ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 94/2017

HOTĂRÂRE

25.01.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 94/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 25.04.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale inserate în cuprinsul contractului de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părți sub nr. x din 11.12.2007 cu referire la "marja Băncii" ca parte componentă a ratei dobânzii, stabilită inițial la un procent de 7,95%, și restituirea integrală a sumelor de bani încasate de bancă cu acest titlu cu începere de la data încheierii contractului și până la data rămânerii definitive a hotărârii, obligarea pârâtei la stabilirea și încasarea ratelor lunare ale creditului la paritatea leu/CHF de la data acordării împrumutului în valută și la restituirea diferențelor bănești dintre cursul de schimb de la data semnării contractului și cel de la data plăților majorate ale ratelor ulterioare și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, anexă la contract, ale cărui rate să excludă din dobândă marja băncii și să aibă în vedere cursul de schimb dintre cele două monede la data semnării contractului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, 3, 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000.

La termenul de judecată din data de 28.09.2016, instanța a reținut cauza spre soluționare asupra excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia, invocată din oficiu.

Prin sentința civilă nr. 1609/28.09.2016, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 13.5 din contractul de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părți sub nr. x la data de 11.12.2007, acestea au convenit ca litigiile rezultate din contract și care nu pot fi soluționate pe cale amiabilă să fie soluționate de instanțele de judecată competente din București, clauză permisă de prevederilor art. 19 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data încheierii contractului, dar și de dispozițiile art. 126 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 7 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data încheierii contractului de credit, cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se introduce la instanța sediului ei principal, iar potrivit art. 107 alin. (1) din noul C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanței, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Față de dispozițiile legale anterior menționate și văzând valoarea obiectului cererii și împrejurarea că sediul pârâtei este situat în București, instanța a apreciat că atât prorogarea convențională de competență cât și competența teritorială de drept comun indică drept instanță competentă material și teritorial să judece acest litigiu, judecătoria de la sediul social al pârâtei B. S.A., respectiv Judecătoria Sectorului 1 București.

Cât privește dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ., instanța a apreciat că în virtutea principiului neretroactivității legii civile, se aplică doar contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

În considerarea jurisprudenței europene și reținând, din actele și lucrările dosarului, faptul că reclamantul și-a angajat în cauză un avocat cu puteri de reprezentare și nu a făcut dovada împrejurării că starea materială nu i-ar permite să suporte cheltuielile de deplasare la instanța de la sediul pârâtei iar potrivit art. 9.1. din contractul de credit a declarat că înainte de încheierea contractului banca pârâtă i-a adus la cunoștință informații exacte și complete privind încheierea contractului, instanța a apreciat că prevederile inserate la art. 13.5 din contractul de împrumut pentru nevoi personale intervenit între părți nu provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului, și nu este de natură a obstrucționa dreptul de acces la justiție al reclamantului.

Mai mult, reclamantul nici nu a invocat în cauză caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la prorogarea convențională de competență, apărătorul ales al acestuia precizând în fața instanței, fără a solicita administrarea vreunei dovezi, doar că respectiva clauză ar putea avea caracter abuziv.

În raport de cele anterior expuse și având în vedere și faptul că instanțele din București nu sunt situate la distanță semnificativă față de localitatea de domiciliu a reclamantului, distanța de aproximativ 250 Km dintre mun. Mangalia și mun. București nefiind de natură să întemeieze, chiar în condițiile posibilităților actuale de transport în comun, prezumția în sensul că deplasarea și cheltuielile implicate în sarcina reclamantului pentru a compărea în fața instanței s-ar putea dovedi disuasive și l-ar putea determina pe acesta să renunțe la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, instanța a apreciat că prevederile clauzei inserate la art. 13.5 din contractul de împrumut intervenit între părți nu pot fi apreciate ca având caracter abuziv iar excepția invocată de pârâtă este întemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11.11.2016 sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 22216 din 08.12.2016 a admis excepția de necompetență teritorială; a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamant în favoarea Judecătoriei Mangalia, a constatat existența conflictului negativ de competență; potrivit art. 134 C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata, dosarul cauzei fiind înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, competentă să soluționeze conflictul ivit între Judecătoria Mangalia și respectiv, Judecătoria Sectorului 1 București.

La termenul din data de 08.12.2016, instanța din oficiu a invocat excepția necompetenței teritoriale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a reținut următoarele:

Analizând excepția necompetenței teritoriale, instanța a constatat că reclamantul a sesizat în mod corect Judecătoria Mangalia, conform regulilor de competență alternativă prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 8 și pct. 3 C. proc. civ. rap. la art. 126 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 107 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Instanța mai reține că, atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial aparține reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria Mangalia, competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.

Potrivit art. 126 alin. (2) C. proc. civ., "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă", legiuitorul stabilind astfel caracterul nelegal al convențiilor atributive de competență încheiate înainte de nașterea litigiului, în materia protecției drepturilor consumatorilor.

Într-adevăr, instanța a constatat că prevederile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.. Însă, instanța subliniază că se impune, în continuare, analizarea clauzei art. 13.5 din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, precum și prin raportare la reglementările și jurisprudența comunitară.

Astfel, stabilirea competenței teritoriale pentru soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 nu se poate face prin raportare la clauza atributivă de competență prevăzută la art. 13.5 din același contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În ședința publică din data de 28.09.2016, reclamantul, prin avocat, a solicitat instanței respingerea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia, pentru mai multe argumente, printre care și caracterul abuziv al clauzei atributive de competență.

În esență, instanța a constatat că este abuzivă clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 13.5 din Contractul de credit, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În mod evident, atâta vreme cât reclamantul și-a manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, prevăzut de art. 116 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât prin aceasta se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al consumatorului.

De la momentul introducerii acțiunii nicio altă instanță nu mai este competentă să judece, chiar dacă anterior reclamantul putea introduce acțiunea la mai multe instanțe, reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii realizate, iar pârâta nu poate solicita declinarea competenței teritoriale, deoarece instanța sesizată de către reclamant este competentă teritorial.

Pentru aceste motive, văzând și prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la dispozițiile procedurale, constituționale și comunitare amintite în cuprinsul hotărârii, instanța a apreciat întemeiată excepția invocată din oficiu.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, Judecătoria Mangalia și Judecătoria Sectorului 1 București s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantei, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

Înalta Curte mai observă că, prin art. 13.5 din contractul de credit, a fost inserată clauza compromisorie potrivit căreia, în cazul în care o soluție amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluționare instanțelor judecătorești din București.

Această clauză care poate conține prorogarea voluntară de competență în favoarea instanței de la sediul social al băncii, întrunește toate condițiile pentru a fi considerată abuzivă, în acord cu interpretarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, cu precizarea că în cauză a fost efectuată de către instanță o analiză specifică unei cercetări judecătorești.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere și faptul că este situată la o distanță mare de localitatea de domiciliu a reclamantului, iar deplasarea și cheltuielile implicate pentru deplasarea la această instanța ar putea avea un caracter disuasiv și ar putea determina renunțarea la orice acțiune în justiție sau la orice apărare, împrejurare invocată și de aceasta.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte mai reține, în funcție de jurisprudența evocată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-137/08, privind VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, cauza C-240/98 și C-244/98 Hotărârea Oceano Grupo Editorial și Slavat Editores), obligația instanței naționale de a determina din oficiu dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor și un consumator și poate crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În aceste condiții, clauza atributivă de competență de drept comun nu este operantă, iar în cauză nu se aplică regula de drept comun înscrisă în art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., greșit reținută de prima instanță de trimitere, ci regula înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența teritorială de soluționare în favoarea Judecătoriei Mangalia, căreia i se va trimite dosarul în vederea soluționării litigiului.

Se reține că, în speță este vorba despre o cerere de chemare în judecată care vizează solicitarea reclamantului, adică, a consumatorului, de constatare a nulității unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un profesionist, competența fiind, într-adevăr, una alternativă.

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Aceeași definiție a consumatorului este dată de prevederile art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 8. instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- constatare nulitate absolută clauză abuzivă- Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Mangalia și, în considerarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,