ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1181/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03.12.2015 la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună nulitatea Deciziei nr. 39/14.09.2015 în ceea ce privește societatea reclamantă și exonerarea de la plata sancțiunii aplicate constând în amenda în cuantum de 8.166 RON reprezentând 0,56% din cifra de afaceri a anului 2014.

Prin sentința nr. 1634 din 17 mai 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1634 din 17 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței recurate și pe fond să se constate nulitatea Deciziei nr. 39/14.09.2015 în ceea ce o privește si exonerarea de la plata sancțiunii aplicate constând in amenda in cuantum de 8.166 RON reprezentând 0,56% din cifra de afaceri a anului 2014, cu cheltuieli de judecata.

Recurenta a susținut în esență că hotărârea instanței de fond nu cuprinde analiza referitoare la toate argumentele invocate de societate, astfel încât este, în parte, nemotivată, arătând că nu s-a motivat respingerea excepției prescripției, aspect care nu se regăsește nici in dispozitivul hotărârii, deși au fost invocate: a) lipsa acordului de voința privind încheierea contractelor de vanzare-cumpărare și implicit lipsa acordului de voința privind clauza prevăzuta de art. 11 din contracte; b) caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din contractul de vanzare-cumpărare nr. x din 17 oct. 2008; c) voința reala a părților; d) desfășurarea investigației Consiliului Concurentei cu încălcarea principiului termenului rezonabil; individualizarea greșita a amenzii aplicate reclamantei, în cazul concret dedus judecății, prin argumentele sumar enunțate, nu se poate deduce care sunt motivele pentru care prima instanța a respins aceste apărări.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta susține că, atât motivarea cat si dispozitivul instanței de fond sunt confuze, fiind date cu interpretarea greșita a legii, si fără a fi încadrate în drept argumentele invocate.

Consiliul Concurentei retine în cuprinsul deciziei de sancționare faptul ca S.C. B. S.A. a încheiat contracte de vanzare-cumpărare cu 19 societăți colaboratoare care sunt contracte cadru, iar pe de alta parte arata ca în cuprinsul acestor înscrisuri nu exista nicio prevedere speciala sau expresa, care sa simuleze sau sa sancționeze nerespectarea unui preț de revânzare impus de către producătorul S.C. B. S.A.

Cu toate acestea, Consiliul Concurentei apreciază eficienta juridica a acestei clauze prin coroborarea cu prevederile art. 15 din acest contract, potrivit cărora "părțile se obliga reciproc la executarea întocmai și la timp a obligațiilor contractuale", si ale art. 21 din contract, potrivit cărora "prezentul contract poate fi reziliat unilateral, din inițiativa oricărei părți contractante, din motive întemeiate, cu o notificare prealabila de 120 de zile".

Reclamanta susține că Societatea este in situația prevăzuta de art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1996 rep. în sensul că, chiar daca S.C. A. S.A. a semnat un contract preformulat, pe care nu a avut posibilitatea sa-l modifice, convenția pretins neconcurențială de stabilire a unui anumit preț "interdicția prevăzută la alin. (1) nu se aplică înțelegerilor sau categoriilor de înțelegeri între întreprinderi, în cazul in care nu a oferit întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză".

Astfel, în Drobeta Turnu Severin, in perioada derulării relațiilor comerciale intre părți, B. S.A. nu avea niciun magazin propriu si nu s-a demonstrat ca B. a adus la cunoștința societății care este prețul minim practicat in magazinele C. s, sau care este prețul de vânzare recomandat A. de aceasta societate.

Or, in situația in care furnizorul nu a comunicat nicio lista a preturilor sale, nici o lista de preturi recomandate, iar Consiliul Concurentei nu a demonstrat in niciun fel ca acea clauza neconcurențială a avut vreun efect asupra preturilor practicate de A., sancțiunea apare ca vădit inechitabila si profund nelegala.

De asemenea, Consiliul Concurentei nu a demonstrat ca societatea a produs un prejudiciu unui alt comerciant care avea același obiect de activitate. Mai mult, in 4 ani de colaborare dintre cele doua societăți relațiile comerciale au vizat un număr infim de articole, aprox. 200 buc. pantaloni, ce a reprezentat un procent de ordinul zecimalelor în cifra de afaceri a societății.

Mai susține recurenta că instanța de fond nu a analizat nici caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din contractul de vânzare cumpărare din 2008 si nici interpretarea art. 11 din contract conform voinței reale a părților. Societatea nu a înțeles și nu a intenționat niciun moment sa agreeze o înțelegere anticoncurentiala cu S.C. B. S.A., astfel ca nu s-a conferit niciun moment eficienta juridica clauzei contractuale prevăzuta la art. 11 din contract, apreciind ca aceste prevederi sunt lipsite de caracterul imperativ datorita lipsei unei sancțiuni contractuale.

Clauza art. 21 este mai degrabă o clauza de denunțare unilaterala -"rezilierea" fiind lăsata la aprecierea unei părți contractante, pe când legal aceasta se prezintă ca o veritabila sancțiune in cazul neîndeplinirii unei obligații esențiale contractuale. Chiar interpretata ca fiind clauza de reziliere, si prin urmare o sancțiune a nerespectării art. 11, părțile nu au definit contractual ca prevederile art. 11 reprezintă o clauza esențială in derularea contractului încheiat, care sa poată atrage, în caz de nerespectare, sancțiunea rezilierii.

Astfel cum au reținut si instanțele europene in practica lor referitoare la aplicarea art. 101 alin. (1) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, al cărui echivalent in legislația națională este reprezentat de art. 5 alin. (1) din Legea concurentei nr. 21/1996, republicata, pentru a exista o înțelegere, in sensul normelor de concurenta, este necesar și suficient ca părțile sa își fi exprimat intenția comuna de a se comporta pe piața într-un anumit mod. Conceptul de înțelegere se centrează pe concursul de voința al cel puțin doua părți, forma in care aceasta se manifesta nefiind importanta atât cat constituie expresia fidela a voinței reale a părților.

Instanța de fond trebuia sa interpreteze art. 11 din contractul de vanzare-cumpărare in conformitate cu prevederile art. 977 C. civ. in vigoare la data nașterii raporturilor contractuale, respectiv sa dea eficienta juridica voinței reale a părților si nicidecum sensului literar al termenilor.

De altfel, nici S.C. B. S.A. nu a inteles sa confere eficienta juridica acestei clauze, intrucat niciodată nu a comunicat o lista de preturi recomandate, niciodată nu a efectuat verificări privind prețul de revanzare al bunurilor achiziționate de la aceasta, niciodată nu a solicitat date si informații privind preturile practicate. Așadar, reiese fara dubiu ca niciuna dintre părțile contractante nu a inteles sa agreeze o practica anticoncurentiala.

Societatea nu a formulat obiectiuni la momentul negocierii contractului de vanzare-cumparare cu S.C. B. S.A asupra art. 11 din contract, întrucat i s-a atras atenția ca nu poate fi negociata nicio clauza, dar a si inteles ca nu putea fi constrânsa juridic sa execute o astfel de clauza (considerent pentru care i-a conferit numai un caracter de recomandare). De altfel, S.C. A. S.A. nu a înțeles niciun moment sa îi confere eficienta juridica (aspect dovedit prin întreaga conduita in stabilirea preturilor de revânzare a bunurilor achiziționate de la B.).

S.C. A. S.A. nu si-a manifestat niciodată acordul de voința în ceea ce privește agrearea unei clauze neconcurențiale, voința reala fiind dovedită conform tuturor celor anterior expuse. Este adevărat ca simpla înscriere într-o convenție a unor asemenea clauze neconcurențiale da drept organului competent la sancționare, independent de punerea lor in aplicare, insa trebuia sa se analizeze in concret manifestarea reala de voința a părților, analizând întreg materialul probatoriu si apreciind asupra tuturor apărărilor mai sus expuse.

Pe de alta parte, chiar paratul Consiliului Concurentei face trimitere în apărare la art. 81 alin. (1) (actual art. 101 alin. (1) din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene, potrivit căruia pentru ca o înțelegere sa existe este suficient ca întreprinderile sa își fi exprimat intenția comuna de a se comporta pe piața într-un anumit mod, nefiind relevant modul in care este exprimata aceasta intenție - scris sau verbal.

Mai susține recurenta că de la schimbarea obiectului de activitate S.C. A. S.R.L. nu a mai desfășurat niciun fel de activitate de comerț, asa încât apare bizar, nelegal si imoral ca o instituție a statului sa sancționeze o societate pentru o activitate pe care nu o mai prestează de peste 6 ani cu un procent din cifra de afaceri obținută dintr-o activitate care nu are legătura cu domeniul comercial vizat. Cantitățile de marfa - pantaloni de bărbați - au fost foarte mici, ponderea acestora in cifra de afaceri a societății in perioada analizata fiind de aprox. 0,01%.

In speța de fata, nu se identifica niciun păgubit sau vreo societate care sa fi reclamat scăderea cifrei de afaceri sau îndepărtarea clientelei din cauza existentei unei practici neloiale din partea B. si respectiv a A. S.A., ca si achizitor.

Atât intimatul cat si instanța de fond ignora intenția legiuitorului care statuează faptul ca in concurenta neloiala nu contează intenția, ci elementul obiectiv, si anume rezultatul. Aceasta interpretare nu poate fi acceptata deoarece se face o confuzie intre conștientizarea producerii unui prejudiciu si cuantificarea exacta a acestui prejudiciu.

Art. 4 și 5 din Legea nr. 11/1991 rep.si art. 5 din Legea nr. 21/1996 rep. definesc principalele acte de concurenta neloiala de natura penala si contravențională, însă aceasta lista nu este si nu poate fi exhaustiva în privința practicilor anticoncurențiale.

O condiție prealabilă a acțiunii în concurenta neloiala este ca actul care generează răspunderea sa fie un act de concurenta, un act săvârșit în cadrul unui raport de concurenta. Acest lucru înseamnă că părțile trebuie sa fie comercianți, sa se adreseze aceleiași clientele sau domeniul lor de activitate sa fie identic sau similar.

Prejudiciul consta in îndepărtarea sau pierderea clientelei unor societăți din cauza practicilor altor societăți cu același obiect de activitate si, in consecința, scăderea vânzărilor și implicit a cifrei de afaceri.

În concluzie, atât timp cat nu se poate retine in sarcina societarii reaua-credință sau provocarea vreunei vătămări materiale sau morale altui comerciant, simpla semnare a unui contract de adeziune, nematerializata în acte sau fapte de comerț neloiale, nu poate atrage stabilirea vreunei culpe pentru S.C. A. S.R.L..

În fine, mai susține recurenta că, în speța de fata, investigația desfășurată de Consiliul Concurentei urmare a Ordinului nr. 379/15.10.2009 s-a desfășurat pe o perioada de aproximativ 71 de luni (15.10.2009 - 14.09.2015), perioada investigației propriu-zise fiind de 69 de luni, de la data audierilor pana la data pronunțării deciziei de sancționare trecând mai puțin de 3 luni.

Chiar daca, potrivit aceleiași instanțe, "constatarea unei încălcări a principiului termenului rezonabil nu poate conduce la anularea unei decizii prin care se constată o încălcare decât dacă durata procedurii a avut efecte asupra rezultatului procedurii", "o neregularitate procedurală, chiar dacă nu poate conduce la anularea unei decizii adoptate de Comisie în privința unei societăți pentru încălcarea normelor de concurență, poate justifica o reducere a amenzii. Depășirea termenului rezonabil poate constitui temeiul deciziei Comisiei de a reduce în temeiul principiului echității cuantumul unei amenzi, posibilitatea de a acorda o astfel de reducere înscriindu-se în cadrul exercitării prerogativelor acesteia".

Instanța de fond trebuia sa analizeze faptul ca, in prezenta cauza încălcarea principiului respectării unui termen rezonabil este dovedita, iar singurul remediu - având in vedere toate circumstanțele faptei si conduita generala a societății în activitatea comerciala - este înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului, sancțiune apta sa atingă scopul unei pedepse si să-i atragă atenția asupra consecințelor unei conduite anticoncurențiale.

La momentul individualizării pedepsei, paratul Consiliul Concurentei arată ca fapta reținută este de gravitate mica, conform cap. II, secțiunea B, pct. 3, lit. a) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din lege, pentru care se determina nivelul de baza al amenzii in cuantum de la 0,6% pana la 2% din cifra de afaceri totala realizata în anul financiar anterior sancționării. Astfel, paratul stabilește nivelul de baza al amenzii la 0,56 % din cifra de afaceri totala realizata in anul financiar anterior sancționării.

Se retine totodată ca înțelegerea nu a fost pusa în practica, ca preturile practicate în magazinele proprii ale B. nu au fost comunicate reclamantei, influenta redusa in piața a faptei de natura a împiedica libera concurență, însă pârâtul nu se raportează în individualizarea sancțiunii la nivelul de baza minim prevăzut de lege.

Este evident ca, raportat la toate circumstanțele învederate si reținute in cursul investigației, Consiliul Concurentei, în situația în care a constatat practica neconcurențială a reclamantei, trebuia sa pornească de la sancțiunea avertisment, având in vedere toate aspectele in circumstanțiere prezentate.

Pârâtul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

La data de 19.09.2016, recurenta-reclamantă a formulat, în temeiul art. 201 alin. (2) din C. proc. civ., răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru.

În cauză, având în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 martie 2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinare de către intimată, precum și în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost sancționată contravențional cu în amenda în cuantum de 8.166 RON reprezentând 0,56% din cifra de afaceri a anului 2014, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 53 alin. (1) lit. a) și prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, cu aplicarea art. 55 din lege, prin Decizia nr. 39/14.09.2015 emisă de Consiliul Concurentei, constând în limitarea libertății distribuitorilor de a-și stabili singuri prețurile de revânzare pentru produsele cumpărate de la B. S.A, pârâtul constatând că fapta investigată și sancționată reprezintă o înțelegere pe verticală de fixare a prețurilor, restricție a concurentei prin obiect.

Împotriva actul administrativ de constatare și sancționare a contravenției reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București solicitând efectuarea unui control de legalitate, invocând prescripția dreptului de a emite decizia de către pârât și neîndeplinirea în speță a condițiilor pentru a se constata un act de concurență neloială.

Instanța de fond a înlăturat argumentele invocate de reclamantă confirmând legalitatea actului administrativ de sancționare contravențională, din acest punct de vedere motivul de recurs invocat de recurentă, întemeiat pe art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., neputând fi reținut.

Astfel, recurenta susține că hotărârea instanței de fond nu cuprinde analiza referitoare la toate argumentele invocate de societate, astfel încât este, în parte, nemotivată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței se înlătură motivat argumentul privind prescripția dreptului la acțiune în concurență neloială, prima instanță reținând că au fost citate prevederi legale din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care nu au aplicabilite în prezenta speță. Astfel, decizia citată mai sus a fost emisă în baza prevederilor 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, iar, prescipția din această materie este reglementată de prevederile art. 61 și 62 din acest act normativ, din care rezultă că autoritatea de competență are la dispoziție un termen de 5 ani pentru aplicarea sancțiunii contravenționale, în cazul în care curgerea acestui termen nu este întreruptă conform art. 62.

Astfel, instanța a argumentat înlăturarea acestui motiv de nelegalitate, hotărârea cuprinzând silogismul judiciar, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu această argumentație neechivalând cu o nemotivare a sentinței, ci, eventual, cu o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, în materia prescripției aplicării sancțiunilor contravenționale la regimul concurenței.

Procedural, instanța nu trebuia să menționeze explicit în dispozitiv respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune în concurență neloială, întrucât nu este o excepție procesuală, în sensul art. 248 din C. proc. civ., ci este un motiv de nelegalitate a deciziei contestate, care, în cazul în care ar fi găsit întemeiat ar duce la anularea actului administrativ de sancționare.

Celelalte argumente, legate de lipsa acordului de voința privind încheierea contractelor de vanzare-cumpărare și implicit lipsa acordului de voința privind clauza prevăzuta de art. 11 din contracte, caracterul de recomandare al prevederilor art. 11 din contractul de vanzare-cumpărare nr. x din 17 oct. 2008, voința reala a părților, desfășurarea investigației Consiliului Concurentei cu încălcarea principiului termenului rezonabil, individualizarea greșita a amenzii aplicate reclamantei, în cazul concret dedus judecății, fiind comune cu cele invocate pe fondul cererii au fost analizate cu ocazia controlului de legalitate asupra deciziei de sancționare contestate, hotărârea fiind motivată și din acest punct de vedere.

Înalta Curte nu poate reține criticile recurentei că, argumentele sunt sumar enunțate și nu se poate deduce care sunt motivele pentru care prima instanța a respins aceste apărări, constatând, din analiza considerentelor sentinței, că motivarea respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cuprinzând susținerile și concluziile părților, situația de fapt, astfel cum a fost constatată de instanță, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care au fost reținute susținerile reclamantei, apreciante ca fiind relevante prin raportare la soluția pronunțată.

Instanța nu are obligația să reia punctual și întocmai în forma în care au fost expuse toate susținerile părților, ci trebuie să expună raționamentul judiciar și să înlăture explicit ori implicit acele argumente care nu corespund acestui raționament, răspunsurile la aceste susțineri putând să se regăsească în argumentația juridică din cuprinsul considerentelor, fie să rezulte în mod logic prin raportare la raționamentul judiciar reținut de instanță ca fiind valabil în raportul juridic dedus judecății.

Or, în speța de față, se constată că instanța analizează legalitatea deciziei, analizând clauza din art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare din data de 17.10.2008 din perspectiva înțelegerii pe vericală, posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, efectele controlului și verificării prețului de vânzare de către producător, reaua-credință a reclamantei, respectiv modul de individualizare a sancțiunii, astfel încât realizează o cercetare a fondului pricinii, din perspectiva motivelor de fapt și de drept reținute în actele administrative contestate, unele dintre susținerile reclamantei cum sunt cele invocate în cererea de recurs rezultând în mod logic din silogismul judiciar, care a fundamentat soluția pronunțată, chiar dacă nu s-a referit în mod expres, astfel încât nu se poate susține că instanța nu a soluționat fondul litigiului dedus judecății.

Prin urmare, este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nefiind motive de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanță.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază de asemenea ca fiind nefondat.

Astfel, referitor la prescripția dreptului de a aplica sancțiunea cu caracter contravențional, Înalta Curte constată că în mod legal și temenic judecătorul fondului a reținut că pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, sunt aplicabile dispozițiile art. 61 și 62 din acest act normativ.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de sancționare, "(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute la art. 51 și 52; b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte contravenții prevăzute de prezenta lege. (2) Prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni începe să curgă de la data săvârșirii încălcării. În cazul încălcărilor care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză.".

Cum în speță, s-a reținut săvârșirea faptelor prevăzute de art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, sunt aplicabile dispozițiile art. 61 alin. (1) lit. b) din lege, prin urmare, autoritatea de competență are la dispoziție un termen de 5 ani pentru aplicarea sancțiunii contravenționale, în cazul în care curgerea acestui termen nu este întreruptă conform art. 62, cum corect s-a reținut.

Potrivit art. 62 din Legea concurenței, "(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a legii întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripție produce efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un operator economic sau o asociație de operatori economici care a participat la săvârșirea încălcării legii. (2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informații, în scris;b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații;c) desfășurarea de inspecții; d) comunicarea raportului de investigație. (3) Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele față de toți operatorii economici sau asociațiile de operatori economici care au participat la săvârșirea încălcării legii. (4) În cazul întreruperii termenului de prescripție, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus niciuna dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege.

În speță, investigația fost declanșată prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 379/15.10.2009 și a fost finalizată prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 39/14.09.2015, pe parcursul acestei perioade autoritatea de concurență efectuând multiple acte care au întrerupt cursul prescripției extinctive, astfel cum rezultă din Raportul de investigație autoritatea de concurență efectuând mai multe solicitări de informații în scris atât către S.C. B. S.A. Târgu Secuiesc cât și de la 19 parteneri ai acestei societăți, susținerea recurentei că nu se indică existența vreuneia dintre cazurile de întrerupere a prescripției fiind nefondată.

Pe fondul faptei reținute, instanța de control judiciar apreciază că în mod temeinic s-a reținut acordul B. și A. cu privire la stabilirea unui preț minim de revânzare a produselor B..

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței:"(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare".

Decizia contestată reține că producătorul S.C. B. S.A. Târgu Secuiesc a încheiat contracte de vanzare-cumpărare (contracte cadru) cu 19 societăți partenere, cu excepția a două societăți cu care a încheiat contracte de franciză, care limitează libertatea distribuitorilor de a-și stabili singuri prețurile de revânzare pentru produsele cumpărate, în art. 11 din aceste contracte, inclusiv în contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între B. și A., în data de 17.10.2008, se prevede următoarele:

"Cumpărătorul se obligă să comercializeze mărfurile cumpărate la un preț care să nu fie mai mic decât prețul minim de vânzare cu amănuntul practicat și în Magazinele C.

Prin urmare, din conținutul acestei clauze rezultă în mod evident acordul expres al părților, cu privire la stabilirea unui preț minim de revânzare a produselor B. de către A., iar susținerea că aceste contracte sunt "contracte de adeziune", nu poate fi reținută, întrucât chiar dacă sunt contracte cadru, aplicabile tuturor partenerilor contractuali distribuitori ai producătorului S.C. B. S.A. Târgu Secuiesc, nu înseamnă că aceștia nu puteau negocia clauzele acestuia, neexistând nicio dovadă al unui refuz de negociere, acceptarea formei cadru a contractului propus de producător neînsemnând și imunerea acestor clauze de către acesta din urmă.

Consiliul Concurentei a apreciat eficienta juridica a acestei clauze, prevăzute de art. 11 din contract, prin coroborare cu prevederile art. 15 din acest contract, potrivit cărora "părțile se obliga reciproc la executarea întocmai și la timp a obligațiilor contractuale", si ale art. 21 din contract, potrivit cărora "prezentul contract poate fi reziliat unilateral, din inițiativa oricărei părți contractante, din motive întemeiate, cu o notificare prealabila de 120 de zile", din interpretarea acestor clauze unele prin altele, rezultând pe de o parte, caracterul ferm al înțelegerii, reclamanta acceptând în mod voluntar clauzele contractului, precum și a libertății de reziliere din partea oricărei părți a contractului.

Însă, nu poate fi reținută susținerea că această clauză de la art. 11 nu ar fi o clauză esențială, ci doar una de recomandare, facultativă, din cuprinsul acesteia coroborată cu cea de la art. 15 rezultând că obligația asumată de reclamantă este una esențială, întrucât privește o obligație principală a contractului, respectiv prețul, obligatorie și fermă.

Faptul că în relațiile contractuale reclamanta nu ar fi respectat întocmai aceste obligații, întrucât în Drobeta Turnu Severin, in perioada derulării relațiilor comerciale intre părți, B. S.A. nu avea niciun magazin propriu, nu s-a demonstrat ca B. a adus la cunoștința societății care este prețul minim practicat in magazinele C. s, sau care este prețul de vânzare recomandat reclamantei de aceasta societate și nu a comunicat o lista a preturilor sale, nici o lista de preturi recomandate, nu are nicio relevanță cu privire la existența faptei anticoncurențiale, putând fi luate în considerare ca elemente de individualizare a sancțiunii.

Astfel cum a reținut și judecătorul fondului, înțelegerile de restricționare a prețului cad automat sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din lege și nu este necesar să se analizeze efectele acestora pe piața în cauză, astfel încât este nerelevant dacă acea clauza neconcurențială a avut vreun efect asupra preturilor practicate de reclamantă sau a creat un prejudiciu.

De asemenea, nu se poate reține invocarea exceptării prevăzute de art. 5 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1996 rep. în sensul că, chiar daca S.C. A. S.A. a semnat un contract preformulat, pe care nu a avut posibilitatea sa-l modifice, convenția pretins neconcurențială de stabilire a unui anumit preț nu a oferit întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor în cauză, întrucât că cele trei condiții de la art. 5 alin. (2) din lege sunt cumulative.

Susținerile recurentei că de la schimbarea obiectului de activitate S.C. A. S.R.L. nu a mai desfășurat niciun fel de activitate de comerț, de peste 6 ani, iar cantitățile de marfa - pantaloni de bărbați - au fost foarte mici, ponderea acestora in cifra de afaceri a societății in perioada analizata fiind de aprox. 0,01%, reprezintă elemente de individualizare a sancțiunii, pârâtul reținând prin decizia de sancționare o circumstanță atenuantă care a dus la reducerea cu 10% a nivelului de bază al amenzii cu care a fost sancționată reclamanta.

În fine, mai susține recurenta că, în speța de fata, investigația desfășurată de Consiliul Concurentei urmare a Ordinului nr. 379/15.10.2009 s-a desfășurat pe o perioada de aproximativ 71 de luni (15.10.2009 - 14.09.2015), nefiind un termen rezonabil, care, chiar după cum aceasta recunoaște, deși nu poate duce la anularea deciziei, poate constitui temei de a reduce în temeiul principiului echității cuantumul unei amenzi, singurul remediu-având in vedere toate circumstanțele faptei si conduita generala a societății în activitatea comercială-fiind înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului, sancțiune apta sa atingă scopul unei pedepse si să-i atragă atenția asupra consecințelor unei conduite anticoncurențiale.

Înalta Curte constată pe de o parte, că în operațiunea de individualizare, pârâtul a aplicat în întervalul de sancționare 0,6%-2%, un nivel de gravitate de 0,8%, la care a aplicat trei circumstanțe atenuante de câte 10%, care au condus la o amendă de 0,56%, durata investigației, deși nu se poate reține că ar depăși un termen rezonabil, neputând conduce la o coborâre a nivelului amenzii.

În ceea ce privește solicitarea de înlocuire a sancțiunii cu avertismentul, instanța reține că Legea nr. 21/1996 rep. conține un regim sancționator specific faptelor săvârșite la regimul concurenței, astfel încât, dacă legiutorul nu a prevăzut sancțiunea "avertismentului", înseamnă că a exclus de la aplicare o asemenea sancțiune, completarea cu dreptul comun a unui act normativ făcându-se în mod corespunzător și în concordanță cu sistemul de reglementare din norma specială.

De altfel, acolo unde legiutorul a intenționat să completeze Legea nr. 21/1996 cu O.G. nr. 2/2001, a prevăzut în mod expres, potrivit art. 59 alin. (1), "(1) Contravențiilor prevăzute la art. 51 lit. d) și e) li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 5, 8, 28, 29, 32 și 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.", chiar și în acest caz excluzând regimul sancționator din dreptul comun.

Prin urmare, contravențiilor prevăzute de art. 53 alin. (1) lit. a) din lege nu li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 1634 din 17 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 1634 din 17 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06 martie 2019.