ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 591/2020

Deliberând asupra recursului declarat de A., în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 75 din 6 aprilie 2020, Tribunalul Vaslui, în baza art. 598 C. proc. pen., a respins ca nefondată contestația la executarea pedepsei de 7 ani închisoare dispusă prin Sentința penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curții de Apel Iași, formulată de condamnatul A.

De asemenea, a disjuns atât capătul de cerere privind executarea obligațiilor civile dispuse prin Sentința penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curții de Apel Iași, cât și capătul de cerere privind dizolvarea societăților comerciale B. SRL, SC C. SRL și SC D. SRL și a dispus transpunerea acestora potrivit art. 111 alin. (1) din Hotărârea CSM nr. 1375 din 17 decembrie 2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, la secția Civilă, din cadrul aceleiași instanțe, spre competentă soluționare.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Prin decizia penală nr. 30 din data de 22 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de contestatorul A.

Prin aceeași decizie, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a fost admisă contestația formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 75 din 6 aprilie 2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui și trimisă cauza la rejudecare primei instanțe.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de contestator, Curtea a reținut că prin cererea înaintată instanței, acesta a invocat neconstituționalitatea Decretului prezidențial nr. 195/2020, a anexelor acestuia, a Decretului prezidențial nr. 240/2020, a anexelor acestuia și, implicit, a ordonanțelor militare, susținând că i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale, făcând referire la art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 22, art. 23 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și (2), art. 25, art. 31 alin. (1) și (2), art. 45, art. 52 și art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție. În privința Decretelor prezidențiale, contestatorul a susținut că nu au fost contrasemnate de primul-ministru. De asemenea, contestatorul a susținut că au fost încălcate grav principiul separației puterilor în stat, drepturile și libertățile fundamentale, legile penale neputând fi modificate prin decret prezidențial.

Curtea, analizând cererea prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992, a constatat că dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate sunt în vigoare în sensul dat de Decizia Curții Constituționale nr. 766/2011, că excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate în fața unei instanțe judecătorești de către o parte și nu au făcut anterior obiectul unei decizii a Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității sub aspectele invocate.

Cu privire la decretele prezidențiale și anexele acestora, Curtea e reținut că, prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13 mai 2020, instanța de contencios constituțional a arătat că, având în vedere valoarea sa constituțională, decretul de instituire a stării de urgență - act administrativ emis în exercitarea unei atribuții constituționale care pune în executare dispoziții legale privind restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale și afectarea regimului unor instituții fundamentale ale statului - poate fi supus unui control în două trepte: primul este controlul exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligației prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituție, iar cel de-al doilea este cel exercitat, la sesizarea subiecților de drept îndrituiți de lege, de Curtea Constituțională, prin intermediul Hotărârii Parlamentului prin care se încuviințează sau nu se încuviințează starea de urgență, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție."

În privința ordonanțelor militare care ar putea fi supuse controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că nu au fost invocate de către contestator, în concret, dispozițiile legale care ar fi neconstituționale și nici motivele pentru care ar exista o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei.

S-a apreciat că soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a prezentei contestații, având în vedere soluția de admitere a contestației. Soluționarea excepțiilor ar fi fost relevantă, eventual în cazul în care motivul de nulitate ce a stat la baza soluției de trimitere spre rejudecare ar fi fost nefondat sau în cazul soluționării cauzei prin analiza fondului soluției atacate.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017, A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac și a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Examinând dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, prin prisma criticilor invocate, dar și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când nu are legătură cu cauza.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și la înrâurirea pe care dispoziția legală o are în cauză (Încheierea nr. 128 din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei (Decizia penală nr. 41 din 23 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători).

În cauză, se reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepțiilor invocate cu soluționarea cauzei.

Astfel, se constată că, în speță, excepțiile au fost invocate într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în calea de atac a contestației, de către o parte din proces (condamnatul A.), vizează dispoziții legale în vigoare în sensul dat de Decizia Curții Constituționale nr. 766/2011 și care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Nu este însă îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei. În acest sens se reține faptul că prin Decizia penală nr. 30/2020, Curtea de Apel a admis contestația formulată de contestatorul A. și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că judecătorul fondului, procedând la judecarea pe fond a cauzei, înainte de soluționarea cererii de recuzare pe care contestatorul a formulat-o, i-a cauzat o vătămare a drepturilor sale procesuale, care nu poate fi remediată decât prin desființarea sentinței, actul fiind lovit de nulitate relativă, conform art. 282 din C. proc. pen. În rejudecare, potrivit considerentelor deciziei instanței de control judiciar, instanța de fond urmează a proceda la reanalizarea tuturor motivelor invocate de contestator în cererea de contestație la executare formulată.

În contextul celor anterior menționate, Înalta Curte reține că în mod corect Curtea de Apel a apreciat că soluționarea de către instanța de contencios constituțional a excepțiilor de neconstituționalitate invocate de contestator nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a contestației pe care acesta a formulat-o împotriva Sentinței prin care i s-a respins ca nefondată contestația la executarea pedepsei de 7 ani închisoare dispusă prin sentința penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curții de Apel Iași. Soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor invocate ar fi fost relevantă, eventual, în cazul în care, instanța învestită cu soluționarea contestației, ar fi apreciat că motivul de nulitate ce a stat la baza soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare este nefondat sau în cazul în care ar fi soluționat cauza prin analiza fondului soluției atacate.

Referitor la ordonanțele militare, a căror neconstituționalitate a fost invocată, Înalta Curte constată că recurentul nu a invocat, în concret, dispozițiile din cuprinsul acestora, care în opinia sa ar fi neconstituționale și nici motivele pentru care acestea ar avea legătură cu soluționarea cauzei.

Or, simpla solicitare de sesizare a Curții Constituționale nu este adecvată atâta timp cât contestatorul s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a arăta care sunt textele din ordonanțele militare ce contravin dispozițiilor constituționale.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 RON, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 30 din data de 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29 septembrie 2020.

Procesat de GGC - LM