ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1262/2019

HOTĂRÂRE

13.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1262/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018 la data de 14 iunie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a afirmațiilor mincinoase și denigratoare făcute la adresa acestuia și a încălcării de către pârât a dreptului reclamantului la imagine, onoare și reputație în perioada 8 octombrie 2015 - 27 martie 2018, precum și obligarea pârâtului să retracteze în mod public cele afirmate la adresa reclamantului în perioada 8 octombrie 2015 - 27 martie 2018, prin publicarea unui articol, pe cheltuială proprie, pe prima pagină a patru cotidiane de circulație națională, dar și pe pagina de facebook și pe blog, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz contrar autorizarea reclamantului la publicarea articolului pe cheltuiala pârâtului.

La data de 21 septembrie 2018 pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Totodată, pârâtul a invocat necompetența teritorială a Tribunalului București, arătând că domiciliul său este în Timișoara, astfel încât competența aparține Tribunalului Timiș.

Prin Sentința civilă nr. 121 din 30 ianuarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut că, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la domiciliul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel, aceasta fiind regula generală.

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Din cererea de chemare în judecată rezultă că toate faptele de care se plânge reclamantul constau în postările făcute de pârât pe facebook, care este un spațiu virtual.

Atunci când legiuitorul a înțeles ca în caz de competență alternativă să lase competența la domiciliul reclamantului a făcut în mod expres această precizare.

De altfel, fapt necontestat, între părți s-au purtat mai multe astfel de litigii, toate fiind soluționate la domiciliul pârâtului.

Întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se deroga de la regula generală, Tribunalul București a constatat că reclamantul nu avea motive legale să își aleagă instanța potrivit art. 116 C. proc. civ., astfel că, rămân aplicabile dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc, sub aspect teritorial, competența instanței de la domiciliul pârâtului, reclamantul nereușind să înlăture de la aplicare aceste dispoziții.

Atâta timp cât nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile privind atragerea competenței alternative, Tribunalul București a constatat că nu este competent teritorial nici potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ. și nici potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 din același cod.

Astfel învestit, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 550 din 8 aprilie 2019, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș, a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova și, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele considerente:

Necompetența teritorială a instanței este o necompetență de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care aceasta trebuia și putea fi invocată, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât și doar prin întâmpinarea depusă în termen. Consecința nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, după cum dispune art. 208 alin. (2) din aceeași lege procedurală.

În speță, cererea de chemare judecată a fost comunicată la domiciliul din actul de identitate al pârâtului (Timișoara, strada x) în data de 5 iulie 2018, cu mențiunea de a se formula întâmpinare în 25 de zile de la primirea comunicării, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai depune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Cu toate acestea, întâmpinarea prin care pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București a fost depusă abia în data de 21 septembrie 2018, cu depășirea vădită a termenului de 25 de zile prevăzut, sub sancțiunea decăderii, de art. 208 alin. (2) raportat la art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, formularea și depunerea întâmpinării nu este facultativă, iar nedepunerea sa în termenul legal atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția necompetenței teritoriale, potrivit art. 130 raportat la art. 208 alin. (2) C. proc. civ., verificarea depunerii în termen a întâmpinării trebuind făcută din oficiu.

Astfel fiind, câtă vreme pârâtul nu a invocat în termenul legal excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, aceasta a rămas câștigată instanței arătate. Obligația instanței de verificare a competenței, potrivit art. 131 C. proc. civ., nu poate fi interpretată în sensul că instanța ar putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale de ordine privată; unei astfel de opinii i se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

Mai mult, în speță este incidentă o situație de competență teritorială alternativă, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului fiind competentă, din punct de vedere teritorial, și instanța în circumscripția căreia s-a produs prejudiciul, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Articolul arătat dispune că pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o faptă ilicită este competentă teritorial și instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul. Or, în speță, prejudiciul s-a produs în patrimoniul reclamantului, care domiciliază și își desfășoară activitatea în București, competența teritorială aparținând, și din acest motiv, Tribunalului București, câtă vreme, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va constata că, în cauză, competența soluționării litigiului revine Tribunalului București, pentru considerentele ce succed:

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Sunt însă situații în care legea stabilește o competență teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe.

Regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

În acțiunea dedusă judecății, reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care solicită acordarea de daune, urmare prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit.

În materia răspunderii civile delictuale, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. reglementează o competență teritorială alternativă în favoarea instanței în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În ceea ce privește locul producerii prejudiciului, Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, este competentă să soluționeze cauza instanța în a cărei rază teritorială s-a produs lezarea valorii sociale ocrotite, respectiv prejudiciul nemijlocit, care, în circumstanțele particulare ale cauzei, în care se reclamă producerea unui prejudiciu prin difuzarea în mediu virtual a unor afirmații neadevărate și defăimătoare la adresa reclamantului, este reprezentată de instanța de la domiciliul reclamantului.

În soluționarea conflictului negativ de competență cu care a fost învestită, Înalta Curte va reține prevederile art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora, "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente", ceea ce presupune că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauză, prin depunerea acțiunii la Tribunalul București, reclamantul a ales între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

În consecință, având în vedere faptul că reclamantul a sesizat mai întâi Tribunalul București, instanță competentă în raport de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., acestei instanțe îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București.