ÎCCJ, decizie (scj.ro #213636)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Afirmații denigratoare. Articol publicat on-line. Încălcarea dreptului la imagine și reputație. Modalități de reparare a prejudiciului moral

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă delictuală

Index alfabetic: dreptul la imagine

prejudiciu moral

reparație pecuniară

C.civ., art. 253, art. 1386

Art. 253 C.civ. stabilește un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la alin. (1) și (3)], cât și măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde, însă, regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate și, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenței altei forme de reparație, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4), măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.

Astfel, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o reparație pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, în funcție de circumstanțele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale și de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziție mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

Astfel, soluția instanței de apel, care a apreciat că remediile prevăzute de dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. b) și lit. c) și alin. 3 lit. a)  C.civ., respectiv constatarea caracterului ilicit al faptei, încetarea încălcării, interzicerea pentru viitor și publicarea dispozitivului hotărârii

chiar pe site-ul pe care a fost postat articolul incriminat

sunt reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de reclamant, nefiind necesară măsura reparației pecuniare prevăzute de art. 253 alin. (4) C.civ.,

este în concordanță cu principiul general al reparării în natură a prejudiciului, prevăzut de dispozițiile art. 1386 alin. (1) C.civ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1777 din 25 octombrie 2023

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 17.12.2018, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul nereal, nefundamentat, denigrator și în special ilicit al articolului publicat în data de 31.10.2018 de ediția online „Anchete Speciale” și în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa și a conducerii societății; să oblige pârâtul la încetarea încălcării drepturilor sale prin publicarea/postarea de articole/comentarii neadevărate similare sau în continuarea articolului publicat în data de 31.10.2018 de ediția online „Anchete speciale”, inclusiv interzicerea acestora pentru viitor; să oblige pârâtul să asigure comunicarea publică a dispozitivului hotărârii în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă pe același format și în aceeași publicație ca articolul inițial, precum și într-un ziar de circulație națională; să oblige pârâtul să publice scuze cu privire la articolul și comentariile publicate în aceeași publicație ca articolul inițial; să oblige pârâtul la plata de daune pentru atingerea adusă drepturilor sale prin materialele reprezentate de articolul publicat în data de 31.10.2018 de ediția online „

Anchete Speciale

” și în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile  art. 252, art. 257 C.civ.

La data de 21.01.2019, reclamanta a depus notă precizatoare prin care a arătat că înțelege să evalueze daunele solicitate prin capătul V al cererii de chemare în judecată la suma de 50.000 lei, cu mențiunea că acestea sunt daune morale evaluate pentru prejudiciul adus imaginii, prestigiului și reputației societății.

La data de 11.04.2019, pârâtul a depus cerere de repunere în termen și întâmpinare prin care a solicitat, în primul rând, repunerea în termenul de depunere a întâmpinării, a invocat excepția necompetenței teritoriale, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin sentința nr. 2435/2019, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința nr. 87 din 28.01.2020, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul nereal, ilicit al articolului publicat de pârât în data de 31.10.2018 în ediția online „Anchete Speciale” și în comentariile de pe pagina de Facebook, la adresa reclamantei și a conducerii acesteia; a obligat pârâtul la încetarea încălcării drepturilor reclamantei prin publicarea, postarea de articole, comentarii în continuarea articolului publicat în data de 31.10.2018 în ediția online „Anchete Speciale” și a dispus interzicerea acestora pentru viitor; a obligat pârâtul, ca în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să asigure publicarea dispozitivului hotărârii pe același format și în aceeași publicație ca articolul inițial (din data de 31.10.2018), precum și într-un ziar de circulație național; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise; a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocat.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1060A din 30.06.2021, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile părților împotriva sentinței nr. 87/2020 și a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiate.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1060A/2021 au declarat recurs, ambele părți.

Recurenta-reclamantă a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. și a arătat că nu pot fi păstrate susținerile instanței de apel în sensul că „...dacă prejudiciul a fost creat reclamantei prin publicarea on line a articolului, forma cea mai adecvată este publicarea on line a dezmințirii faptelor”. Chiar instanța de apel indică textul normativ, pe care recurenta îl apreciază ca fiind încălcat și interpretat greșit, respectiv art. 1386 alin. 1 C.civ. Astfel, deși recurentei i se recunoaște producerea unui prejudiciu, se refuză repararea acestuia prin plata de despăgubiri.

Reținerile instanței de apel cu trimitere la faptul că este suficientă o măsură simetrică, nu pot fi reținute chiar dacă s-ar lua în considerare că fapta ilicita și-a produs efectul prejudiciator, iar prejudiciul nu mai poate fi retractat. Mai mult, între data faptei (31.10.2018) și data hotărârii judecătorești a trecut un timp considerabil în care, în lipsa unei dezmințiri, informațiile publicate de pârât au prejudiciat în permanență recurenta.

Nu se poate agrea acest punct de vedere al instanței de apel, întrucât este evident faptul că s-a produs recurentei un prejudiciu, pornind numai de la simplul fapt că cele insinuate de către pârât au fost vizualizate de un număr important de persoane care, la rândul lor, puteau multiplica mesajul către altele, fapt ce în mod evident este creator al unui prejudiciu de ordin moral.

Prejudiciul suferit ca urmare a proliferării unor injurii sau informații cu caracter defăimător în spațiul online reprezintă efectul negativ pe care aceste postări le pot avea. Aceasta cu atât mai mult cu cât este imposibil pentru victima faptei ilicite să aibă o reprezentare clară a prejudiciului produs, întrucât nu poate cunoaște și nici controla modalitățile în care informația inițială este preluată și răspândită mai departe în mediul online, pe alte forumuri sau site-uri web.

În apreciere daunelor trebuie luată în considerare calitatea recurentei de unitate reprezentativă în industria auto, reputat și cunoscut dealer al unor mărci renumite de autovehicule. Suma solicitată ca daune este doar simbolică, prejudiciul fiind mult mai mare, iar sumele solicitate vor fi donate unei fundații pentru sprijinirea copiilor din localități rurale fără posibilități materiale, ce doresc urmarea unor cursuri liceale.

Apreciază că în analiza întrunirii condițiilor de existență a faptei ilicite ar trebui să intre și particularitățile mediului online, un mediu activ, prin definiție rapid, în care orice articol sau știre publicată va ajunge la publicul țintă într-un timp extrem de scurt iar informațiile, fie ele false sau adevărate nu pot fi combătute în timp real de partea interesată, întrucât internetul reprezintă un mediu virtual în care informațiile se proliferează în mod liber.

Din ansamblul articolelor postate pe site-ul administrat de pârât și comentariile Facebook expuse, rezultă că acestea au fost de natură să contureze, în opinia publicului cititor, o percepție negativă asupra reputației recurentei-reclamante. Din această perspectivă, rezultă că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în ce privește existența unei fapte ilicite (postarea pe o pagină de internet a unor informații de natură să aducă atingere dreptului la imagine), precum și în ce privește existența unui prejudiciu (afectarea în mod negativ a imaginii respectivei persoane). Referitor la condiția legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăția pârâtului, este de reținut că, așa cum s-a stabilit recent și în jurisprudența CEDO (cauza D.A. împotriva Estoniei - hotărârea din 10 octombrie 2013), dar și în jurisprudența de dată mai veche a instanței europene (cauza Ozturk împotriva Turciei, Hotărârea Marii Camere din anul 1999), responsabilitatea pentru publicarea unor afirmații defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoștință publică a acestor informații.

Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ..

A arătat recurentul că instanța nu a analizat motivele de apel deduse judecății, situație ce intră sub incidența dispozițiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., respectiv a analizat cauza din perspectiva unor declarații mincinoase date de către angajații reclamantei.

De asemenea, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit jurisprudența CEDO în materie, a indicat condiții care nu se regăsesc în această jurisprudență și a ignorat baza factuală existentă, încălcând astfel dispozițiile art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 și urm. C.civ. În acest context, instanța de apel nu a ținut cont că pârâtul a acționat cu bună-credință, în calitate de jurnalist, iar informațiile obținute de acesta sunt de interes public, au fost probate și constau în faptul că o mașină nouă de la A. SRL este spălată sub capotă înainte de vânzare, într-o modalitate necorespunzătoare. Totodată, în mod greșit nu s-a făcut distincția pe care o face Curtea Europeană între afirmarea unor fapte și a unor judecăți de valoare.

Contrar celor motivate de instanța de apel, nu numai că se justifică dar este absolut necesară informarea opiniei publice pe un astfel de subiect. Situația este mult mai gravă, cu cât în discuție este principalul dealer auto marca X în România, respectiv reclamanta A. SRL, care după ce importă autoturismele din străinătate, le spală cu capota deschisă și le vinde mai departe clienților din România.

În cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C.civ., iar în raport de specificul speței, analiza caracterului ilicit al faptei și a lipsei vinovăției pârâtului trebuie să se realizeze prin corelarea dispozițiilor Codului civil cu dispozițiile Constituției, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, ce fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din legea fundamentală a României. Astfel, având în vedere faptul că litigiul dedus judecății aduce în discuție imaginea unei persoane juridice, precum și faptul că afirmațiile pârâtului au fost emise în contextul exprimării unei opinii pe un subiect de interes public, devin incidente prevederile art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește aspectul bunei sau relei credințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este succeptibil de dovedit” (cauza Lingens c. Austriei).

Raportat la conținutul articolului recurentului-pârât, acesta a adus la cunoștința opiniei publice informații ce se încadrează, în noțiunea de „judecăți de valoare” dar și „imputarea unor fapte precise”, așa cum sunt ele definite de jurisprudența CEDO.

În mod greșit s-a reținut faptul că anumite judecăți de valoare pot atrage răspunderea recurentului-pârât. Este evident că sintagmele „secretul murdar”, „le arde la motor” sunt simple judecăți de valoare, simple metafore. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (cauza De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este imposibil de îndeplinit și aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (cauza Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Franței).

În susținerea criticii potrivit căreia instanța de apel nu a aplicat corect jurisprudența CEDO privind baza factuală, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere mărturisirile judiciare ale reclamantei, probele administrate în cauză (înscrisuri, declarații de martori, înregistrare video, planșe foto, etc.).

Referitor la buna-credință, recurentul-pârât a arătat că nu a publicat imediat informațiile obținute, ci mai întâi a luat legătura cu oficialii X România, cărora le-a prezentat cele descoperite la dealerul auto A. Mai mult, a doua zi, în data de 30.10.2018, recurentul a fost contactat de către directorul reclamantei, respectiv dl. Y., care i-a declarat „noi de aceea și oferim doi ani garanție la mașinile noi, pentru că le spălăm motoarele. Insă nu o facem ca la orice spălătorie auto. La noi personalul care face aceasta spălare este specializat în acest tip de spălări, nu o face asa orisicum”.

În concluzie, există baza factuală în declarația directorului reclamantei care recunoaște că se spală cu jetul de apă cu capota deschisă nuanțează răspunsul. De asemenea, recurentul-pârât a solicitat opinia unui specialist, care se regăsește în editorial, respectiv afirmă că „Nu doar că nu este firesc și normal așa ceva, dar este chiar dăunător pentru mașină și componenta sa electrică, cu alte cuvinte nu este recomandat să se facă așa ceva. Cu atât mai mult la mașinile X care au niște senzori de o proastă calitate față de celelalte branduri auto” (Z. - un cunoscut specialist al domeniului și vânzărilor auto). Asemenea opinii de specialitate au fost solicitate și de la reprezentanții X. dar și de la alt fabricant important de mașini, firma W., ambele fiind în același sens, că nu se recomandă spălarea motorului cu jet de apă. În acest context, recurentul-pârât apreciază că a făcut dovada aparenței de veridicitate și de credibilitate a afirmațiilor sale.

Mai arată recurentul-pârât că o parte din afirmațiile imputate nu se regăsesc în articolul adus la cunoștința publicului, respectiv afirmația „noi de aceea și oferim doi ani de garanție la mașinile noi, pentru că le spălăm motoarele” nu aparține recurentului, care nu poate răspunde civil pentru afirmațiile făcute de alte persoane. De asemenea, afirmația „O revizie în piață, cu piese originale pe care și dvs. le folosiți în service, costă cel mai scump 430 lei. La arabii de la A. costa 825 RON” nu a fost indicată de către reclamantă în cererea de chemare în judecată ca fiind prejudiciabilă, însă instanța a inclus-o din oficiu, încălcând principiul disponibilității.

Referitor la sancțiunea aplicată, recurentul-pârât arată că o ingerință în libertatea de exprimare a unei persoane, pentru a putea fi considerată conformă cu prevederile art. 10 paragraf 2 din CEDO, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele 3 condiții: să fie prevăzută de lege; să urmărească unul din scopurile legitime enunțate în art. 10 par. 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului legitim urmărit. Instanțele nu au justificat restrângerea libertății de exprimare a jurnalistului pârât (ingerința), pe perioada nedeterminată, de a interzice pe viitor recurentului-parat să mai publice, posteze articole, comentarii pe acest subiect, care evident reprezintă o ingerință disproporționată, care nu urmărește un scop legitim și care nu este necesară într-o societate democratică. Nu este suficient ca autoritatea națională care instituie o măsură ce afectează libertatea de exprimare să justifice soluția prin simpla invocare a scopului legitim identificat în paragraful 2 al art. 10. Rezultă că, pentru a fi compatibilă cu art. 10 din CEDO, o ingerință adusă libertății de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curte în ceea ce privește noțiunea „necesitații într-o societate democratică”, astfel cum a fost definită de aceasta.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții, (cauza nr. 26132/95, Bergens Tidende si alții c Norvegiei, hotărârea din 2 mai 2000; cauza Sunday Times c. Marii Britanii, hotărârea din 26 aprilie 1979) analiza necesitații unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilității cu prevederile Convenției, trebuie să evidențieze faptul că aceasta răspunde unei „nevoi sociale imperioase” care a determinat adoptarea ei.

Instanța de apel nu a precizat motivele invocate pentru a justifica sancțiunea aplicată jurnalistului, motive care trebuie să fie pertinente și suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Este evident că instanța de fond nu a făcut aplicarea unor reguli conforme cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Europene în aplicarea art. 10 alin. 2 din Convenție.

5.

Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de netimbrare a recursului reclamantei, arătând că aceasta are obligația de a plăti o taxă de timbru în cuantum de 1.052,50 lei, la valoarea sumei contestate. Mai arată recurentul-pârât că reclamanta nu a timbrat corespunzător nici în etapele procesuale anterioare, astfel încât solicită darea acesteia în debit cu suma de 2.015 lei taxă datorată în fond.

În subsidiar, solicită respingerea recursului reclamantei și arată că sancțiunea solicitată de reclamantă spre a fi aplicat are ca efect restrângerea libertății de exprimare, reprezintă o măsură disproporționată raportat la limitările libertății de exprimare în conformitate cu art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană, iar reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului pretins.

Recurenta-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C.proc.civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat.

Contrar susținerilor pârâtului (în sensul că reclamanta ar efectua practici interzise constând în spălarea cu jet sub presiune a motorului), din probele administrate rezultă că la nivelul societății reclamante nu se practică asemenea proceduri, dovadă fiind și faptul că nu a existat niciodată vreun incident care să fi dus la vreo defecțiune auto datorită unei spălări incorecte.

Modalitatea de redactare a articolului, insinuările din cuprinsul acestuia și terminologia folosită atât în articol cât și pe pagina Facebook, sunt de natură să creeze o imagine negativă în rândul publicului ce include și clienții, furnizorii și partenerii reclamantei.

Astfel, referitor la titlul articolului „Secretul murdar al mașinilor X. în România” și mențiunea din partea de început potrivit căreia A. vinde mașinile și le arde la motor, reclamanta consideră că folosirea unor termeni inadecvati este de natură a induce în eroare publicul și de a crea confuzie și o imagine complet eronată a realității, întrucât pe lângă faptul că nu este nimic murdar în activitatea de vânzare a mașinilor, aceasta fiind făcută în condiții de maximă transparență, nu este nici un secret, întrucât astfel cum a prezentat chiar pârâtul este făcută la vedere și fără vreo metodă de ascundere a procedurilor de pregătire de livrare față de client. Utilizarea termenului arde este complet scoasă din context, creând impresia unei distrugeri, stricări, etc, iar în realitate nu se face nimic altceva decât o pregătire pentru livrarea către client a autovehiculului.

Referitor la afirmația xă „orice mașină nouă care pleacă de la ei este spălată la motor, cu jet de apă, înainte de vânzare”, reclamanta arată că în cazul evidențiat inexact în acel video și în articol menționat, contrar celor afirmate de pârât, că intervenția prezentată, fără a deține acordul acesteia pentru filmare în incintă, face referire la îndepărtarea depunerilor de praf și de frunze de pe grila de la ștergătoare, folosindu-se un jet de apă. Curățarea s-a făcut cu capota ridicată pentru a permite accesul deplin la grilă și nu a presupus intervenția cu jet pe întregul motor, asa cum se afirmă în articol. Motorul a fost curățat cu material absorbant specific acestei intervenții.

Cu referire la afirmația noi de aceea și oferim doi ani garanție la mașinile noi, pentru că le spălăm motoarele, reclamanta arată că vehiculele X. beneficiază de o garanție standard de doi ani, garanție oferită de producător, deci nu există în realitate condiționarea menționată de pârât.

În legătură cu afirmația citată de pârât, respectiv cu atât mai mult la mașinile X. care au niște sensori de o proastă calitate față de celelalte branduri auto, reclamanta arată că este o concluzie subiectivă, nesusținută de probe.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ..

Recurenta A. SRL susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1386 alin. 1 C.civ., respingând cererea de obligare a intimatului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, în considerarea faptului că măsurile stabilite în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a asigura reclamantei o reparație echitabilă a încălcării dreptului la imagine și reparație.

Critica nu poate fi validată.

Înalta Curte constată că prin acțiunea civilă dedusă judecății reclamanta a solicitat (și) dezdăunarea sa pentru prejudiciul moral pretins a fi fost înregistrat ca urmare a lezării dreptului nepatrimonial la imagine prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârât - publicarea articolului din data de 31.10.2018 în ediția online „Anchete Speciale” și comentariile de pe pagina de Facebook la adresa sa -, în conformitate cu dispozițiile art. 252 și art. 253 C.civ.

Instanța de apel a apreciat că remediile pentru care instanța de fond a optat, de aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. 1 lit. b) și lit. c) și alin. 3 lit. a)  C.civ., respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei, încetarea încălcării și interzicerii pentru viitor, unite cu publicarea dispozitivului hotărârii, sunt necesare, reale, eficace și apte să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamantă, nefiind necesară măsura reparației pecuniare prevăzute de art. 253 alin. 4 C.civ.

Art. 1386 C.civ. - pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel - reglementează regula potrivit căreia repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură și numai în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, aceasta se va face prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri. În toate cazurile, despăgubirea trebuie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de victimă.

În materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat.

Art. 253 C.civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate [cele de la alin. (1) și (3)], cât și măsuri cu caracter patrimonial [conform alin. (4)]. Din analiza acestor reglementări se desprinde, însă, regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate și, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenței altei forme de reparație, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4), măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.

Pe cale de consecință, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o reparație pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, astfel cum s-a arătat, în funcție de circumstanțele cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale și de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziție mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

În acest context, instanța de apel a apreciat că nu se impune adiționarea sancțiunii pecuniare, permisă de lege, remediile dispuse la judecata în primă instanță fiind considerate suficiente. Prin publicarea hotararii judecatoresti chiar pe site-ul pe care a fost postat articolul, se asigură reparația într-o masură suficientă a prejudiciului de imagine suferit de reclamantă prin fapta culpabila a pârâtului, cu un impact puternic asupra utilizatorilor site-ului, independent de intervalul de timp dintre data faptei și data publicării hotararii judecatoresti.

Față de considerentele expuse, o atare solutie se prezintă a fi în concordanță cu principiul general al reparării în natură a prejudiciului, dupa cum prevad dispozițiile art. 1386 alin. 1 C.civ..

În plus, a aprecia asupra dozării sancțiunii, în condițiile în care aceasta se încadrează în textele de lege aplicabile, reprezintă un aspect de netemeinicie și nu unul de legalitate, ceea ce excedează limitelor procesuale de analiză ale recursului.

Înscrisurile depuse la dosar în această faza procesuală de către recurenta-reclamantă nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie în prezenta cale de atac, în contextul în care criticile dezvoltate privesc repararea prejudiciului pretins a fi cauzat de publicarea articolului din data de 31.10.2018, iar înscrisurile se referă la un alt articol de presă - din data de 26.10.2022-, ce depășește cauza juridică dedusă judecății.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, atunci când a analizat modalitatea de reparare a prejudiciului, criticile reclamantei fiind, astfel, nefondate.

II.2 În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ..

Cu titlu preliminar, se are în vedere că prin încheierea din 3.05.2023 s-a constatat că este neîntemeiată excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare și s-a dispus admiterea în principiu a recursului, în limita celor constatate prin raportul întocmit, respectiv încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. a criticilor privind lipsa analizării tuturor motivelor de apel deduse judecății, precum și încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a criticilor privind modalitatea de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 și următoarele C.civ.

Pe cale de consecință, se impune a se stabili că, în ceea ce privește pretinsa încălcarea a principiului disponibilității prin reținerea, de către instanța de apel, a unor afirmații care nu i-ar aparține, ori care nu au fost indicate ca prejudiciabile prin cererea de chemare în judecată, nu poate fi subsumată dispozițiilor art. 488 C.proc.civ., întrucât vizează probatoriile administrate în cauză, aspect care excedează analizei de legalitate ce revine instanței de recurs. In mod identic, apărările recurentului-pârât în sensul că instanța de apel nu a aplicat corect jurisprudența CEDO privind baza factuală, întrucât nu a avut în vedere mărturisirile judiciare ale reclamantei, probele administrate în cauză (înscrisuri, declarații de martori, înregistrare video, planșe foto) reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs învestită exclusiv cu analiza aspectele de legalitate.

A) Recurentul-pârât a invocat în cadrul memoriului de recurs incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în considerarea caracterului succint al considerentelor hotărârii și din perspectiva încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ., în sensul că nu a analizat criticile formulate în cuprinsul cererii sale de apel.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reține că în procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurentul-pârât cu referire la carențele de motivare ale deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de parte.

Anume, instanța de apel a structurat motivele de apel, iar în analiza acestora a dezvoltat considerentele privind noțiunea de interes public, precum și buna credință a jurnalistului, prin raporate la jurisprudența CEDO și la considerentele instanței de fond. Totodată, Curtea de Apel București a analizat probele administrate în cauză (înregistrarea prezentată de pârât, declarațiile martorilor, înscrisuri) în vederea verificării aspectelor de fapt invocate de pârât, concluzionând în sensul că “faptele afirmate au fost insuficient documentate, pentru considerentele ce preced, iar judecățile de valoare nu au fost folosite cu bună credință.”

Răspunzând criticilor pârâtului din apel, instanța a analizat conținutul articolului publicat la data de 31.10.2018 în ediția online „Anchete Speciale”, prin raportare la titlul acestuia, expresiile utilizate și la apărările pârâtului privind tonul folosit de către apelant, în calitate de jurnalist, sens în care a concluzionat că tonul “nu este unul ironic, ci acuzator”. Nu în ultimul rând, curtea de apel a analizat argumentele pârâtului privind parțialitatea instanței de fond, precum și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale -inclusiv sub aspectul lipsei prejudiciului- și proporționalitatea măsurii dispuse de către tribunal.

Raționamentului expus nu i se poate asocia un viciu de nemotivare întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în producerea deznodământului, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care nu a putut stabili situația de fapt invocată de pârât.

În limitele impuse de cererile părților și în acord cu dispozițiile art. 477 alin. 1 și art. 478 alin. 2 C.proc.civ., Curtea a avut competența, dar și obligația, examinării apelului din perspectiva susținerilor prezentate de pârât în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. 2 din același cod, precum și a principiului aflării adevărului, în condițiile art. 22 alin. 6 din cod, sens în care a și procedat. În esență, instanța de apel a avut a verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, față de soluția de admitere, în parte, a acțiunii, pronunțată în primă instanță, raționamentul Curții expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

Motivul de casare invocat de recurent nu impune un răspuns pentru fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune, iar Curtea de Apel București a analizat motivele de apel formulate și a oferit un răspuns fundamentat susținerilor părții.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. Împrejurarea că recurentul - pârât nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

B) O altă critică a recurentului-pârât circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. vizează pronunțarea hotărârii cu greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 CEDO, respectiv art. 1357 și următoarele C.civ.

Această critică este nefondată.

Din lecturarea cererii de recurs, reiese că, deși se reclamă încălcarea și greșita aplicare a prevederilor art. 10 CEDO și art. 1357 C.civ., criticile tind, în cea mai mare parte, să susțină aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce aparțin puterii suverane a instanțelor de fond, astfel că vor forma obiect al analizei acestei instanțe doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine și la reputație, produse prin faptele pârâtului de publicare a articolului din 31.10.2018 în ediția online „Anchete Speciale” și în comentariile de pe pagina de Facebook la adresa reclamantei și a conducerii societății, având ca temă spălarea cu apă a motoarelor autoturismelor vândute de A. SRL, ce au fost prezentate într-o manieră considerată de aceasta ca denigratoare, defăimătoare și chiar mincinoasă.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtului – ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului– și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantei la respectarea drepturilor la imagine și la reputație, drepturi garantate și apărate pe tărâmul art. 8 din aceeași convenție.

Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere.

Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Instanța de contencios european a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie își asumă „îndatoriri și responsabilități”, a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a subliniat că „îndatoririle și responsabilitățile inerente” exercițiului libertății de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, impun jurnaliștilor ca, în relatările pe care le fac privitoare la problemele de interes general, să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretenției deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că pârâtul a depășit limitele libertății de exprimare.

În cauză, recurentul pretinde că instanța de apel nu a avut în vedere că pârâtul a acționat cu bună credință, în calitate de jurnalist - fiind lipsită de relevanță implicarea personală a acestuia - , iar informațiile furnizate sunt de interes public, astfel că instanța de apel a interpretat eronat jurisprudența CEDO privind libertatea de exprimare, fără a face distincția dintre afirmarea unor fapte și afirmarea unor judecăți de valoare.

Pentru a analiza criticile recurentului trebuie făcută o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanța de apel a efectuat o analiză sumară a jurisprudenței CEDO care reflectă modul în care sunt văzute buna credință și interesul public în diverse cauze. În acest sens a reținut că deși, de principiu, scopul atragerii atenției opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică, legate de politicile comerciale ale unui important dealer auto, ar intra în sfera interesului general, totuși, examinând conținutul concret al articolului din 31.10.2018, scopul pârâtului nu are legătură cu așa zisul interes public afirmat de pârât, ci are scopul –generat de nemulțumirile pârâtului în raporturile personale cu reclamanta - de a furniza un subiect care să nască îndoieli în rândul cumpărătorilor autoturismelor X.

Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informațiilor, sau, dimpotrivă caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credințe a autorului afirmațiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă și Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54).

Față de aceste repere, se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel a statuat în mod corect asupra atitudinii subiective a autorului articolului, atât în raport cu adevărul afirmațiilor sale- informațiile furnizate nefiind suficient documentate, iar probele administrate în cauză au fost interpretate în sensul lipsei dovedirii procedurii descrise în cuprinsul articolului publicat de pârât -, cât și cu scopul demersului său (inițiat ca urmare a unor nemulțumiri personale ale pârâtului, care nu a probat existența altor sesizări sau reclamanții).

Relativ la limbajul utilizat- pretins a fi folosit cu scopul de a atrage atenția- Înalta Curte are în vedere că gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligația de a nu prezenta, ca reale, informații neconfirmate, întrucât el se aplică în situația judecăților de valoare și nu unei situații factuale, care trebuie dovedită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmațiile imputate, modul de verificare a informațiilor, tonul de certitudine, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că se infirmă teza bunei-credințe a pârâtului.

Față de argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. invocat de recurentul-pârât.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ., au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri.