat cu notificarea din 20 iunie 2001, Primăriei

Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului în

litigiu după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cererea formulată în

temeiul Legii nr. 112/1995 și înregistrată din 17 iulie 1996 nu a fost

soluționată, revenindu-se cu o alta, după adoptarea H.G. nr. 20/1997, sub nr. 3330

din 18 februarie 1997, dosarul astfel constituit fiind analizat și

propunându-se plata de despăgubiri pentru imobil.

Reclamanții sunt

persoane care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar care nu au

obținut restituirea în natură a imobilului, întrucât calea oferită de legea

specială pentru valorificarea drepturilor pretinse, în calitate de persoane

îndreptățite, nu este una efectivă și nu asigură aplicarea concretă și efectivă

a măsurilor reparatorii.

De altfel, în

considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în

interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, reține

fără echivoc că existența legii speciale, nu exclude în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun. Ca

atare, s-a apreciat că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Prin sentința civilă nr.

1987, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea în

revendicare.

În fapt, s-a reținut

că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului,

în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții au făcut

dovada că imobilul a fost dobândit de autorii lor prin actul de

vânzare-cumpărare din 13 februarie 1919, respectiv că aceștia sunt succesorii

în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului, aspect ce rezultă din actele

de stare civilă și actele de succesiune depuse la dosar, precum și din Decizia civilă

nr. 1938 din 12 septembrie 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă.

Reclamanții s-au

adresat cu notificarea înregistrată din 20 iunie 2001, Primăriei Municipiului

București, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut

că în prezenta cauză atât reclamanții, cât și pârâții se prevalează de titluri

de proprietate valabile.

Situația juridică de

incertitudine în care se află părțile litigante, îndrituite în egală măsură la

respectarea dreptului lor de proprietate asupra bunului, este consecința

regimului statal totalitar, factor de natură să conducă în prezent la situația

inechitabilă în care există două părți ce se pot prevala cu bună-credință de

titluri de proprietate valabile, instanța fiind obligată să decidă preferabilitatea

unui drept în detrimentul celuilalt.

Legea nr. 10/2001 ce

se preocupa de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul

Roman după anul 1945, nu poate fi ignorata în evaluarea legalității și

temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulată pe

calea dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Tribunalul a apreciat

că reclamanții nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale ale Omului, întrucât acestora nu li s-a recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea

unei proceduri administrative, procedură de care au înțeles să uzeze prin notificarea

din 20 iunie 2001, nesoluționată.

Urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar un drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pârâții

sunt cei care, la data introducerii acțiunii în revendicare au un bun în sensul

Convenției deoarece titlul lor de proprietate (și implicit titlul autorilor săi)

nu au fost anulate în justiție, bucurându-se astfel de prezumția de validitate.

Valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată prin expirarea termenului

de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea

nulității sale, motiv pentru care aceștia se pot prevala de un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin Decizia civilă nr.

296/A din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București a respins excepția

tardivității completării motivelor de apel, a respins cererile de apel

formulate de către reclamanți.

În esență, s-a

reținut că, în cauză, sunt pe deplin incidente statuările obligatorii ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție din cadrul deciziei nr. 33/2008, adoptată în

interesul legii, care stabilesc condițiile în care o astfel de acțiune poate fi

admisă și care impun analiza în concret a acestor criterii, în raport de situația

de fapt stabilită în cauză, cu luarea în considerare în special a calității părților

de a fi deținători ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerea din apel

vizând greșita stabilire a situației de fapt în cauză, fără a se avea în vedere

formularea unei cereri de restituire de către reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995,

Curtea a reținut că, în primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză, prin

sentința civilă nr. 630 din 24 aprilie 2009 a Tribunalului București, a fost

soluționată cererea reclamanților având ca obiect constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare-cumpărare, constatându-se prescris dreptul la acțiune,

în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Soluția adoptată

de prima instanța în privința acestui petit a fost menținută prin Decizia civilă

nr. 241/A din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 1786 din 01 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că

reclamanții nu au înțeles să exercite împotriva Deciziei civile nr. 241/A din 30

martie 2010, calea de atac a recursului, singura modalitate prin care aceștia

ar fi putut repune în discuție, modalitatea de soluționare a cererii lor.

Câtă vreme în mod

irevocabil s-a statuat că dreptul la acțiune s-a prescris, apărările acestora

vizând nerespectarea la momentul încheierii acestor contracte a prevederilor

Legii nr. 112/1995, întemeiate pe formularea de către reclamanți a unei cereri

de retrocedare a imobilului, anterior vânzării, nesoluționată, respectiv reaua-credință

a cumpărătorilor, nu puteau fi apreciate ca având relevanță în soluționarea

pricinii, instanța de fond fiind ținută să respecte soluția adoptată în primul ciclu

referitor la acest petit, intrată în putere de lucru judecat.

În contextul în care

acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatată prescrisă prin hotărâre irevocabilă,

în mod judicios a apreciat instanța de fond, în privința pârâților, că aceștia

dețin titluri de proprietate valabile pentru imobilele dobândite în temeiul Legii

nr. 112/1995, așadar că au calitatea de deținători ai unui bun, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O.

S-a apreciat totodată

că noul motiv de nulitate invocat în completarea la cererea de apel, tinde la

schimbarea cauzei cererii introductive, formând obiectul unor pretenții noi,

câtă vreme, cauza de nulitate a aceluiași act juridic, invocată în apel,

vizează nerespectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 112/1995, anterior modificării

aduse acestui text prin Legea nr. 422/2001.

Critica vizând faptul

că nu s-a avut în vedere că litigiul pentru redobândirea acestui imobil datează

încă din anul 1997, respectiv că în mod greșit s-a refuzat atașarea Dosarului inițial,

nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București, a fost apreciată ca nefondată.

S-a reținut incidența

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care dezlegarea dată problemelor

de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Potrivit Deciziei civile nr. 241/A

din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, s-a tranșat deja irevocabil

asupra ambelor chestiuni litigioase, reținându-se că: „ acțiunea ce a format

obiect al Dosarului nr. 21717/1998 a fost constatată irevocabil perimată, că acțiunea

de față, având același obiect a fost introdusă la data de 08 august 2008, și formează

obiectul acestui dosar, neputându-se pune problema conexării celor două cauze

dar nici aceea a atașării Dosarului nr. 21717/1998, fiind total lipsit de

relevanță juridică un astfel de demers procedural”, respectiv că „dosarul de

față este distinct de cel anterior și nu o continuare a aceluia, astfel cum în

mod eronat susțin apelanții reclamanți, introducerea unei noi acțiuni - cea de

față - fiind posibilă tocmai ca urmare a soluționării celei anterioare pe excepția

perimării și nu pe fondul cauzei, altfel operând, de la lege, autoritatea de

lucru judecat”.

Critica vizând

greșita soluționare a acțiunii în revendicare a fost apreciată ca nefondată,

pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr.

241/A din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 1786 din 01 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și în

rejudecare, s-a constatat calitatea reclamanților de moștenitori ai numiților I.

și A.S. O atare constatare nu poate avea drept consecință admiterea de plano a

acțiunii în revendicare, ci, statuarea relativă la calitatea reclamanților de

succesori ai foștilor proprietari, vizează legitimarea lor procesuală activă, în

raport de prevederile înscrise în art. 480 C. civ.

Curtea a apreciat că,

în cauză, prima instanța a realizat o aplicare judicioasă a criteriilor de

preferabilitate înscrise în Legea nr. 10/2001, în Decizia nr. 33/2008

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

respectiv în jurisprudența relevantă a C.E.D.O.

În mod corect s-a

apreciat de către instanța de fond că soluționarea cauzei nu poate face

abstracție de regimul juridic reglementator al imobilelor preluate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care, fără a exclude legea generală,

reglementează condițiile în care se pot restitui, atât imobilele preluate de

stat cu titlu valabil, cât și cele preluate de stat fără titlu valabil (art. 1

din Legea nr. 10/2001), precum și relația dintre persoanele îndreptățite la

măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege (art. 18 lit. c), art.

29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Dată fiind

împrejurarea că, în cauză, se dispută interese legitime concurente asupra

aceluiași imobil, câtă vreme reclamanții susțin nevalabilitatea titlului

statului și se prevalează de un titlu de proprietate, invocând incidența,

pentru situația lor, a normelor înscrise în art. 480 C. civ. și a celor din art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

garantează dreptul de proprietate, iar pârâții, se prevalează, la rândul lor,

de titluri de proprietate, asupra aceluiași imobil, reprezentate de contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulate,

instanța a examinat dacă, interesul legitim al reclamanților nu aduce atingere

dreptului de proprietate al pârâților, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice, aspecte de fapt și de drept, a căror analiza este impusă

prin chiar dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Nu se poate face

abstracție de împrejurarea că deși reclamanții au solicitat în cadrul Dosarului

nr. 21717/1998 al Judecătoriei Sector 1 București, constatarea nulității contractelor

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, această acțiune a rămas în nelucrare,

iar prin sentința civilă nr. 1451 din 02 decembrie 2005, a Tribunalului București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1783 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel

București, s-a constatat perimată această cerere. Tot astfel, în primul ciclu

procesual, în prezenta cauză, cererea acestora având ca obiect constatarea

nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul

revendicat a fost respinsă irevocabil, ca prescrisă.

Reclamanții nu

beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la

restituirea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în natură și nici

de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut

dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci invocă în

susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorii

lor, prevalându-se de faptul că acesta provine de la titularul originar al

dreptului și de caracterul abuziv al deposedării autorilor acestora.

Deși statuările

instanței de fond, în sensul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil,

au intrat în putere de lucru judecat, Curtea a apreciat că o atare constatare

nu îi îndreptățește pe reclamanți să spere că se va da preferabilitate titlului

lor în fața titlului pârâților. Astfel, în ceea ce privește situația reclamanților,

aceștia, prin raportare la decizia dată în recursul în interesul Legii nr. 33/2008,

trebuie să facă dovada că dețin un „bun actual” în sensul Convenției, noțiune

explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene.

După cum rezultă din

această jurisprudență, aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților

implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate de jurisprudența

Curții Europene atât a unui bun existent cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Totodată, în cadrul

unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși

dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.

Astfel, în hotărârea

pilot, analizată de instanța anterioară, Curtea realizează o distincție

tranșantă între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri. Astfel, s-a

statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu

poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest

drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului

Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în

cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În cauză, așa cum s-a arătat, reclamanții nu dețin o hotărâre prin care statul

sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de

față, să-i restituie, în natură, apartamentul revendicat.

În consecință, în

aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea constată că deși reclamanții

dețin un „bun”, în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din

jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta nu

rezidă într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat, care să

susțină pretențiile lor în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la

redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanță,

susceptibil a fi valorificat în procedura specială la care face trimitere legea

specială de restituire - Legea nr. 10/2001.

În ceea ce îi

privește pe pârâți, se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut

că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat/moștenit

imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceștia continuă să exercite posesia

și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură,

fie despăgubiri, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum

contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din

același act normativ. Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în

anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o

jurisprudență constantă în acest sens a instanței noastre supreme) a avut ca

efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a

căror „nelegalitate” s-a invocat de către reclamanți ca argument pentru

restituirea apartamentelor, nefiind atacate cu acțiune în justiție în

constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în

continuare.

Curtea a apreciată că

în cadrul acțiunii în revendicare prezente, reclamanții care invocă

nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat de pârâți, nu

mai pot pune în discuție nici pe cale incidentală valabilitatea titlului de

proprietate al acestora, în contrapondere cu prezumția legală a valabilității

oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare.

Referitor la

preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, aceștia

justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor

încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi

astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că

legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea

unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a

raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții

Europene.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu aduc atingere nici art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind o reflecție a principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

Hotărârea

tribunalului este legală și prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în

interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun

a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât

cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.

Or, în această

analiză, acordând preferabilitate titlului pârâților în condițiile în care

actul acestora de proprietate, s-a consolidat, instanța de fond a aplicat

corect în cauză, atât principiul de drept evocat, al priorității normei

speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității

raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în

materie.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 06 decembrie 2013, reclamanții

B.D.M.,

D.S.M.C., S.T.C. și S.E., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă

nelegalitate:

Primul motiv de

recurs se referă la faptul că în mod greșit instanțele au refuzat atașarea Dosarului

nr. 21717/1998 al Judecătoriei sectorul 1 București, argumentându-se în mod

neîntemeiat că acesta este un dosar ce nu are legătură cu acțiunea de față și

că nu poate constitui o continuare a demersurilor începute de către reclamanți încă

din anul 1998 pentru redobândirea imobilului în litigiu.

Deși instanțele anterioare

au apreciat că nu există autoritate de lucru judecat, totuși au refuzat atașarea

dosarului prin care se dorea a se dovedi o serie de aspecte esențiale pentru soluționarea

litigiului: acțiunea pentru redobândirea imobil în litigiu încă din anul 1998, vânzarea

s-a făcut fără a se ține seama de cererea formulată de către reclamanți în

temeiul Legii nr. 112/1995, perimarea acțiunii anterioare este rezultatul

comportamentului procesual al intimaților și autorilor acestora.

Al doilea motiv de

recurs se referă la faptul că în mod greșit instanțele nu au analizat și

verificat, printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de către chiriași. Instanța anterioară a refuzat sistematic să analizeze

valabilitatea acestor contracte, susținând că acestea nu au fost anulate în

justiție, mai mult fiind apreciate "mai caracterizate" cu ocazia

comparării titlurilor de proprietate.

Apărarea principală a

intimaților a fost aceea că acest caracter de bun înscris pe lista monumentelor

istorice s-a realizat după cumpărarea imobilului, însă actele depuse la dosar

au confirmat că imobilul figura încă din anii 1991 - 1992 pe lista monumentelor

istorice.

S-a susținut totodată

că din fosta proprietate a soților Săvescu s-a vândut chiriașilor numai o parte

a acesteia, restul de proprietate imobiliară rămânând fără nici o soluționare

din partea instanțelor.

Al treilea motiv de

recurs se referă la faptul că în mod greșit instanțele au rezolvat problema

comparării titlurilor de proprietate, instanța chinuindu-se să argumenteze

nevalabilitatea titlului prin faptul că nu au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare

ale chiriașilor. Este însă unanim cunoscut că o astfel de comparare de titluri

de proprietate se face pe baza raționamentului "celui mai

caracterizat".

În mod constant

instanțele de judecată au considerat că titlul fostului proprietar, mai vechi, este

totdeauna mai valid decât titlurile obținute de alte persoane după anul 1990.

De regulă, acești cumpărători au cumpărat de la un neproprietar, vânzătorul

având un titlu precar obținut într-o perioadă de regim totalitar, prin acte

vădit ilegale, acte de naționalizare, cu încălcarea flagrantă a prevederilor Decretului

nr. 92/1950.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de

pretinsă nelegalitate nu poate fi primită, întrucât instanța supremă a statuat

într-o etapă procesuală anterioară asupra solicitării recurenților-reclamanți,

după cum urmează:

Cererea de chemare în

judecată a reclamanților a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, astfel că este evident că această acțiune nu constituie o continuare a

celei inițiale, cu privire la care s-a constatat perimarea, pe temeiul

dispozițiilor art. 248 C. proc. civ.. Așa fiind, introducerea acțiunii pendinte

a fost posibilă tocmai urmare a soluționării celei anterioare pe excepția

perimării, așa încât nu se poate reține autoritatea de lucru judecat și nici

teza eronată a recurenților-pârâți cu privire la continuarea primei acțiuni.

Decizia nr. 1451 din 2

decembrie 2005 a Tribunalului București a fost anulată prin Decizia nr. 1108/2006

a Curții de Apel București, iar ulterior, prin sentința nr. 1709 din 13

decembrie 2006 a Tribunalului București, cauza a fost în mod irevocabil

perimată, recursul fiind respins prin Decizia nr. 1783 din 30 octombrie 2007 a

Curții de Apel București.

Instanța anterioară

în mod corect a apreciat că, date fiind circumstanțele cauzei de față redate

anterior, problema conexării celor două cauze, ca și aceea a atașării Dosarului

nr. 21717/1998 la dosarul pendinte, sunt demersuri procedurale lipsite de orice

relevanță juridică.

Al doilea motiv de

recurs referitor la faptul că în mod greșit instanțele nu au analizat,

printr-un probatoriu adecvat, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

nu este întemeiat, în contextul constatării, cu caracter irevocabil, a

prescripției dreptului material al reclamanților la acțiune prevăzută de art. 45

din Legea nr. 10/2001.

Nu se putea face

abstracție de cele statuate în primul ciclu procesual și intrate în puterea de

lucru judecat, în sensul că dreptul la acțiune al reclamanților era paralizat

de efectul prescripției extinctive, aceștia pierzând posibilitatea de a obține

condamnarea pârâților și implicit posibilitatea de realizare a dreptului lor cu

concursul forței de constrângere a statului.

Analizarea

condițiilor de valabilitate a contractelor încheiate pentru imobilul revendicat

în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai putea fi realizată, în rejudecare,

instanța de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acțiunii în

revendicare formulată de reclamanți iar nu și a capătului de cerere vizând

nulitatea contractelor, soluționat irevocabil.

În contextul

procedural strict stabilit de norme legale și hotărâri judecătorești

irevocabile, nu se poate susține cu deplin temei că instanța de apel ar fi

refuzat să analizeze valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a

reținut corect că solicitarea de constatare a nulității unui act juridic pentru

cauza ilicită și pentru nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, are o

cauză juridică distinctă de aceea bazată pe nerespectarea interdicției legale

de înstrăinare a imobilului, instituită prin art. 10 din același act normativ,

în forma în vigoare la data încheierii contractelor, între aceste cauze

neexistând nici un raport de legătură sau dependență, acest motiv nou de

nulitate constituind un temei juridic nou al acțiunii deduse judecății iar nu

un simplu mijloc de apărare. Din această perspectivă, criticile cu acest

conținut, formulate pentru prima dată în apel, au caracterul unei cereri noi,

constituindu-se într-o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în

calea de atac.

Curtea a avut în

vedere, așa cum era firesc, și dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora „ prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a prezentei legi”.

Motivul de recurs

referitor la modalitatea în care instanțele anterioare au rezolvat problema

comparării titlurilor de proprietate - argumentând nevalabilitatea titlului

prin faptul că nu au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare ale

chiriașilor - nu poate fi primit, întrucât, circumstanțele cauzei pendinte au

impus o analiză a intereselor legitime ale părților, din perspectiva normelor

cu caracter special, în aplicarea interpretării obligatorii a Înaltei Curți de Casație

si Justiție din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

În conformitate cu statuările

obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând dispozițiile art. 18

lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001 și ținând seama de caracterul special

al acestei legi, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate de

reclamanți nu îl mai poate reprezenta o comparare a titlurilor din perspectiva

regulilor clasice prevăzute în doctrina ca urmare a interpretării art. 480 C.

civ., ci a criteriilor impuse prin voința legiuitorului, în cadrul legii speciale

- Legea nr. 10/2001.

Compararea titlurilor

în cadrul acțiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanța de

apel, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu exigențelor impuse

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți, numai în acest

fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat.

În cazul imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există

dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care

reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, incidența

Legii nr. 10/2001 în cauză, neputând fi înlăturată prin voința reclamanților

deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit

prin Legea nr. 10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu

facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998.

Instanța de

contencios european a statuat că exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul

cumpărătorului de bună- credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi

lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional.

Este corect astfel

raționamentul instanței de apel, în sensul că la data expirării termenului de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de

proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța

legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de

vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat care,

conform art. 18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură

fostului proprietar.

Tot astfel, nu poate

fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care în cauză,

presupune a se da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind

desființate, actele de proprietate exhibate de aceștia, încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, au avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul

dobânditorilor, apariția legii speciale consacrând în patrimoniul acestora din

urmă „bunul" pretins în prezenta procedură, prin recunoașterea existenței

sale, atâta vreme cât actul este în ființă, constituie titlu de proprietate și

este opozabil de la data încheierii sale.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va r

espinge, ca nefondat, recursul reclamanților.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurenților-reclamanți, Înalta

Curte va o

bliga

recurenții-reclamanți la plata sumei de 3.000 lei către intimatul S.O., reprezentând

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.D.M., D.M.C.S., S.T.C. și S.E.

împotriva Deciziei nr. 296/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții B.D.M.,

D.M.C.S., S.T.C. și S.E. la plata sumei de 3.000 lei către intimatul S.O.,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2014.