ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani, la data de 17 iunie 2009, reclamantul Ț.C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar Botoșani și Comisia județeană de aplicare a Legii fondului funciar Botoșani, anularea Hotărârilor nr. 177/2009 și nr. 362/2009, prin care i-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 1.200 mp teren situat în localitatea Botoșani, strada M.G. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că hotărârile a căror anulare o solicită sunt injuste și neconstituționale întrucât terenul sus-menționat este nefolosit și poate fi restituit în temeiul Legii nr. 33/1994, pentru care nu există termene limită de solicitare a restituirii și punerii în posesie.

Prin Sentința civilă nr. 5690 din 6 noiembrie 2009, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, reținând că, în raport de obiectul acțiunii, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 1 și art 2 pct. 4 C. proc. civ., astfel de cereri sunt de competența Tribunalului Botoșani. Învestit prin declinare, Tribunalului Botoșani, prin Sentința civilă nr. 87 din 28 ianuarie 2010, a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Botoșani, pe considerentul că actele atacate de către reclamant sunt emise de instituții administrative a căror activitate se verifică de către judecătorii.

Ivindu-se conflict negativ de competență, dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Suceava pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin Sentința civilă nr. 8 CC din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Suceava a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, reținând că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, încercând să uzeze de o posibilitate legală de a obține restituirea bunului care să nu fie condiționată de vreun termen. Tribunalul Botoșani, prin Sentința civilă nr. 1480 din 8 aprilie 2011, a respins, ca nefondată, acțiunea, cu motivarea că reclamantul nu a precizat condițiile exproprierii, nu a depus actul de expropriere și nu a indicat ocupanții actuali ai terenului în litigiu.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin Decizia nr. 49 din 11 ianuarie 2012, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința tribunalului și a trimis cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, reținând că legalitatea și temeinicia hotărârii atacate nu pot fi verificate, deoarece prima instanță nu a indicat motivele de fapt și de drept care au determinat-o să pronunțe hotărârea atacată. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, la data de 13 ianuarie 2012. Prin punctul de vedere depus la dosar, Comisia locală de fond funciar Botoșani a arătat că terenul solicitat de reclamant, situat în Botoșani, str. M.G., a fost expropriat prin Decretul nr. 239/1977 în vederea construirii obiectivului "Maternitate cu 400 de paturi" și că nu a fost restituit nici de Comisia locală și nici de cea județeană în condițiile Legii nr. 18/1991, deoarece cererea a fost formulată tardiv.

Cu privire la regimul juridic actual al terenului, a arătat că acesta face parte din domeniul public al județului Botoșani, aflându-se în administrarea Consiliului Județean Botoșani și în folosința Spitalului de Obstetrică și Ginecologie Botoșani, fiind afectat de utilități, astfel că nu a fost și nu este la dispoziția Comisiei locale pentru a putea fi atribuit în cadrul procedurii de reconstituire. Pentru a identifica terenul și pentru a verifica susținerea reclamantului, potrivit căreia terenul este nefolosit, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize. Având în vedere că din regulatorul de competentă rezultă că obiectul judecății îl reprezintă cererea de restituire a unui teren expropriat, instanța a pus în vedere reclamantului, prin Încheierea de ședință din 16 martie 2012, să precizeze cadrul procesual al acțiunii.

Prin nota depusă la dosar, la 20 noiembrie 2012, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a primarului municipiului Botoșani și a Consiliului Județean al Municipiului Botoșani, în calitate de autoritate deliberativă în cadrul unității administrativ-teritoriale care asigură implicarea în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în temeiul Legii nr. 33/1994. Consiliul Județean Botoșani a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția de necompetență materială a Tribunalului Botoșani în soluționarea acțiunii.

Pe fond, a arătat că terenul pe care îl solicită reclamantul a fost expropriat prin Decretul nr. 239/1977, în vederea construirii Spitalului de Obstetrică și Ginecologie Botoșani, că în prezent terenul este afectat utilității publice, astfel că scopul exproprierii a fost realizat prin darea în folosință a clădirii în anul 1983. În drept, a arătat că prin Legea nr. 33/1994, intrată în vigoare în 2 iunie 1994, s-a prevăzut posibilitatea retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului pentru care au fost expropriate, respectiv lucrările nu au fost începute, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Aceste dispoziții cuprinse la art. 35 din lege au fost considerate, conform Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca fiind aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Succesiv, situația acestor bunuri imobile a fost reglementată apoi prin Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare în 14 februarie 2001, iar împrejurarea că după adoptarea acestei legi au coexistat două norme deosebite ce reglementau aceeași ipoteză concretă a fost rezolvată prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 publicată în M. Of. nr. 769/13.11.2007, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1089, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Față de această decizie, s-a concluzionat că, pentru restituirea terenului expropriat, reclamantul nu avea altă cale decât obligația să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, s-a arătat că terenul oricum nu ar fi putut fi restituit în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deoarece a servit în întregime amenajării de utilitate publică în vederea căruia a fost expropriat, singura procedură la care acesta ar fi avut acces pentru a obține restituirea în natură a unui rest de teren fiind aceea prevăzută de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a înțeles să o urmeze, astfel că acțiunea formulată în baza Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă.

Întrucât la data de 18 decembrie 2012 a decedat reclamantul, în cauză au fost introduse moștenitoarele acestuia, respectiv fiica T.A.C. și soția supraviețuitoare Ț.E. Tribunalul Botoșani, prin Sentința civilă nr. 201 din 6 februarie 2013, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul analizând, în baza art. 137 C. proc. civ., cu prioritate inadmisibilitatea acțiunii, a apreciat că argumentele pârâtului în susținerea respingerii cererii pe acest aspect sunt întemeiate. Astfel, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat, cu privire la aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994, că aceste dispoziții nu se aplică în cadrul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei decizii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. final C. proc. civ., astfel că tribunalul a ținut cont de dezlegarea dată acestei probleme de drept de către instanța supremă. În ceea ce privește practica Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că aceasta poate avea influență directă în cauză numai în măsura în care este invocată pentru revizuirea unei hotărâri, conform ipotezei de la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., în sensul de a schimba întreaga practică generată de o decizie dată în interesul legii. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantele T.A.C. și Ț.E. Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin Decizia nr. 31 din 19 iunie 2013, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea apelului reclamantelor.

În ceea ce privește motivul de apel vizând greșita soluționare, mai întâi, a excepției inadmisibilității acțiunii, față de excepția lipsei de competență materială a instanței care trebuia soluționată cu prioritate, instanța de apel a reținut că tribunalul nu mai putea să se pronunțe asupra unei asemenea excepții, în condițiile în care a fost legal învestit cu soluționarea cauzei prin Sentința civilă nr. 8 CC din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Suceava, care a stabilit, pe calea regulatorului de competență, că acesta este competent să soluționeze cauza. Din momentul în care devine irevocabilă, hotărârea prin care s-a soluționat conflictul de competență este obligatorie pentru instanța căreia i se trimite pricina, astfel încât aceasta nu ar mai putea invoca din nou excepția de competență și nici nu ar putea hotărî într-un sens contrar în cadrul invocării aceleiași excepții de către părți.

Critica legată de soluționarea, mai întâi, a excepției inadmisibilității acțiunii față de excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă cu motivarea că partea care avea interes să critice dispozitivul hotărârii în sensul nesoluționării excepției lipsei calității procesuale pasive era doar pârâta care a invocat excepția în discuție, și nu recurenții care au solicitat introducerea în cauză a acestei părți la termenul de judecată din 21 noiembrie 2012 de la prima instanță.

În ceea ce privește critica vizând soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că soluția tribunalului este legală având în vedere că prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, dată în scopul unificării practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești. Având în vedere că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 239 din 26 iulie 1997, anterior datei de 22 decembrie 1989, conform dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a obține terenul rămas liber de construcții și care se pretinde că nu a fost folosit conform scopului exproprierii, sau pentru a obține despăgubiri, autorul reclamantelor avea deschisă procedura prevăzută de art. 11 și 22 din Legea nr. 10/2001. Cum reclamantele nu au dovedit că situația reținută mai sus ar fi fost exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voința lor, nu au putut acționa în termenele legale în procedura prevăzută de această lege specială de reparație, instanța de apel a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu va putea fi soluționată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, astfel cum a reținut și prima instanță.

În ceea ce privește invocarea de către reclamante a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi interpretate în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara termenelor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru drepturile pretins a fi încălcate și nici în sensul că acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. În conformitate cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizarea condițiilor privind exercitarea unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantele au declarat recurs, arătând, pe de o parte, că hotărârea dată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod, precum și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurentele reclamante susțin că deși prin motivele de apel au invocat faptul că tribunalul a încălcat ordinea de soluționare a excepțiilor în sensul că a soluționat mai întâi excepția inadmisibilității acțiunii, lăsând nesoluționate excepțiile privind necompetența materială și a celei privind lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul Consiliul Județean Botoșani, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că tribunalul a respectat dispozițiile art. 137 C. proc. civ. privind ordinea de soluționare a excepțiilor. Susțin că soluția este greșită întrucât potrivit dispozițiilor legale menționate, instanța era obligată să cerceteze mai întâi excepția de necompetență materială deoarece numai o instanță competentă putea verifica restul excepțiilor ridicate de pârât, apoi să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive și în final să se pronunțe pe excepția inadmisibilității acțiunii.

Recurentele reclamante arată că neprocedând în acest mod instanța a încălcat principiile privind rolul activ al judecătorului, al disponibilității și al contradictorialității în procesul civil. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în esență, recurentele reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut că acțiunea este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. În acest sens, arată că decizia în discuție nu este incidentă în speță întrucât dispozițiile acesteia contravin practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, care prin condamnarea repetată a României a statuat că lipsirea petenților de dreptul de a se bucura de bunul lor combinată cu absența oricărei despăgubiri se constituie într-o încălcare a art. 1 din Convenție.

În continuare, recurentele reclamante susțin că negarea dreptului lor de a se adresa unei instanțe în vederea restituirii terenului de care au fost deposedate, fără nicio despăgubire, constituie o încălcare a art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 21 din Constituția României. Mai susțin că în cauză erau aplicabile prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, potrivit cărora în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În acest context, recurentele susțin că instanțele trebuiau să cerceteze mai întâi fondul cauzei și apoi, unind excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul, să constate dacă imobilul solicitat aparține sau nu unui terț dobânditor de bună-credință sau dacă aduce atingere securității raporturilor juridice. Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut, în cauză nefiind încălcate formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Acest motiv de recurs ar fi fost întemeiat dacă instanțele ar fi pronunțat soluția în raport de excepțiile procesuale nepuse în discuția părților, numai astfel fiind încălcate principiile disponibilității și contradictorialității, drept consecință a vătămării procesuale provocate părții care invocă nulitatea actului de procedură.

Or, câtă vreme instanța de apel a analizat criticile reclamantelor referitoare la ordinea de soluționare a excepțiilor și a constatat că tribunalul a respectat dispozițiile art. 137 C. proc. civ. având în vedere că excepția de necompetență materială nu mai putea fi pusă în discuție în condițiile în care prin Sentința civilă nr. 8 CC din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Suceava a fost învestit cu soluționarea cauzei prin regulator de competență, iar cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a constatat că partea care avea interes să invoce nesoluționarea acestei excepții era doar pârâtul care a invocat-o, în cauză nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., cum în mod eronat afirmă recurentele reclamante. Nici motivul de recurs privind greșita soluționare a cauzei din perspectiva inadmisibilității acțiunii nu este întemeiat. Astfel, prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că "aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001". Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

În aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor, nu au acționat în justiție, în termenele și cu procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci au rămas în pasivitate. În speță, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost formulată la data de 17 iunie 2009 și vizează un imobil expropriat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (față de care s-a realizat scopul exproprierii), fără plata unei despăgubiri, conform susținerilor reclamantelor, și față de care nu s-a urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest din urmă act normativ (deși reclamantele aveau deschisă calea procedurii prevăzute de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001).

Reclamantele nu au contestat măsura exproprierii și nici nu au făcut în vreun fel dovada că ar fi exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că din motive independente de voința lor nu au putut acționa în termenele legale în procedura judiciară reglementată de această lege de reparație. Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, autorul reclamantelor și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ignorând reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. O astfel de cerere nu mai poate fi însă soluționată în procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor de utilitate publică, așa cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 53/2007.

Așadar, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv, 17 iunie 2009, la Decizia în interesul legii nr. 53/2007 (obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.), precum și la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (conform cărora persoanele interesate pot revendica imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu excepția cazului în care există o lege specială de reparație), legea incidentă în cauză este Legea nr. 10/2001, care se aplică în mod prioritar și exclusiv, în virtutea caracterului său de lege specială. Concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut ca atare în legea specială, chestiune ce a fost tranșată în sensul celor arătate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată în materia revendicării.

Contrar celor arătate în motivele de recurs, prin soluția adoptată nu au fost încălcate prevederile Constituției sau dispozițiile internaționale în materia dreptului de proprietate. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în temeiul acesteia există calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prevalența Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație față de care se constată că nici această critică nu subzistă. Pentru aceste considerente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.A.C. și Ț.E. împotriva Deciziei nr. 31 din 19 iunie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ