ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2148/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1526 din 10 decembrie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2019, a respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate și a respins, ca nefondate, cererea de revizuire formulată de revizuentul- pârât Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații - reclamanți A., B., C., intimații-pârâți Municipiul București și S.C. D. S.A., și cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții Compania Municipala Energetica Bucuresti S.A., Compania Municipală Eco Igienizare București S.A., Compania Municipala Parching Bucuresti S.A., Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti S.A., Compania Municipală Managementul Traficului București S.A., Compania Municipală Agrement Bucuresti S.A., Compania Municipală Întreținerea Arborilor și Spațiului Verde București S.A., Compania Municipală Protectie Civilă și Voluntariat Bucuresti S.A., Compania Municipală Turistica București S.A., Compania Municipală Dezvoltare Durabilă S.A. și Compania Municipală Publicitate și Afișaj București S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în ceea ce privește soluția de respingere, drept inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare: admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.., recurentul-pârât a relevat succintă prezentare a cadrului procesual în soluționarea recursului, și a susținut că instanța a respins în mod greșit cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, fiind îndeplinită condiția privind legătura excepției cu soluționarea cauzei și, în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat, în esență, următoarele:

Este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în acest sens, învederând recurentul că instanța a efectuat o analiză privind condițiile de admisibilitate pe care instanțele judecătorești le au în vedere în general, fără aplicarea efectivă asupra aspectelor deduse judecății.

Astfel, a susținut recurentul- pârât, instanța nu arată cum prezenta cerere de sesizare ar viza o chestiune de interpretare sau care nu ar avea legătură cu cauza și nu explică de ce în prezenta cauză ar exista o legătură doar formală, și nici nu explică de ce acesta nu ar avea un interes specific.

Recurentul-pârât a mai susținut că nu s-a rezumat doar la a indica textele de lege, ci, în cuprinsul cererii de sesizare a argumentat în concret faptul că dispozițiile art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001 nu îndeplinesc cerințele de claritate, de precizie și de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituția României și, în forma lor de la această dată, nu conferă o soluție pentru cazul în care o hotărâre a Consiliului Local este susceptibilă de a fi calificată atât potrivit art. 45 alin. (2) lit. f), cât și potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

În urma acestor argumente, a solicitat să se constate că prezenta hotărâre este nemotivată, fiind incident motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, recurentul-pârât a mai susținut că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.., întrucât instanța a pronunțat soluția cu încălcarea normelor cuprinse în Legea nr. 47/1992, fiind întrunite condițiile de admisibilitate privind cererea de sesizare a CCR; textele de lege ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate formulate se află în strânsă legătură cu obiectul prezentului litigiu.

Astfel, a arătat recurentul-pârât, atât revizuirea întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, cât și excepția de neconstituționalitate vizează încălcarea principiilor de drept european, dar și constituțional, neasigurându-se efectivitatea și aplicabilitatea dreptului european în fața instanțelor de judecată.

În continuare, a arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea hotărârilor privind acordul la înființarea în principiu a companiilor municipale pentru nerespectarea regimului majorității aplicabil adoptării acestei hotărâri, întemeindu-și susținerile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001. Intimații au susținut că hotărârile ar fi trebuit să fie adoptate cu o majoritate calificată de 2/3, întrucât ar reprezenta hotărâri ce privesc patrimoniul, în sensul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

C.G.M.B., pe de altă parte, susține că hotărârile privind acordul la înființarea în principiu a companiilor reprezintă hotărâri privind "asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine", în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Prin urmare, arată recurentul, disăuta judiciară din prezenta cauză este generată de lipsa clarității și predictibilității celor două texte de lege amintite, ceea ce are directă legătură cu motivele de revizuire invocate în cauză, referitoare la principiul securității juridice, previzibilitatea legii, principul încrederii legitime și dreptul la interpretarea unitară a legii, având în vedere că au existat interpretări și aplicări diferite ale dispozițiilor art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001 raportat la hotărârile adoptate de C.G.M.B., prin care și-a dat acordul de principiu la înființarea companiilor și prin raportare la hotărârile de îniințare ale acestora.

Concluzionând, recurentul-pârât susține că există o legătură directă între prevederile art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001 și obiectul prezentului litigiu.

Intimata-reclamantă C. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 25.05.2020, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 9 aprilie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, recurentul- pârât Consiliul General al Municipiului București a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001, în cadrul cererii de revizuire formulate de acesta împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Instanța de fond a respins cererea, constatând că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire și, ca atare, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Verificând hotărârea recurată, sub aspectul soluției cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit, dar și a efectului pe care decizia Curții Constituționale o produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Cu alte cuvinte, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită în urma unei "analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluție de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluționarea prezentului recurs nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată, Înalta Curte constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din analiza acestui text de lege rezultă că una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale impune ca prevederile legale ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Referitor la legătura excepției cu cauza pendinte, se mai impune a se preciza că, fără a se depăși limitele competențelor atribuite instanței în fața căreia a fost ridicată excepția, această analiză trebuie făcută în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face, așadar, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal; legătura dintre legile a căror neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta înseamnă că, prin invocarea excepției, titularul acesteia trebuie să urmărească declanșarea controlului de constituționalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei sale, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces, fără a influența însă modul de rezolvare a acestuia.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat de multe ori în practica sa faptul că această condiție, respectiv ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte reține că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanța supremă constată că în mod corect s-a apreciat că, în speță, nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care, cererea de revizuire în cadrul căreia s-a invocat excepția, nu a întrunit condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, nefiind, astfel, primită a fi analizată pe fond.

câtă vreme prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, nefiind incidente acesteia.

În aceste condiții, eventuala declarare a neconstituționalității art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001 nu ar conduce la redeschiderea judecății cererii de revizuire formulate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 6504/22.11.2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, în cadrul acelui dosar, nici nu s-a trecut la analiza pe fond a cererii de revizuire și a motivelor invocate în susținerea acesteia, spre a se verifica, mai departe, principiul securității juridice, previzibilitatea legii, principiul încrederii legitime și dreptul la interpretarea unitară a legii.

Într-adevăr, jurisprudența recentă a Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigență care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Însă, Înalta Curte observă că ceea ce autorul excepției invocă cu privire la lipsa clarității și predictibilității celor două texte de lege, se limitează la a expune probleme de fapt, fiind nemulțumit de chestiuni concrete, generate de situația particulară care îi este nefavorabilă. Or, acestea țin de modalitatea de interpretare și aplicare a legii la situația individualizată a fiecărei spețe, iar clarificarea împrejurărilor cauzei și determinarea prevederilor de lege incidente revin competenței exclusive a instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului.

Așa fiind, având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a sesizării, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziția legală care face obiectul excepției de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că este legală soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (2) lit. f) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanța a analizat motivele invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, pe care le-a înlăturat motivat, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

Pentru aceste considerente, reținându-se că în mod corect și legal s-a apreciat, de către instanța de fond, cu privire la cererea recurentului-pârât de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva Deciziei nr. 1526 din 10 decembrie 2019, a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.