ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3311/2019

Ședința publică din data de 13 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și comisia de Soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 472698/11.11.2015 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003 emisă de Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice, precum și a deciziei de soluționare a contestației nr. 1159/01.02.2016 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București.

Prin sentința civilă nr. 3723 din 24 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3723 din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a invocat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a reținut în mod greșit și neargumentat faptul că autoritatea fiscală a indicat în cuprinsul deciziei contestate atât motivele de fapt cât și temeiurile de drept reținute, în condițiile în care organul fiscal s-a limitat la redarea textelor legale cu caracter general, fără a exista corespondent în situația de fapt;

- instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. a) și art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală întrucât, în speță, nu erau îndeplinite condițiile instituite de lege pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, respectiv nu a fost dovedită implicarea recurentului-reclamant în producerea stării de insolvabilitate a societății.

În opinia recurentului-reclamant, simplul fapt că acesta a exercitat funcția de administrator al societății într-o perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea acesteia nu dovedește reaua-credință în exercitarea funcției în același sens, simpla existență a unor datorii ale debitorului nu este de natură a face dovada faptului că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței este rezultatul relei-credințe a administratorului.

Prin întâmpinarea depusă la data de 16.03.2017, intimata-pârâtă Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București în nume propriu și în reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, după prezentarea coordonatelor cauzei, a arătat că decizia contestată de atragere a răspunderii solidare respectă cerințele de fond și formă reglementate de Codul de procedură fiscală, fapta reținută în sarcina recurentului-reclamant fiind aceea că a manifestat dezinteres față de îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei, aceasta fiind declarată insolvabilă prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/28.04.2015 emis de Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice.

Prin rezoluția din 22.10.2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

La data de 6.04.2017, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, în raport de prevederile art. 44 din Constituția României.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost admisă prin încheierea dată în ședința publică de la 13.06.2019, fiind sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Recurentrul-reclamant A. a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 472698/11.11.2015 prin care organul fiscal -Administrația Sector 2 a Finanțelor Publice - a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 pentru obligații fiscale în sumă de 2.476.205 RON ale debitorului principal S.C. B. S.A. în sarcina recurentului-reclamant, reținându-se că recurentul-reclamant a manifestat dezinteres față de îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei, respectiv de a îndeplini toate obligațiile fiscale declarative și de plată a creanțelor fiscale declarate și/sau stabilite conform prevederilor legale de organele cu atribuții de control, de a iniția procedura de insolvență în situația în care s-a constatat insuficiența fondurilor bănești pentru achitarea restanțelor la bugetul general consolidat.

Contestația administrativă formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeistă prin decizia nr. 1159/1.02.2016.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate, soluție însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente,nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile care vizează nerespectarea de către autoritatea fiscală a condițiilor de fond prevăzute de lege pentru emiterea valabilă a actelor administrativ fiscale contestate sunt nefondate, întrucât atât decizia de angajare a răspundrii solidare, cât și decizia de soluționare a contestației cuprind elementele prevăzute de art. 43 alin. (2), respectiv art. 213 din O.G. nr. 92/2003, fiind prezentate motivele de fapt și temeiul de drept în baza cărora au fost emise actele contestate.

Astfel, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare este prezentată situația de fapt, însuși recurentul-reclamant arătând, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și în cadrul motivelor de recurs că organul fiscal a reținut în fundamentarea deciziei de antrenare a răspunderii solidare, pe de o parte, nedeclararea la termenele stabilite de lege a obligațiilor fiscale și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale declarate, iar pe de altă parte că nu a solicitat în calitate de administrator deschiderea procedurii de insolvență împotriva S.C. B. S.A., rezultând că acesta a realizat care sunt motivele de fapt pentru care s-au emis actele administrative contestate.

Totodată, organul fiscal a indicat, atât odată cu expunerea situației de fapt, cât și ca temei al angajării răspunderii solidare dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003.

Nefondată este și critica vizând greșita aplicare de către instanță a dispozițiilor care reglementează angajarea răspunderii solidare.

Preliminar, se impune precizarea că deși temeiul legal al deciziei de angajare a răspundrrii solidare este reprezentat de dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. a), respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu ocazia soluționării fondului a fost analizată întrunirea condițiilor angajării răspunderii solidare doar din perspectiva dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, însă acest aspect nu a fost criticat de către recurenta-reclamantă.

De altfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că ipotezele de angajare a răspunderii solidare a altor persoane pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, astfel cum se regăsesc reglementate la art. 27 alin. (2) lit. a) - e) din O.G. nr. 92/2003 sunt alternative, iar nu cumulative, fiind suficient ca situația persoanei vizate să se încadreze în una dintre variantele textului pentru a fi obligat la plata creanțelor fiscale incumbând debitorului insolvabil.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate".

În speță, recurentul-reclamant a deținut calitate de administrator al debitoarei principale - S.C. B. SA- aspect necontestat de către recurentul-reclamant, fiind întrunită crerința prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală referitoare la calitatea persoanei.

În ceea ce privește condiția relei-credințe, cerută de textul sus arătat, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că aceasta implică atitudinea volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, există rea credință atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligației de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Dat fiind că recurentul-reclamant deținea calitatea de administrator al debitorului principal, în baza dispozițiilor art. 27 alin. (1)-(1)

1

din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2014 îi incumba obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Potrivit dispozițiilor aceluiași act normativ, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, fiind prezumată atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență nu a plătit datoria sa față de creditor și iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fonduri bănești disponibile la data scadenței.

Or, în speță, obligațiile fiscale neachitate de către debitorul principal la data de 21.10.2015 vizau obligații fiscale aferente perioadei 2004-2015 în cuantum de 2.476.205 RON, din care debite în sumă de 1.350.415 RON și accesorii în cuantum de 1.125.790 RON.

Câtă vreme recurentul-reclamant nu a demonstrat o imposibilitate de îndeplinire a obligației legale de a cere deschidrea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale restante și neachitate și nici nu a dovedit că s-ar fi angrenat în negocieri pentru restructurarea datoriilor societății, în mod corect instanța de fond a constatat că nu poate fi recunoscut beneficiul bunei credințe.

Susținerile recurentului-reclamant vizând nedovedirea de către organul fiscal a implicării recurentului în starea de insolvabilitate a societății nu pot fi primite, întrucât dispoziția legală ce constituie temeiul juridic al angajării răspunderii solidare - art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 nu condiționează angajarea răspunderii solidare de dovedirea relei-credințe a administratorului în provocarea stării de insolvabilitate a persoanei juridice debitoare, ci, așa cum în mod corect subliniază judecătorul fondului, este suficient ca acesta, cu rea-credință, să nu își îndeplinească obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reține netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant.

Pentru considerentele sus arătate dincare rezultă că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3723 din 24 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2019.