ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub numărul 7095/117/2017 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 60.000 Euro cu titlu de despăgubiri reprezentate de cheltuielile de îngrijire medicală suportate; la plata unei prestații periodice în cuantum de 2.000 EURO pe lună, începând cu data formulării prezentei și până la data îndeplinirii condițiilor de vârstă standard pentru pensionare (11 septembrie 2033), reprezentând despăgubiri pentru nerealizarea câștigului din muncă; la plata sumei de 80.000 EURO, cu titlu de despăgubiri aferente sporirii nevoilor de viață; la plata sumei de 200.000 EURO, cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond: Prin Sentința civilă nr. 224 din 4 mai 2018 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul A.. Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului următoarele: suma de 9.500 USD + TVA în echivalent RON la data plății și suma de 600 EURO echivalent RON la data plății reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală; suma de 15.000 RON, cu titlu de despăgubiri aferente sporirii nevoilor de viață; suma de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Au fost respinse pretențiile privind despăgubirile pentru nerealizarea câștigului din muncă și au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul B. și reclamantul A.. Prin întâmpinare, intimatul reclamant A. a solicitat respingerea apelului formulat de pârât, ca neîntemeiat, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, intimatul pârâtul B. a solicitat respingerea apelului formulat de reclamant, ca nefondat. Prin Decizia nr. 224/A din data de 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. și de pârâtul B.; a schimbat sentința apelată în parte, în sensul că a fost înlăturată din sentință dispoziția referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 15.000 RON și au fost majorate despăgubirile pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială la suma de 25.000 EURO, în echivalent în RON, la cursul BNR de la data plății. A fost înlăturată dispoziția privind compensarea cheltuielilor de judecată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 RON cheltuieli de judecată la fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respinsă cererea reclamantului apelant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând, în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 5 și pct. 8, raportat la art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanța de apel și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului se susține, în esență, că: Soluția instanței de apel este nelegală în privința următoarelor dezlegări pe care le-a dat: pronunțarea asupra incidenței și interpretării art. 1386, alin. (4) C. civ., deși nu a fost învestită de către nici una dintre părți cu acest aspect; nepronunțarea asupra apelului declarat de pârâtul recurent referitor la aplicabilitatea tranzacției prin prisma art. 1355, alin. (1) și (3) C. civ. nereținerea incidenței și efectelor tranzacției încheiată între părți; neadmiterea petitului subsidiar al apelului pârâtului recurent referitor la cheltuielile de judecată efectuate în fața instanței de fond - 95% din valoarea acestora, în raport cu procentul de respingere a acțiunii reclamantului. Dezvoltând criticile astfel expuse, recurentul arată că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii fiind incident motivul de casare reglementat prin art. 488. alin. (1). pct. 5 C. proc. civ. În acest context, recurentul a expus o cronologie a cererilor și apărărilor formulate de părți la judecata cauzei în primă instanță și în apel, precizând că, deși reclamantul nu a formulat un apel prin care să critice considerentele instanței de fond în sensul incidenței în speță a art. 1386. alin. (4) C. civ., instanța de apel a reținut că tranzacția nu se aplică pentru pretențiile care fac obiectul prezentei cauze, având în vedere tocmai prevederile art. 1386. alin. (4) C. civ. Astfel, cu toate că instanța de fond a reținut incidența în speță a prevederilor art. 1355, alin. (1) și (3) C. civ., și niciuna dintre părți nu a promovat un apel prin care să pună în discuție prevederilor art. 1386, alin. (4) C. civ., instanța de apel a respins argumentele recurentului privind incidența tranzacției pe o argumentație pliată pe art. 1386. alin. (4) C. civ. Judecata în apel este supusă limitelor stabilite prin art. 477 și 478 C. proc. civ., respectiv: ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe și ceea ce s-a apelat din hotărârea primei instanțe. Așadar, în condițiile în care instanța de fond nu a analizat incidența, în speță, a prevederilor art. 1386, alin. (4), în măsura în care reclamantul urmărea să supună atenției instanței de apel incidența în speță a acestui text legal, trebuia să formuleze un apel în acest sens. În lipsa unei asemenea învestiri pentru instanța de apel, aceasta era ținută să soluționeze strict problemele de drept cu care a fost învestită, și anume să analizeze criticile care priveau greșita aplicare, de către instanța de fond, a prevederilor art. 1355. alin. (1) ș alin. (3). Consideră recurentul că, atât timp reclamantul nu a formulat un apel, a analiza incidența art. 1386, alin. (4) direct în fața instanței de apel, fără a exista considerente proprii reținute de către instanța de fond în privința acestui aspect, echivalează cu sărirea peste un grad de jurisdicție. Independent de efectul devolutiv al apelului, nu se poate trece peste caracterul fundamental al acestei faze procesuale - cale de atac. Aceste critici se circumscriu prevederilor art. 488, alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 478 și art. 479, raportat la prevederile art. 22, alin. (6) C. proc. civ. O altă critică subsumată de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat criticilor referitoare la greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 1355. alin. (1) și (3) C. proc. civ. Deși învestită cu un apel care privea greșita aplicare a prevederilor art. 1355. alin. (1) și (3) C. civ., instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, ci a pronunțat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 1386 alin. (4) C. civ. În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a invalidat efectele tranzacției încheiate între părți prin aplicarea greșită prevederilor art. 1 355 alin. (1) și (3) C. civ. și art. 1 386, alin. (4) C. civ. Raționamentul dedus de recurent din prevederile art. 1355. alin. (1) și (3) C. civ. este următorul: Analiza textului de lege trebuie să pornească inclusiv de la denumirea generică a art. 1355 C. civ.: "Clauze privind răspunderea". Noțiunea de clauza face referire expresă la noțiunea de convenție, după cum urmează a fi reluat inclusiv în textul art. 1355 "nu se poate exclude sau limita prin convenții sau acte unilaterale". Se mai precizează că doctrina tratează prevederile art. 1355 sub o altă denumire generică, după care recurentul a expus considerații doctrinare referitoare la consimțământul victimei privit ca și clauză de nerăspundere permisă de lege. Prin raportare la expunerile doctrinare astfel avute în vedere, recurentul deduce 4 consecințe importante în ceea ce privește prezenta cauză, respectiv: a) clauzele de nerăspundere contrare dispozițiilor art. 1355 C. civ. sunt lovite de nulitate, iar în prezenta cauză nu s-a pus în discuție nulitatea totală sau parțială a Tranzacției din 5 august 2013. Cu toate acestea, instanța de fond a pronunțat o soluție prin care practic a invalidat o convenție valabil încheiată, fără a dispune în mod real care dintre sancțiunile aplicabile actului juridic este incidență și fără a pune în discuția contradictorie a părților acest aspect. b) art. 1355 C. civ. se referă la clauze de nerăspundere care tind să aibă ca efect lipsirea faptei de caracterul ilicit - consimțământul victimei. În speță, recurentul nu a opus tranzacția încheiată ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci a invocat-o ca dovadă tocmai a asumării răspunderii și achitării daunelor solicitate de către persoana prejudiciată. Problema în speță, din perspectiva eficacității tranzacției, nu se pune pe planul limitării sau suprimării răspunderii civile delictuale, ci strict pe planul reparării prejudiciului, nefiind astfel incidente prevederile art. 1355 C. civ. c) analizând sistematic prevederile art. 1355 C. civ., se va observa că acestea se referă strict la prejudiciul material. Alin. (1) al articolului face referire expresă strict la acest tip de prejudiciu, iar alineatele subsecvente nu detaliază suplimentar acest aspect. d) Art. 1355 C. civ. trimite la noțiunea de consimțământ al victimei, anterior săvârșirii faptei ilicite. Acest text de lege reprezintă transpunerea în ilicitul civil a art. 22 C. pen. - Consimțământul persoanei vătămate - și a tuturor regulilor care decurg din această cauză justificativă, printre care, consimțământul să fi fost dat anterior săvârșirii faptei. În raport de aceste argumente, recurentul concluzionează în sensul că art. 1355 C. civ. vizează cu totul alte chestiuni decât cele care fac obiectul cauzei. Niciodată, în prezenta cauză, nu s-a pus problema existenței unui consimțământ al victimei. Fapta ilicită a fost săvârșită, recunoscută și asumată de către recurent, iar prejudiciul a fost stins. Instanța de fond a încercat să invalideze Tranzacția din 5 august 2013, în temeiul unui text legal care nu are legătură cu cele convenite de către părți prin acest contract. În măsura în care se va reține că art. 1 355 C. civ. este incident în speță, precizează recurentul că alin. (3) al textului legal permite totuși înlăturarea sau diminuarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății, doar în condițiile legii. Tranzacția ulterioară săvârșirii faptei ilicite reprezintă exact un caz legal prin care părțile pot să limiteze răspunderea. Conform definiției legale, "Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă." Astfel, părțile, în condițiile legii (art. 2267 C. civ.) au convenit limitarea răspunderii pârâtului recurent. Se subliniază că o eventuală limitare sau suprimare a răspunderii civile, în ipotezele reglementate de art. 1355 C. civ., este interzisă strict în ceea ce privește prejudiciul material, existând în cuprinsul articolului delimitarea expresă a acestui tip de daune. În speță, reclamantul solicită atât repararea unui prejudiciu material cât și repararea unui prejudiciu moral - reținut de către instanța de fond sub denumirea de "despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială." Astfel, față de limitarea referirilor din cadrul art. 1355 C. civ. la prejudiciul material, orice solicitare privind un alt tip de prejudiciu se impune a fi respinsă. Așadar,se susține că întregul raționament avut în vedere de către instanța de fond în sensul neacordării de eficiență tranzacției încheiată între părți, cu privire la prejudiciile reclamate prin cererea de chemare în judecată este eronat. Recurentul expune următorul raționament pornit de la prevederile art. 1386. alin. (4) C. civ.: • Prevederea vizează ipoteza în care prejudiciul a fost stabilit sub forma unor prestații succesive, în temeiul alin. (3) ai aceluiași articol, cu titlu de prejudiciu viitor. • Sintagma "indiferent de forma în care s-a acordat" se referă la forma reparației (în natură sau prin echivalent), nu la forul (judiciar, privat) în care repararea prejudiciului a fost stabilită. • Norma vizează ipoteze în care prejudiciul a fost stabilit, nu stins prin plată. • Acest text de lege este incompatibil cu natura tranzacției, care presupune concesii reciproce ale părților și stabilirea convențională a cuantumului despăgubirii, fără posibilitate de adaptare. A admite posibilitatea modificării sumei care a făcut obiectul tranzacției ar echivala cu înfrângerea dreptului de dispoziție al părților. Orice tranzacție presupune un anumit grad de risc din partea ambelor părți contractante. Din perspectiva reclamantului, elementul alea constă în riscul ca suma încasată în temeiul tranzacției să fie una inferioară celei obținute în cadrul unui litigiu. Din perspectiva pârâtului, riscul constă în posibilitatea ca, în urma unui litigiu, pretențiile reclamantului să fie respinse. Concesiile reciproce ale părților reprezintă un element definitoriu al contractului de tranzacție,concesii care pentru partea adversă, reprezintă avantaje. În speță, acceptând că este posibil să obțină despăgubiri mai mari într-un litigiu, care însă s-ar fi achitat la un moment mult ulterior încheierii tranzacției, reclamantul a optat pentru încasarea imediată a sumei de 12.500 EURO și stingerea tuturor prejudiciilor, prezente sau viitoare. Consideră recurentul că este extrem de periculoasă o jurisprudență conform căreia părțile unui dosar penal care se împacă și tranzacționează asupra laturii civile, nu au certitudinea stingerii prejudiciului prin achitarea/încasarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri. Raționamentul propus de instanțele de fond și de apel tinde să invalideze și să înlăture orice încercare reală a părților unui dosar penal să stingă litigiul pe cale amiabilă, în condițiile în care victima, oricând, va putea solicita pretenții suplimentare datorită agravării stării sale de sănătate. Se mai susține că ceea ce propun Tribunalul Cluj și Curtea de Apel Cluj depășesc inclusiv terminologia folosită în cuprinsul unor asemenea tranzacții (în speță fiind explicit că sunt vizate toate prejudiciile - prezente și viitoare), transformând analiza disponibilității părților, în ceea ce privește latura civilă a cauzei penale, într-o analiză obiectivă din punct de vedere al previzibilității prejudiciului pe care victima l-ar putea încerca la un anumit moment dat. Conform convenției de stingere a prejudiciului: părțile au convenit stingerea prejudiciului prin plata sumei de 12.500 EURO; în cuprinsul tranzacției se menționează expres că aceasta vizează toate pretențiile civile, prezente sau viitoare, raportat la faptele petrecute; reclamantul și-a asumat expres obligația de a nu promova o cerere de chemare în judecată separată pentru prejudicii derivate din aceleași fapte. Tranzacția astfel încheiată de părți este clară în privința efectelor pe care le produce, și este în deplină concordanță cu toate prevederile de drept material incidente. Chiar dacă ar exista eventuale dificultăți în interpretarea textului tranzacției, recurgând la interpretarea sistematică a acesteia, în conformitate cu art. 1267 C. civ., se va concluziona că tranzacția vizează stingerea oricărui prejudiciu, prezent sau viitor, dedus din fapta materială de "lovire cu o piatră în ochiul stâng". Mai arată recurentul că nu trebuie făcută confuzie între efectele unei împăcări în procesul penal și efectele unei tranzacții care stinge un litigiu civil. Redeschiderea procesului penal nu este împiedicată de existența împăcării părților, în privința laturii penale a cauzei, față de dispozițiile de ordine publică incidente. În privința laturii civile, însă, nu există niciun impediment legal pentru ca tranzacția să vizeze și urmări viitoare ale aceluiași eveniment. Concluzionează recurentul în sensul că instanța de fond a aplicat și a interpretat în mod greșit prevederile art. 1355, alin. (1) și (3) C. civ., iar instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod greșit prevederile art. 1386 alin. (4) C. civ. O altă critică adusă deciziei recurate se referă la soluția adoptată în privința criticilor relative la cheltuielile de judecată aferente judecății cauzei în primă instanță. În acest context, se arată că instanța de apel în mod greșit nu a admis apelului pârâtului în ceea ce privește cheltuielile de judecată în fața instanței de fond - 95% din valoarea acestora - în raport cu procentul de respingere a acțiunii reclamantului - art. 488. alin. (1). pct. 8 C. proc. civ. Deși reglementarea referitoare la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată (art. 453) este cuprinsă în C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea acestora de către instanțe pentru a stabili drepturi de creanță pentru părțile litigante, consideră recurentul că norma reprezintă o veritabilă normă de drept material, fapt ce atrage analizarea prezentei critici în raport cu prevederile art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond nu a dispus, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea onorariului avocațial depus de către oricare dintre părți. În acest context, neexistând în cuprinsul hotărârii niciun fel de mențiune cu privire la măsura în care fiecare dintre părți este obligată la plata cheltuielilor de judecată și nici un fel de motivare cu privire la acest aspect, instanța de fond și apoi instanța de apel trebuia să recurgă la o modalitate verificabilă de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv proporțional cu admiterea, respectiv respingerea cererii reclamantului. Dintr-un cuantum total al pretențiilor de aproximativ 600.000 EURO, reclamantului i s-a acordat, în fond, suma de aproximativ 26.000 EURO, ceea ce reprezintă un procent de admitere a acțiuni de aproximativ 5% din valoarea reclamată, procent în care ar trebui admise și cheltuielile acestuia de judecată. În același timp, acordarea acestei sume echivalează cu o soluție de respingere a acțiunii (în terminologia art. 453. alin. (1). de câștigare a cauzei de către pârât) în proporție de 95%, motiv pentru care consideră recurentul că trebuiau admise în acest cuantum cheltuielile sale de judecată. În măsura în care sunt incidente prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv admiterea în parte a acțiunii reclamantului, "pierderea" și "câștigarea" procesului prevăzute de art. 453. alin. (1) C. proc. civ. operează întotdeauna și absolut necesar în ambele sensuri. În lipsă de stipulație concretă atât a instanței de fond cât și a instanței de apel cu privire la raționamentul avut în vedere la momentul la care s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată datorate reciproc de către părți, nu rămâne decât aplicarea unui calcul matematic, prin raportare la procentul de admitere, respectiv de respingere a acțiunii reclamantului. Precizează recurentul că prezentul motiv de recurs este formulat cu titlu subsidiar, strict în măsura în care soluția instanței de apel pe fondul cauzei ar fi păstrată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., se constată caracterul nefondat al recursului pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: Prima dintre criticile formulate de recurentul pârât este circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și se referă la împrejurarea că instanța de apel a depășit limitele învestirii. Susține recurentul că analiza realizată de instanța de prim control judiciar prin prisma prevederilor art. 1386 alin. (4) din C. civ. este greșită pentru că niciuna dintre părți nu a formulat un apel prin care să se fi criticat soluția primei instanțe în raport de modalitatea de interpretare și aplicare a acestei dispoziții legale. Critica astfel susținută este formulată cu neobservarea atât a apărărilor pe care intimatul recurent le-a formulat în raport de cererea de apel a pârâtului apelant, cât și a dispozițiilor înscrise în art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (1), (2) și 4 din C. proc. civ., norme conform cărora: (art. 9 alin. (2) "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" (art. 22 alin. (1), (2) și 4)"(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...) (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă." Normele procedurale enunțate - aplicabile și în etapa apelului, conform art. 482 din C. proc. civ. - stabilesc obligația judecătorului de a soluționa litigiul corespunzător cererilor și apărărilor formulate de părți, în temeiul regulilor de drept aplicabile, precum și de a întreprinde demersurile necesare stabilirii adevărului în pricina ce are a o soluționa. Astfel, instanța nu este ținută a se limita la analiza litigiului prin raportare numai la acele norme de drept de care se prevalează partea ce a formulat cererea de învestire, ci este ținută să identifice și să aplice ansamblul normelor juridice relevante cadrului procesual în care a fost învestită să judece, învestire realizată prin toate cererile și apărările formulate în cadrul procesului. În speță, în condițiile în care despăgubirea ce a fost stabilită (de prima instanță) în favoarea reclamantului reprezenta o reparație corespunzătoare unui prejudiciu produs ulterior momentului la care părțile au încheiat tranzacția prin care acestea au stabilit atât existența unei fapte ilicite săvârșite de pârât, cât și întinderea prejudiciului suferit de reclamant potrivit estimării de la data încheierii convenției respective, iar pârâtul apelant contesta existența acestui drept de a solicita o despăgubire suplimentară celei stabilite prin tranzacție, situația de fapt dedusă judecății impunea o analiză circumscrisă prevederilor art. 1386 alin. (4) din C. proc. civ., normă care prevede că "În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat." Această reglementare constituie fundamentul juridic al valorificării unui drept de natura celui invocat de reclamant, și anume dreptul de a solicita repararea unui prejudiciu viitor circumscris materiei răspunderii civile delictuale, astfel că era necesar a fi evaluată justețea soluției apelate inclusiv prin prisma acestei dispoziții legale, apelul fiind o cale de atac devolutivă care permite reevaluarea legalității și a temeiniciei hotărârii adoptate la judecata în primă instanță. Pe de altă parte, este necesar a fi observat că însuși reclamantul intimat a opus menționata normă de drept material ca apărare față de criticile din apelul pârâtului, prin întâmpinarea depusă, actul procedural astfel îndeplinit având ca efect nu numai învestirea instanței de apel spre a pronunța cu privire la respectiva chestiune - în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. - ci și crearea cadrului procesual al unor dezbateri contradictorii pe această temă, corespunzător cerințelor care rezidă din art. 14 raportat la art. 10 alin. 1din C. proc. civ. Având în vedere acest context procedural în care s-a desfășurat judecata cauzei în etapa apelului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii prin care recurentul pârât susține că ar fi incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pentru că instanța de apel ar fi depășit limitele permise de art. 477 - 479 C. proc. civ. prin analiza realizată în privința dreptului la despăgubiri al reclamantului în raport și de prevederile art. 1386 alin. (4) din C. proc. civ. O altă critică susținută de recurent în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este în sensul că instanța de apel a lăsat neanalizată critica referitoare la greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ. Susține recurentul - făcând trimitere la ansamblul argumentelor pe care le-a expus în cadrul primului motiv de recurs - că, deși a fost învestită cu un apel care privea greșita aplicare a menționatei norme juridice, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, ci a pronunțat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 1386 alin. (4) C. civ. Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel evidențiază analiza criticilor părții apelante relative la ineficiența tranzacției decurgând din aplicarea prevederilor art. 1355 C. civ. (critici care se regăsesc la pct. 3.1, conform numerotării din cererea de apel), analiză care a fost circumscrisă atât exigențelor ce rezidă din conținutul art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ., cât și obiectului litigiului. Sub acest aspect, s-a reținut că apelantul pârât pornește de la o premisă eronată susținând că prima instanță nu a acordat eficiență tranzacției, dat fiind că, în speță, nu se solicită repararea prejudiciului cunoscut la momentul încheierii tranzacției, astfel încât să se pună problema analizării acesteia. De asemenea, s-a reținut că legea - C. civ. - "nu permite o limitare a răspunderii în ceea ce privește prejudiciul material și moral cauzat integrității fizice și psihice a unei persoane, astfel că cererea reclamantului de reparare a prejudiciului survenit ulterior este posibilă, având în vedere dispozițiile art. 1386 alin. (4) din C. proc. civ.." Considerentele astfel reținute reflectă analiza criticilor prin care pârâtul apelant susținea greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ., și înlăturarea argumentelor dezvoltate în fundamentarea acestei critici, în considerarea obiectului concret al pretenției deduse judecății - și anume: un prejudiciu viitor și deosebit de cel asupra căruia părțile au tranzacționat, pentru că el s-a produs ulterior încheierii tranzacției - și a reținerii incidenței prevederilor art. 1386 alin. (4) din C. civ. care conferă dreptul la despăgubire pentru prejudicii viitoare. Astfel, chiar dacă instanța de apel nu a făcut o referire explicită la art. 1355 C. civ., din considerentele hotărârii reiese fără echivoc faptul că a constatat caracterul nefondat al criticilor relative la modalitatea în care s-a făcut aplicarea în speță a acestei norme juridice. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin raportare la critica recurentului în sensul că instanța de apel ar fi lăsat neanalizată critica sa relativă la modul de interpretare și aplicare în cauză a art. 1355 din C. civ. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ., situație de natură a atrage incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Premisa de la care pornește recurentul în dezvoltarea acestui motiv de recurs este, însă, una care nu se raportează la situația de fapt reținută la judecata cauzei în fond și apel - situație care nu poate fi reevaluată în recurs -, ci are caracter generic și abstract, fiind fundamentată în principal pe extrase din opinii doctrinare relative la clauza de nerăspundere reprezentată de consimțământul victimei. Potrivit art. 9 alin. (3) din C. civ. "Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății". Ținând seama de rigorile impuse prin această dispoziție legală, controlul judiciar ce se realizează în recurs este necesar a fi realizat prin raportare la situația de fapt din litigiul concret dedus judecății, iar nu prin raportare la aspecte teoretice și abstracte cum sunt cele evocate de recurent. În acest context de analiză, Înalta Curte constată că, în speță, s-a stabilit faptul că tranzacția părților se referă la repararea prejudiciului care a fost estimat a se fi produs până la momentul încheierii ei, și că aceeași tranzacție nu poate produce efecte în privința prejudiciului ulterior, a cărui reparare a fost solicitată de reclamantul intimat A.. Se cuvine a fi amintit că, față de exigențele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul administrat în etapele procesuale anterioare, instanțele de fond și de apel având competența de a realiza această evaluare în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ. Ținând seama, pe de o parte, de aceste limite ale judecății în recurs, și, pe de altă parte, de faptul că recurentul nu a evidențiat aspecte concrete de natura a releva încălcarea sau aplicarea greșită a vreuneia dintre normele juridice care instituie reguli de interpretare a convențiilor, în această etapă procesuală nu este posibil a fi reevaluate clauzele înscrise în tranzacție. Ca atare, nu pot forma suportul unui control de nelegalitate, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentele prin care recurentul tinde a atribui clauzelor din cuprinsul tranzacției un conținut (înțeles) diferit de cel stabilit de instanța de apel, respectiv acela că despăgubirile stabilite prin tranzacție și plătite în baza ei ar fi fost destinate acoperirii atât a prejudiciului deja produs la acea dată, cât și a celui viitor. Analiza instanței de apel a fost realizată prin raportare la pretenția reclamantului, anume aceea de reparare a părții de prejudiciu care s-a produs ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtul recurent, subsecvent estimării ce s-a realizat - prin acordul părților - în privința consecințelor păgubitoare suferite de reclamant. Astfel, efectele tranzacției încheiate de părți au fost evaluate de instanța de apel prin raportare la componentele litigioase prejudiciu viitor și legătură de cauzalitate - elemente care intră în ansamblul celor cerute prin art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale -, acordându-se eficiența cuvenită recunoașterii făcute de pârât (prin tranzacție) în privința elementelor reprezentate de fapta ilicită și vinovăția autorului ei. De aceea, precizarea recurentului în sensul că nu a opus tranzacția încheiată ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci a invocat-o ca reprezentând dovada îndeplinirii obligației de reparare a prejudiciului nu este de natură a evidenția un aspect de nelegalitate a decizie recurate. Altfel spus, în decizia recurată nu se regăsesc considerente care să reflecte aprecierea instanței de apel în sensul că tranzacția încheiată de pârâtul recurent cu reclamantul intimat ar conține clauze de nerăspundere, ci, dimpotrivă, reiese din motivarea deciziei că ceea ce instanța a constatat, în baza probatoriului administrat, a fost împrejurarea că respectiva tranzacție se referă doar la acea parte a prejudiciului care s-a obiectivat în perioada relativ scurtă de timp care s-a scurs până la data încheierii actului juridic, iar legea (art. 1386 alin. (4) C. civ.) conferă victimei dreptul de a beneficia de repararea și a prejudiciului care s-a produs ulterior, adică a unui prejudiciu viitor. Este nefondată susținerea recurentului în sensul că, din perspectiva eficacității tranzacției, problema în speță nu se pune pe planul limitării sau suprimării răspunderii civile, ci numai pe planul reparării prejudiciului. O atare susținere este formulată cu neobservarea legăturii indisolubile existente între răspunderea civilă delictuală și prejudiciul ce se urmărește a fi reparat prin antrenarea acestei forme de răspundere civilă, legătură ce rezidă din prevederile art. 1357 C. civ. conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". De asemenea, caracterul nefondat al acestei critici se configurează și prin raportare la prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ. conform cărora "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral." Din economia normelor juridice enunțate reiese că prejudiciul constituie unul dintre elementele ce trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dar și că orice prejudiciu cauzat printr-o faptă contrară normelor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului antrenează obligația unei reparații integrale. În speță, apărările pârâtului recurent recurent converg spre adoptarea unei soluții de respingere a cererii prin care reclamantul a solicitat repararea sporului de prejudiciu care s-a produs după încheierea tranzacției, cu argumentul că victima prejudiciului a consimțit să primească o unică despăgubire anterior stabilită convențional (și plătită). Asemenea apărări evidențiază neîndoielnic orientarea părții de a atribui tranzacției un efect de limitare a răspunderii sale civile la nivelul unei reparații egale cu suma stabilită ca despăgubire prin tranzacție, considerând că este indiferentă împrejurarea că prejudiciul cauzat prin fapta sa și-a schimbat dimensiunile avute la data încheierii convenției. Or, în condițiile în care s-a stabilit - ca situație de fapt - că tranzacția încheiată de părți nu poate constitui o dovadă a reparării prejudiciul reprezentat de agravarea problemelor de sănătate ale reclamantului, survenită ulterior perfectării convenției, iar prin art. 1386 alin. (1) C. civ. este reglementat dreptul victimei de a obține o "reparație în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.", același drept la reparație fiind recunoscut prin alin. (4) din art. 1386 și în privința sporului de prejudiciu intervenit după o inițială stabilire a acestuia, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a menționatelor reglementări legale reținând caracterul nefondat al apărărilor recurentului-pârât. Susținerea recurentului în sensul că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ. pentru că nu s-a pus problema unui consimțământ al victimei exprimat anterior săvârșirii faptei ilicite este vădit nefondată. Aceste norme de drept material nu conțin vreo condiționare legată de momentul - anterior sau ulterior faptei generatoare de prejudiciu - la care ar fi încheiată convenția în care se inserează clauzele de nerăspundere la care se referă, astfel că nu există temei spre a se aprecia că incidența ei este subsumată condiției de a exista un consimțământ al victimei legat de însăși săvârșirea faptei ilicite. Conform art. 2267 din C. civ. "(1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. (2) Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți". Din economia normei juridice enunțate reiese cu evidență că tranzacția este, ca natură juridică, o convenție, astfel încât ea se înscrie în domeniul de aplicare al art. 1355 din C. proc. civ., această ultimă dispoziție legală nefăcând vreo deosebire după cum convenția a fost încheiată înainte, sau după ce s-a produs fapta cauzatoare de prejudiciu. Prevederile art. 22 din C. pen. - la care recurentul face referire - se referă la consecințele consimțământului exprimat de persoana vătămată asupra justificării unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, reglementarea interesează exclusiv stabilirea caracterului penal al unor fapte, nefiind de natură a aduce vreo limitare domeniului de aplicare al normei de drept civil menționate atâta vreme cât legea civilă nu condiționează angajarea răspunderii civile delictuale de existența (și a) unui caracter penal al faptei care a cauzat prejudiciul civil. Este corectă, în principiu, susținerea recurentului în sensul că tranzacția ulterioară săvârșirii faptei ilicite constituie un caz legal prin care părțile pot limita răspunderea, însă dreptul părților de a consimți la o astfel de limitare este supus unor constrângeri stabilite prin lege. Or, în speță, s-a reținut tocmai existența unor astfel de îngrădiri derivate din prevederile art. 1355 alin. (1) și (3) din C. civ., stabilindu-se că tranzacția încheiată de părți trebuie interpretată în acord cu exigențele acestei norme imperative, și astfel ea nu are aptitudinea să lipsească reclamantul de dreptul de a solicita repararea prejudiciului reprezentat de agravarea problemelor de sănătate cauzate prin fapta ilicită a pârâtului recurent. Este util a fi observate, în acest context, și prevederile art. 2268 alin. (1) din C. civ. "Nu se poate tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor și nici cu privire la drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii", această reglementare constituind practic o transpunere, în materia contractului de tranzacție, (și) a limitelor stabilite prin art. 1355 din C. civ. În condițiile în care art. 1355 alin. (3) C. civ. conține interdicția imperativă și generală (deci, inclusiv pentru persoana prejudiciată) de a se limita răspunderea civilă în cazul prejudiciilor aduse integrității fizice și psihice, instanțele nu puteau atribui tranzacției invocate de pârâtul recurent efecte mai largi decât permite legea. Înalta Curte apreciază nefondată susținerea recurentului în sensul că limitările reglementate prin art. 1355 se referă exclusiv la prejudiciul material. Norma înscrisă în cel de-al treilea alineat al art. 1355 nu face nicio distincție între prejudiciul material și cel moral, iar referirea făcută la "prejudicii aduse integrității fizice sau psihice ori sănătății" impune concluzia că legiuitorul a avut în vedere atât prejudiciile materiale cât și cele morale (legate de starea psihică a persoanei) pe care le suferă victima unei fapte ilicite. În lumina prevederilor art. 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1355 C. civ. trebuie privit ca normă ce conține reglementări relative ipoteze diferite care ar putea forma obiectul unor convenții încheiate între autorii unor fapte prejudiciabile și victimele unor astfel de fapte, numitorul comun al acestor ipoteze fiind acela că reprezintă clauze de nerăspundere (în sensul de excludere, sau chiar de limitare a răspunderii civile) ce sunt supuse unor rigori legale ce derogă de la principiul libertății contractuale. Astfel, nu există temei spre a se reține, pe baza unei interpretări sistematice - cum pretinde recurentul -, că limitarea specială instituită prin ipoteza la care se referă cel de-al treilea alineat al art. 1355 C. civ. ar privi numai categoria prejudiciului material, în considerarea faptului că acest tip de prejudiciu este indicat în primul alineat al aceleiași norme. Având în vedere considerentele expuse, se constată că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din perspectiva criticilor expuse în cadrul celui de-al treilea motiv al recursului. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, susține recurentul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 1386 alin. (4) din C. civ. Și argumentele expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs pornesc de la o premisă deosebită de situația de fapt reținută de instanța de apel, și anume de la premisa potrivit căreia întregul prejudiciu suferit de reclamant ar fi fost stins prin plata făcută în baza tranzacției încheiate la data de 5 august 2013. În condițiile în care materialul probator și situația de fapt stabilită pe baza acestuia, de instanța de apel, nu pot forma obiect de reevaluare în etapa recursului, în raport de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., controlul judiciar asupra deciziei apelate se impune a se realiza doar prin raportare la situația reținută de instanță, iar nu prin raportare la o altă situație (invocată de partea recurentă) ce nu a fost avută în vedere la adoptarea hotărârii. Pe cale de consecință, menționata situație ipotetică evocată de recurent nu poate constitui suportul unei analize relative la aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că argumentele dezvoltate prin raportare la reperul astfel expus nu vor fi analizate. În consecință, se constată caracterul nefondat al susținerii recurentului în sensul că aceste critici ar evidenția vicii ale hotărârii atacate de natură a atrage incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Critica din cadrul celui de-al cincilea motiv de recurs se referă la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtul recurent la judecata în primă instanță a pricinii. Susține recurentul că, în raport de împrejurarea că despăgubirile solicitate de reclamant au fost acordate într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată, s-ar fi impus ca pârâtului să i se acorde cheltuieli de judecată proporțional cu respingerea acțiunii în pretenții, adică într-un procent de 95%, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. Preliminar analizării acestei critici, Înalta Curte subliniază că norma menționată este una ce se regăsește în C. proc. civ., ea privind drepturi și obligații asociate procedurii judiciare, astfel că reprezintă o normă de procedură, iar nu una apartenentă dreptului material spre a fi aptă a intra în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Însă, criticile concret formulate de recurent în legătură cu modul de stabilire a obligației de a suporta cheltuielile de judecată vor fi analizate în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru că ele privesc exercițiul unor drepturi procesuale în acord cu exigențele ce derivă din principiile privind legalitatea procesului și egalitatea părților, principii fundamentale ale procesului civil care își găsesc expresie în art. 6 și 7 din C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte reține că, prin art. 453 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a reglementat obligația de a plăti cheltuieli de judecată în sarcina părții "care pierde procesul", corelativ acestei obligații fiind dreptul "părții care a câștigat" de a pretinde respectivele cheltuieli. În speță, reclamantul a inițiat procedura judiciară solicitând despăgubiri pentru un spor al prejudiciului suferit în urma faptei ilicite a pârâtului-recurent, dreptul la despăgubirile astfel cerute fiind negat de pârât inclusiv prin apărările susținute în cadrul procesului. Astfel, obiectul procesului l-a constituit practic stabilirea existenței sau a inexistenței dreptului la despăgubire pretins de reclamat și, corelativ, a obligației pârâtului de a plăti despăgubirea, cuantificarea despăgubirilor astfel solicitate fiind numai un aspect derivat. În condițiile în care divergența dintre părți purta asupra dreptului de a beneficia de despăgubirile pretinse pentru sporul de prejudiciu, iar nu asupra cuantumului unor asemenea despăgubiri, și instanța a stabilit temeinicia dreptului astfel invocat de reclamant, numai acesta din urmă se încadrează în categoria de parte "care a câștigat", pârâtul neputând fi inclus în această categorie juridică atâta vreme cât toate apărările opuse în proces au fost găsite nefondate. Împrejurarea că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum inferior celui solicitat (soluția fiind de admitere în parte a cererii) a avut drept consecință restrângerea dreptului reclamantului de a beneficia de plata cheltuielilor de judecată, în acord cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. conform cu care "Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată". Astfel, instanța de apel (reformând sentința apelată) a făcut aplicarea acestei norme la situația procesuală concretă a părților, stabilind că, față de soluția de admitere numai în parte a acțiunii, pârâtul datorează reclamantului suma de 100 RON cheltuieli de judecată aferente judecării în primă instanță a pricinii. În concluzie, raportat la soluția adoptată asupra fondului litigiului, dar și la obiectul procesului, Înalta Curte reține că soluția relativă la cheltuielile de judecată aferente judecății în primă instanță reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 453 din C. proc. civ. Argumentele prin care recurentul pârât susține că s-ar fi aflat în situația de parte care a câștigat procesul într-o proporție (de 95%) corespunzătoare cuantumului de despăgubiri ce nu au fost acordate (admise) reclamantului sunt formulate cu neobservarea menționatelor trăsături caracteristice litigiului pendinte. Soluția de admitere în parte a cererii nu putea fi avută în vedere în mod izolat și simplist, ci ea trebuia privită și evaluată prin raportare la procesul ce s-a finalizat prin adoptarea ei, respectiv la cauzele declanșării acestuia și la conduita părților (incluzând și apărările formulate și susținute de partea pârâtă). În consecință, se constată că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din perspectiva criticilor astfel susținute de recurent. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului susținut prin acest critici.