ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1788/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21.11.2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, solicitând anularea deciziei nr. 342/19.05.2016, a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2316/13.06.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., criticând hotărârea atacată, ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, în mod eronat, a aplicat dispozițiile legale aplicabile în cauză, Legea nr. 8/1996, derogatorii de la norma generală - Codul fiscal - care conduc la concluzia că organismele de gestiune colectivă nu datorează impozit pe profit pentru comisionul de administrare și, de asemenea, remunerațiile colectate de la utilizatori nu sunt purtătoare de TVA.

A. este persoană juridică de drept privat, neguvernamentală, fără scop patrimonial conform O.G. nr. 26/2000 și funcționează ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în cinematografie și audiovizual în baza Deciziei Directorului General al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 1/24 martie 1997, potrivit prevederilor Legii nr. 8/14 martie 1996, fiind desemnată colector unic pentru drepturile de autor în cinematografie și audiovizual.

Au fost invocate prevederile art. 123, art. 123

1

alin. (1), art. 124, art. 125 alin. (1), art. 129 alin. (4) și art. 134 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în raport de care s-a susținut că remunerațiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt și nu pot fi asimilate veniturilor acestora, întrucât organismul de gestiune colectivă nu reprezintă decât un intermediar ce colectează drepturile autorilor și nu drepturi proprii sau care să reprezinte venituri proprii; or, având în vedere tocmai scopul constituirii A., precum și activitatea efectiv desfășurată, aceasta nu poate obține un profit și nu poate îi fi impusă plata unui impozit pe profit.

Sumele reținute sunt utilizate exclusiv în vederea acoperirii cheltuielilor de funcționare și administrare ale Asociației, neputând fi reținute ca profit, activitatea A. fiind eminamente de colectare și repartizare a drepturilor patrimoniale de autor cuvenite titularilor acestora.

Pentru a stabili în sarcina A. obligativitatea plății impozitului pe profit, organele de inspecție fiscală au reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, apreciind că activitatea desfășurată este una economică, însă activitatea acesteia se desfășoară în temeiul unor reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Comisionul de administrare este o contribuție a membrilor asociației ce are ca scop și acoperă exclusiv cheltuielile de funcționare necesare colectării remunerațiilor aferente drepturilor de autor de la utilizatorii operelor gestionate de A..

Chiar în măsura în care A. ar datora TVA, potrivit art. 3 din Legea nr. 209/2015, se impunea anularea diferenței de TVA anterioară datei de 01.07.2015, ca urmare a incidenței amnistiei fiscale, iar pentru perioada anterioara datei de 28.02.2014 nu datorează TVA.

Activitatea prestată de A. nu este de natură a determina plata TVA, pentru că nu putea emite facturi cu TVA utilizatorilor de opere cinematografice și audio-vizuale, deoarece nu presta nici un serviciu pentru aceștia, serviciu care sa aibă un preț si care să determine plata TVA.

Colectarea sumelor de la utilizatori se face în temeiul Legii nr. 8/1996 și nu ca urmare a unui serviciu prestat de către A., ceea ce se colectează (remunerațiile ca urmare a drepturilor de autor) nereprezentând un serviciu prestat, ci doar drepturi de autor, după cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 48/2017.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin note scrise, intimata ANAF - DGRFP București a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 489 C. proc. civ. pentru lipsa încadrării argumentelor într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, a apreciat că instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, astfel că apreciază hotărârea atacată ca legală și temeinică.

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 16 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 6 martie 2020.

III. Soluția instanței de recurs

Reclamanta este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită potrivit O.G. nr. 26/2000, care funcționează ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în cinematografie și audiovizual în baza Deciziei nr. 1/1997 a Directorului General al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și care a fost desemnată colector unic pentru drepturile de autor în cinematografie și audiovizual.

Prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/21.09.2015, emisă de pârâta Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice, astfel cum a fost corectată la data de 03.12.2015, în sarcina reclamantei au fost stabilite obligații suplimentare, în sumă totală de 4.314.482 de RON compusă din: 2.566.614 RON T.V.A. suplimentară, 1.065.686 RON dobânzi aferente T.V.A., 383.612 RON penalități aferente T.V.A., 188.088 RON impozit pe profit suplimentar, 82.269 RON dobânzi aferente impozitului pe profit, 28.213 RON penalități aferente impozitului.

Prin Decizia nr. 342 din 19.05.2016, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice-București a soluționat contestația formulată de reclamantă, cu consecința anulării parțiale a deciziei de impunere pentru obligații fiscale suplimentare în sumă de 450.145 de RON, reprezentând 246.514 RON, T.V.A. suplimentar de plată, 166.654 de RON dobânzi/majorări de întârziere aferente T.V.A., 36.977 RON, penalități aferente TVA.

În ceea ce privește criticile reclamantei privitoare la pretins greșita stabilire a obligațiilor s-a reținut că impozitul pe profit suplimentar de plată s-a stabilit ca urmare a considerării de către organele fiscale drept venituri impozabile a celor realizate din comisionul de administrare a sumelor colectate de la utilizatorii operelor de audiovizual, declarate de reclamantă, ca venituri scutite.

Din coroborarea dispozițiilor legale incidente în cauză - art. 13 alin. (1) lit. a) și art. 15 alin. (2) și (3) din Codul fiscal, art. 134 din Legea nr. 8/1996 - Curtea a reținut că nu toate veniturile organizațiilor nonprofit sunt scutite de la plata impozitului, ci doar cele care se regăsesc stipulate expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) Codul fiscal și prin urmare, natura reclamantei, de asociație fără scop patrimonial, doar prin ea însăși, este lipsită de relevanță; și, că în sensul legii (Legea nr. 8/1996), nu există identitate între remunerațiile pentru utilizarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe și comisionul încasat de către organele de gestionare colectivă; că nu există identitate între comisionul anterior menționat și cotizația/contribuția datorată de membrii asociației reclamante prevăzute de art. 15 alin. (2) lit. a) și b) din Codul fiscal și că, comisionul datorat se încasează strict pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare a organismului de gestiune colectivă, neputând fi mai mare de 15% din sumele colectate anual.

Mai mult, în ceea ce privește incidența scutirii prevăzute de art. 15 alin. (3) din Codul fiscal, aceasta nu poate depăși 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit, prevăzută la art. 15 alin. (2); cum, în cazul reclamantei, veniturile scutite potrivit art. 15 alin. (2) din Codul fiscal au fost încasate într-un cuantum de 4.937 de RON, după cum rezultă din raportul de inspecție fiscală, în mod judicios, organele fiscale au limitat reducerea la 10% din acest din urmă cuantum.

În ceea ce privește criticile reclamantei privitoare la pretins greșita stabilire a obligațiilor suplimentare constând în taxă pe valoare adăugată și accesorii, s-a reținut că, referitor la susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi fost incluse la plata sume aferente unei perioade ce excede controlului (lunile octombrie, noiembrie 2009), aceasta nu poate fi primită. Astfel după cum rezultă din prevederile art. 156

1

alin. (2) din Codul fiscal, față de situația fiscală a acesteia, la nivelul anului 2009, perioada fiscală era trimestrul. Corelativ, decontul de taxă ar fi trebuit depus trimestrial (art. 156

2

alin. (1) Codul fiscal). Prin urmare, luna decembrie 2009 (prima lună a controlului) nu reprezintă, în cazul reclamantei, o perioadă fiscală distinctă, ci, alături de lunile octombrie și noiembrie 2009, perioada fiscală a trimestrului al IV-lea al anului 2009, după cum în mod corect au apreciat organele fiscale.

În ceea ce privește pretinsa incidență a dispozițiilor Legii nr. 209/2015, potrivit art. 3 alin. (1) din cuprinsul acestui act normativ, comisionul de administrare încasat de reclamantă nu reprezintă un venit aferent dreptului de proprietate intelectuală, neputând fi confundat cu remunerația cuvenită titularului dreptului de autor.

În fine, susținerile reclamantei potrivit cărora pentru perioada anterioară datei de 28.02.2014 nu datorează T.V.A. nu pot fi primite, pentru că reclamanta este înregistrată ca plătitoare T.V.A. din 01.03.2014 în baza certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A. seria x nr. x emis de Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice. În contextul în care reclamanta nu a invocat o modificare a legislației privitoare la statutul său fiscal din punctul de vedere al obligației de plată a taxei de valoare adăugată, începând doar cu 01.03.2014 (dată de la care a emis facturi cu TVA pentru comisionul de administrare anterioară, spre deosebire de perioada anterioară), aserțiunile sale din prezenta cauză vin să contrazică propria recunoaștere cu privire la caracterul taxabil al operațiunilor desfășurate, exprimată la momentul înregistrării în scopuri de TVA.

În același sens, se observă că sumele încasate de reclamantă cu titlu de comision reprezintă o veritabilă plată, o contraprestație pentru prestarea serviciului de încasare și redistribuire a remunerației, din partea titularilor drepturilor de autor, nefiind identificate rațiuni pentru ca aceasta să fie sustrasă domeniului de aplicare a art. 126 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal. Cât despre necolectarea taxei de către reclamantă, Curtea reține că această împrejurare este lipsită de relevanță, în contextul în care, astfel după cum rezultă din raportul de inspecție fiscală (pagina 6 a raportului) organele de control au considerat că taxa pe valoarea adăugată face parte din suma facturată.

Ținută fiind să se pronunțe, cu prioritate - în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. - asupra excepției nulității recursului, Înalta Curte a procedat la respingerea acesteia, la termenul de judecată din 6.03.2020, astfel că soluționarea prezentei căi de atac va fi circumscrisă la problemele de drept dezbătute și în fața primei instanțe; și, anume, legalitatea modului de stabilire, în sarcina reclamantei, a obligațiilor fiscale reprezentate de impozitul pe profit suplimentar, cu accesoriile aferente și, respectiv, TVA-ul și accesorii, în considerarea calității reclamantei de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în raport de avizul de funcționare și exercitare a drepturilor, acordat prin Decizia nr. 1/24.03.1997.

Relativ la natura activității organismelor de gestiune colectivă, de colectare și repartizare a remunerațiilor pentru drepturi de autor și drepturi conexe, Înalta Curte apreciază că sunt relevante în cauză atât prevederile Directivei Europene 2006/123/CE, cât și considerentele Deciziei nr. 48/2017 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În raport de această stare de fapt, necontestată, de altfel, de niciuna dintre părțile litigante, este certă necesitatea stabilirii naturii juridice a colectării remunerațiilor cuvenite titularilor drepturilor de autor și a celor conexe de către reclamantă, în calitate de organism de gestionare colectivă; și, ulterior, în raport de această calificare, urmează a se stabili dacă reclamanta datorează obligații fiscale, de natura impozitului pe profit suplimentar și taxă pe valoare adăugată pentru activitatea desfășurată.

În raport de prevederile art. 126 Codul fiscal și cele ale pct. 2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu referire la noțiunea de "plată", s-a statuat de către Înalta Curte (Decizia nr. 48/2017) că, "Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) și art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă și are destinația de acoperire a cheltuielilor de funcționare a acelui organism." (§ 88); și, deci, "comisionul interesează exclusiv raporturile juridice dintre organismul de gestiune colectivă și membrii săi, titulari de drepturi, fiind datorat și reținut efectiv (în condițiile prevăzute de statutul fiecărui organism de gestiune colectivă) ulterior colectării remunerațiilor și înainte de repartizarea acestora către titulari." (§ 89).

Mai mult, "Încasarea comisionului de către organismul de gestiune colectivă nu asigură o legătură directă cu utilizarea drepturilor conexe de către un terț, deci calificarea operațiunii de colectare a remunerațiilor ca operațiune impozabilă în sensul art. 126 din Legea nr. 571/2003 nu depinde de calificarea comisionului ca fiind sau nu o "plată." (§ 92); astfel că "taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciului prestat de un intermediar ar fi aplicabilă la contravaloarea serviciului distinct la care a participat, și nu la contravaloarea serviciului propriu prestat." (§ 95).

În ceea ce privește relevanța raportului juridic direct legat de utilizarea drepturilor conexe, s-a arătat că aceasta este dată de aplicarea art. 129 alin. (2) Codul fiscal, coroborat cu dispozițiile art. 123 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (§ 97-99); și, pe cale de consecință s-a apreciat că "artiștii interpreți și executanți, ca titulari de drepturi conexe, nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care utilizează, prin radiodifuzare, înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale titularilor în cauză." (§ 106).

Această concluzie este conformă cu Hotărârea pronunțată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 și art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE în sensul că "titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor și a importatorilor de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remunerații compensatorii pentru vânzarea acestor aparate și suporturi".

Interpretarea instanței comunitare a fost fundamentată pe două argumente principale, respectiv: a) Nu există un raport juridic în care au loc prestații reciproce între titularii drepturilor (de reproducere), pe de o parte, titularii drepturilor sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi și, pe de altă parte, producătorii și importatorii de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere. Obligația de a plăti prestații remuneratorii precum cele în discuție în litigiul principal este impusă acestor producători și importatori în temeiul legii naționale, care determină și cuantumul lor; și, b) Compensația echitabilă cuvenită titularilor nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestații, întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate.

S-a stabilit, așadar, că artiștii interpreți și executanți nu efectuează o prestare de servicii, în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în favoarea unui terț care utilizează, prin radiodifuzare sau comunicare publică, înregistrări sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale titularilor în cauză. (§ 123); dezlegarea dată prin Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ fiind aceea că "În consecință, răspunsul la prima întrebare din sesizare este că "în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003, art. 98 alin. (1) lit. g)

1

) și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

În aceste condiții, dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, este certă nelegalitatea actelor de control emise de către organele fiscale din perspectiva stabilirii taxei pe valoare adăugată suplimentare, în cuantum de 2.320.100 RON și 899.032 RON, dobânzi/majorări și 346.635 RON, penalități de întârziere.

Ceea ce se impune a fi clarificat în privința impozitului pe profit, sunt următoarele aspecte: a) natura activității organismelor de gestiune colectivă din perspectiva prevederilor art. 15 alin. (2) Codul fiscal, respectiv, ale art. 15 alin. (3) Codul fiscal; b) natura juridică a comisionului datorat de titularii de drepturi conexe.

În opinia Înaltei Curți, activitatea organismelor de gestiune colectivă nu este una economică, din sfera impozitului pe profit, această concluzie fiind întemeiată în primul rând, pe calificarea dată operațiunilor desfășurate de aceste organisme, prin Decizia nr. 48/2017 a ÎCCJ, precitată, care stabilește că aceste operațiuni nu sunt taxabile din perspectiva TVA. Mai exact, întrucât nu există o contraprestație directă care să justifice caracterul lucrativ al raportului dintre utilizator și titular, în aceeași măsură veniturile obținute de organismul de gestiune colectivă din comisioane au natura unor cheltuieli suportate de titulari pentru a recupera sumele datorate de utilizatori.

Pe de altă parte, aceste organisme nu exploatează vreo resursă proprie, în scopul obținerii de profit, ci colectează veniturile titularilor de drepturi, în schimbul unui comision destinat susținerii financiare a operațiunilor de încasare/recuperare/colectare a acestor venituri generate de drepturile de autor și a celor conexe.

În alte cuvinte, ceea ce determină caracterul nepatrimonial al activității este destinația veniturilor obținute, scopul urmărit de reclamantă fiind acela de a obține veniturile ce se cuvin titularilor de drepturi, și nu de a obține venituri pentru sine.

În ceea ce privește natura juridică a comisionului datorat de titularii de drepturi de autor și drepturi conexe, după cum s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 84/2017 - "Comisionul vizat de art. 127 alin. (1) lit. i) și art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este datorat de titularii de drepturi care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă și are destinația de acoperire a cheltuielilor de funcționare a acelui organism." (§ 88) -; astfel că, acesta nu poate fi, așadar, circumscris definiției date de legiuitor prin art. 7 pct. 9 Codul fiscal: "comision - orice plată în bani sau în natură efectuată către un broker, un agent comisionar general sau către orice persoană asimilată unui broker sau unui agent comisionar general, pentru serviciile de intermediere efectuate în legătură cu o operațiune comercială".

Mai mult, potrivit art. 134 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, "Remunerațiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt și nu pot fi asimilate veniturilor acestora" (și, deci nu sunt obținute din prestarea de activități economice); iar art. 127 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996 stabilește că "Statutul organismului de gestiune colectivă trebuie să cuprindă dispoziții cu privire la: … i) modalitățile de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării."

De altfel, veniturile realizate de reclamantă, reprezentate de comisionul de administrare, se încadrează în dispozițiile art. 15 alin. (2) Codul fiscal, nefiind supuse impozitului pe profit, având în vedere că această categorie de venituri este achitată de titularii drepturilor de autor organismului de gestiune colectivă, comision prevăzut de Legea nr. 8/1996.

Aceste categorii de venituri sunt scutite în mod expres de impozitul de profit, nefiind relevant că prevederile art. 15 Codul fiscal fac referire la noțiunea de taxă, cotizație sau contribuție bănească, în timp ce Legea nr. 8/1996 utilizează noțiunea de comision, atâta timp cât cele două legi au în vedere aceleași categorii de venituri, doar că denumirile utilizate sunt diferite.

Rezultă, așadar, că exonerarea reclamantei de la plata impozitului pe profit suplimentar este determinată, pe de o parte de natura activității acesteia, în calitate de organism de gestiune colectivă; și, pe de altă parte, de natura comisionului încasat de reclamantă în considerarea operațiunilor de colectare a veniturilor titularilor de drepturi de autor și drepturi conexe.

Această concluzie se impune întrucât acest comision de administrare, încasat pentru operațiunile specifice ale reclamantei - persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial - reprezintă o contribuție bănească, în sensul dispozițiilor art. 15 alin. (2) Codul fiscal, fiind, așadar, scutit de la plata impozitului pe profit.

Față de aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat în cauză va fi admis, iar hotărârea atacată va fi casată și, în urma rejudecării, acțiunea introductivă va fi admisă, urmând ca decizia nr. 342/19.05.2019, emisă de pârât, precum și actele care au stat la baza acesteia să fie anulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2316 din 13 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Anulează Decizia nr. 342 din 19.05.2016 emisă de către pârâtă, precum și actele care au stat la baza emiterii acesteia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2020.