ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2102/2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței, în principal, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al rezoluțiunii contactului de vânzare-cumpărare perfectat la 04.06.2008, rezoluțiune dispusă de pârâta S.C. B. S.R.L., la data de 27.06.2012, iar în subsidiar, repunerea părților în situația anterioară ca urmare a rezoluțiunii convenției părților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2069 din 23 septembrie 2015 Tribunalul Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la data de 12 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 1101 din 29 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator special și administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special și administrator judiciar C. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special D. a declarat recurs.

În motivare se arată că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că nu a analizat niciuna dintre criticile invocate în cuprinsul cererii de apel.

Astfel, criticile aduse hotărârii primei instanțe au vizat în esență extinderea nelegală a analizei rezoluțiunii convenției cu privire la motive/aspecte necuprinse în notificarea de rezoluțiune, susținerile primei instanțe referitoare la nedovedirea procentului de realizare a obligațiilor asumate prin contractul din 04.06.2008; interpretarea greșită dată de instanța de fond clauzei cuprinse în art. 7.1 din contract, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x/30.09.2009 precum și omisiunea/lipsa de preocupare a instanței de fond în a stabili natura sancțiunii ce a operat în privința convenției părților, respectiv denunțare, rezoluțiune, reziliere, instanța de fond referindu-se deopotrivă la toate cele trei instituții ca fiind aplicabile în speță.

Arată recurenta că a criticat totodată și omisiunea de a i se comunica încheierea din 01.03.2017, care face corp comun cu hotărârea, omisiune față de care a fost în imposibilitate de a verifica dacă la fond au fost soluționate toate cererile sale și după caz, de a critica eventualele măsuri dispuse în ședința din 01.03.2017.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, câtă vreme în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsește nici măcar un considerent propriu instanței de apel, argumentele reținute de instanța de fond în susținerea soluției de respingere a acțiunii fiind reluate de instanța de apel ad litteram.

Mai arată recurenta și că, în măsura în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate prin chiar cererea de apel, hotărârea este nelegală, motivul de casare fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., art. 453 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, a invocat tardivitatea formulării recursului. Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus puncte de vedere la raportul întocmit, susținând, în esență, excepția inadmisibilității recursului, excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al recurentei, dl. D., excepție reținută prin raport, și excepția tardivității recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului și excepția tardivității acestuia și, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen la 8 noiembrie 2019, pentru discutarea excepției lipsei calității de reprezentant a administratorului special D. și pentru soluționarea recursului, cu citarea părților.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă declarația de abținere de la soluționarea dosarului nr. x/2015, formulată de doamnele judecător E., F. și G..

La 7 noiembrie 2019, C., în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., a precizat că își însușește recursul declarat în cauză, iar la 8 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a administratorului special D. și a atașat extras din Buletinul de Insolvență în care a fost publicată sentința prin care a fost desemnat administrator judiciar.

Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (2) din C. proc. civ., avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate să introducă, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. Având în vedere că în cauză recursul a fost formulat și semnat de avocatul care a reprezentat partea și în fața instanței de apel, excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Reținând, din materialul probator administrat în cauză, că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu și-a îndeplinit în totalitate, până la termenul stabilit, obligația de ridicare a bunurilor, așa cum aceasta a fost definită în contract, instanțele de fond au respins acțiunea acesteia privind constatarea caracterului abuziv al rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare notificate de către pârâta S.C. B. S.R.L. ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, din perspectiva susținerilor privind faptul că instanța de apel nu ar fi analizat niciuna dintre criticile invocate în apel, susțineri ce pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de recurs constată că, chiar dacă apelul formulat de reclamanta recurentă nu se limitează la a relua susținerile din cererea de chemare în judecată, pretinsele critici formulate cu privire la sentința primei instanțe sunt generale și inconsistente.

Astfel, referitor la critica privind faptul că prima instanță ar fi extins în mod nelegal analiza rezoluțiunii convenției cu privre la motive/aspecte necuprinse în notificarea de rezoluțiune, încălcând astfel limitele investirii, prima instanță a reținut în mod expres că, prin notificarea de rezoluțiune din 27.06.2012, pârâta intimată a invocat inclusiv faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a ridica în totalitate bunurile ce făceau obiectul contractului. De asemenea, a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 6.2 din contact, operațiunea de ridicare a bunurilor din incintele pârâtei, așa cum au înțeles părțile să o definească, presupunea inclusiv "evacuarea, scoaterea și eliminarea în condiții de deplină siguranță a substanțelor periculoase din locații, vagoane, conducte" și "neutralizarea substanțelor toxice". În consecință, prima instanță a considerat că, față de conținutul concret al notificării, a fost invocată și respectiv trebuia analizată neexecutarea obligației de ridicare a bunurilor și din perspectiva evacuării și ecologizării locațiilor unde se aflau bunurile.

În condițiile în care prin critica formulată în apel, reclamanta s-a limitat la a invoca faptul că prima instanță a încălcat limitele investirii, fără să arate în concret de ce considerentele instanței de fond, care s-a raportat la conținutul expres al notificării și la dispozițiile contractuale citate, nu ar fi corecte, și instanța de apel s-a limitat la a-și însuși în mod expres argumentația primei instanțe, constatând că aceasta este corectă.

În privința modalității de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către reclamantă, după ce a stabilit care erau operațiunile concrete prin care reclamanta trebuia să aducă la îndeplinire obligația de ridicare a bunurilor, prima instanță face o analiză detaliată a mijloacelor de probă care au dus la concluzia că susținerea reclamantei în sensul că a efectuat această operațiune în proporție de 97% nu a fost dovedită. Pe de altă parte, s-a reținut în mod expres că oricum "nu are relevanță proporția în care cumpărătorul și-a îndeplinit obligația de ridicare bunuri, în condițiile în care textul contractual (art. 6.1) stabilește în mod explicit obligația de ridicare în totalitate a bunurilor."

Cu toate acestea, criticile reclamantei din apel se limitează la faptul că pârâta nu ar fi contestat realizarea în proporție de 97% a obligației reclamantei de ridicare a bunurilor, iar procentul rămas neexecutat fiind de mică însemnătate, nu putea justifica măsura rezoluțiunii, fără nicio referire la considerentele instanței privind analiza materialului probator sau raportarea la conținutul concret al clauzelor contractuale care impuneau executarea obligației de ridicare a bunurilor în totalitate, până la un anumit termen. În consecință, și instanța de apel s-a limitat, din nou, la a-și însuși considerentele instanței de fond, cu privire la aceste aspecte.

O altă critică din apel, la care susține recurenta că instanța nu ar fi răspuns, vizează interpretarea greșită, de către prima instanță, a clauzei cuprinse în art. 7.1 din contract, așa cum a fost modificată prin actul adițional din 30.09.2009.

Referitor la acest aspect, instața de apel a arătat în considerente că la art. 7.1 din contract se stabilesc următoarele:

"contractul încetează … automat fără îndeplinirea niciunei alte formalități și fără intervenția instanței la termenul de eliberare", apreciind că aceste norme contractuale reglementează de fapt un pact comisoriu de gradul IV, ce presupune desființarea contractului, fără intervenția instanței sau alte formalități.

S-a mai reținut și că într-adevăr, așa cum a arătat și apelanta, "părțile nu au nominalizat expres această procedură la pct. 2 al art. 7.1, așa cum s-a realizat la pct. 4 al aceluiași articol", însă s-a concluzionat că "formularea textului nu lipsește norma de sensul său juridic, ce rezultă din voința părților, exprimată în contract, respectiv faptul că acele condiții menționate la pct. 2, pentru încetarea contractului, caracterizează întocmai un pact comisoriu de gradul IV."

Cu privire la interpretarea oferită de reclamantă pentru dispozițiile art. 7.1 pct. 2 din contract, în sensul că acestea ar prevede doar încetarea convenției ca urmare a ajungerii la termen, instanța de apel a constatat că nu poate fi acceptată, deoarece ar presupune că respectiva normă nu ar produce niciun efect, câtă vreme contractul încetează în mod firesc în cazul îndeplinirii obligațiilor contractuale până la termen.

O ultimă critică din apel indicată de recurentă ca nefiind analizată de instanță se referă la omisiunea instanței de fond în a stabili natura sancțiunii ce a operat în privința convenției părților, respectiv denunțare, rezoluține sau reziliere.

Sub acest aspect, Curtea subliniază că, potrivit cererii de chemare în judecată formulate de recurenta reclamantă, aceasta a investit instanța cu o acțiune având ca obiect constatarea pretinsului caracter abuziv al rezoluțiunii contractului încheiat între părți, așa cum a fost aceasta notificată de intimata pârâtă. Din considerentele deciziei instanței de apel rezultă cu evidență faptul că instanța a avut în vedere și a analizat rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare, motivarea instanței de apel înlăturând inconsecvența din considerentele hotărârii instanței de fond cu privire la natura sancțiunii intervenite în privința contractului.

De asemenea, pretinsa necomunicare a încheieirii de ședință din data de 01.03.2017, când instanța de fond a dispus amânarea pronunțării, nu poate fi considerată o veritabilă critică în apel, necomunicarea actului de procedură nefiind de natură să influențeze în vreun fel valabilitatea acestuia.

Sub aspectul criticii recurentei în sensul că în cuprinsul decizi recurate nu se regăsește niciun considerent propriu instanței de apel, Curtea subliniază că, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența CEDO, deși art. 6 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61). Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței, urmând să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanță.

De asemenea, s-a reținut și că, respingând un apel, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și însuși motivele hotărârii instanței de grad inferior (García Ruiz împotriva Spaniei pct. 26), cu condiția să fi examinat totuși, în mod real, chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

În raport cu circumstanțele concrete ale speței, respectiv cu susținerile reclamantei recurente din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel, Curtea constată că, motivarea instanței de apel, chiar dacă în mare parte se constituie într-o însușire a motivării instanței de fond, a răspuns principalelor argumente pe care reclamanta le-a invocat în susținerea acțiunii sale.

De asemenea, constatând că prin încheierea din 05.02.2018 instanța de apel s-a pronunțat motivat asupra cererilor de administrare a probelor formulate de ambele părți, nu va fi reținut nici acest motiv de recurs, subsumat punctului 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2019.