ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Botoșani, la data de 17 iunie 2009, reclamantul Ț.C.G. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală de aplicare a Legii

fondului funciar Botoșani și Comisia județeană de aplicare a Legii fondului

funciar Botoșani, anularea Hotărârilor nr. 177/2009 și nr. 362/2009, prin care

i-a fost respinsă cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru

suprafața de 1.200 mp teren situat în localitatea Botoșani, strada M.G.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că hotărârile a căror anulare o solicită sunt

injuste și neconstituționale întrucât terenul sus-menționat este nefolosit și

poate fi restituit în temeiul Legii nr. 33/1994, pentru care nu există termene

limită de solicitare a restituirii și punerii în posesie.

Prin Sentința civilă

nr. 5690 din 6 noiembrie 2009, Judecătoria Botoșani a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Botoșani, reținând că, în raport de obiectul acțiunii,

în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, în conformitate cu

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 1 și art

2 pct. 4 C. proc. civ., astfel de cereri sunt de competența Tribunalului

Botoșani.

Învestit prin

declinare, Tribunalului Botoșani, prin Sentința civilă nr. 87 din 28 ianuarie

2010, a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Botoșani,

pe considerentul că actele atacate de către reclamant sunt emise de instituții

administrative a căror activitate se verifică de către judecătorii.

Ivindu-se conflict

negativ de competență, dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Suceava pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă

nr. 8 CC din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Suceava a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, reținând că reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, încercând să uzeze

de o posibilitate legală de a obține restituirea bunului care să nu fie

condiționată de vreun termen.

Tribunalul Botoșani,

prin Sentința civilă nr. 1480 din 8 aprilie 2011, a respins, ca nefondată,

acțiunea, cu motivarea că reclamantul nu a precizat condițiile exproprierii, nu

a depus actul de expropriere și nu a indicat ocupanții actuali ai terenului în

litigiu.

Curtea de Apel

Suceava, secția civilă, prin Decizia nr. 49 din 11 ianuarie 2012, a admis

recursul declarat de reclamant, a casat sentința tribunalului și a trimis cauza

la aceeași instanță, spre rejudecare, reținând că legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate nu pot fi verificate, deoarece prima instanță nu a indicat

motivele de fapt și de drept care au determinat-o să pronunțe hotărârea

atacată.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, la data de 13 ianuarie 2012.

Prin punctul de vedere

depus la dosar, Comisia locală de fond funciar Botoșani a arătat că terenul

solicitat de reclamant, situat în Botoșani, str. M.G., a fost expropriat prin

Decretul nr. 239/1977 în vederea construirii obiectivului "Maternitate cu

400 de paturi" și că nu a fost restituit nici de Comisia locală și nici de

cea județeană în condițiile Legii nr. 18/1991, deoarece cererea a fost

formulată tardiv. Cu privire la regimul juridic actual al terenului, a arătat

că acesta face parte din domeniul public al județului Botoșani, aflându-se în

administrarea Consiliului Județean Botoșani și în folosința Spitalului de

Obstetrică și Ginecologie Botoșani, fiind afectat de utilități, astfel că nu a

fost și nu este la dispoziția Comisiei locale pentru a putea fi atribuit în cadrul

procedurii de reconstituire.

Pentru a identifica

terenul și pentru a verifica susținerea reclamantului, potrivit căreia terenul

este nefolosit, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize.

Având în vedere că

din regulatorul de competentă rezultă că obiectul judecății îl reprezintă

cererea de restituire a unui teren expropriat, instanța a pus în vedere

reclamantului, prin Încheierea de ședință din 16 martie 2012, să precizeze

cadrul procesual al acțiunii.

Prin nota depusă la

dosar, la 20 noiembrie 2012, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în

calitate de pârâți, a primarului municipiului Botoșani și a Consiliului

Județean al Municipiului Botoșani, în calitate de autoritate deliberativă în

cadrul unității administrativ-teritoriale care asigură implicarea în procedura

exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în temeiul Legii nr. 33/1994.

Consiliul Județean

Botoșani a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive și excepția de necompetență materială a Tribunalului

Botoșani în soluționarea acțiunii.

Pe fond, a arătat că

terenul pe care îl solicită reclamantul a fost expropriat prin Decretul nr.

239/1977, în vederea construirii Spitalului de Obstetrică și Ginecologie

Botoșani, că în prezent terenul este afectat utilității publice, astfel că

scopul exproprierii a fost realizat prin darea în folosință a clădirii în anul

1983.

În drept, a arătat că

prin Legea nr. 33/1994, intrată în vigoare în 2 iunie 1994, s-a prevăzut

posibilitatea retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile

expropriate care nu au fost utilizate în termen de 1 an potrivit scopului

pentru care au fost expropriate, respectiv lucrările nu au fost începute, dacă

nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Aceste dispoziții

cuprinse la art. 35 din lege au fost considerate, conform Deciziei nr. VI din

27 septembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca fiind aplicabile

și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile

expropriate anterior intrării în vigoare a legii dacă nu s-a realizat scopul

exproprierii.

Succesiv, situația

acestor bunuri imobile a fost reglementată apoi prin Legea nr. 10/2001, intrată

în vigoare în 14 februarie 2001, iar împrejurarea că după adoptarea acestei

legi au coexistat două norme deosebite ce reglementau aceeași ipoteză concretă

a fost rezolvată prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 publicată în M. Of. nr.

769/13.11.2007, prin care s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1089, introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Față de această

decizie, s-a concluzionat că, pentru restituirea terenului expropriat,

reclamantul nu avea altă cale decât obligația să urmeze procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a

arătat că terenul oricum nu ar fi putut fi restituit în condițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994, deoarece a servit în întregime amenajării de utilitate publică

în vederea căruia a fost expropriat, singura procedură la care acesta ar fi

avut acces pentru a obține restituirea în natură a unui rest de teren fiind

aceea prevăzută de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe care

reclamantul nu a înțeles să o urmeze, astfel că acțiunea formulată în baza

Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă.

Întrucât la data de

18 decembrie 2012 a decedat reclamantul, în cauză au fost introduse

moștenitoarele acestuia, respectiv fiica T.A.C. și soția supraviețuitoare Ț.E.

Tribunalul Botoșani,

prin Sentința civilă nr. 201 din 6 februarie 2013, a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul analizând, în baza art. 137 C. proc. civ., cu

prioritate inadmisibilitatea acțiunii, a apreciat că argumentele pârâtului în

susținerea respingerii cererii pe acest aspect sunt întemeiate.

Astfel, tribunalul a

reținut că prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat, cu privire la

aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994, că aceste dispoziții nu se aplică în

cadrul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945

- decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei

decizii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 330

7

alin.

final C. proc. civ., astfel că tribunalul a ținut cont de dezlegarea dată

acestei probleme de drept de către instanța supremă.

În ceea ce privește

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că aceasta

poate avea influență directă în cauză numai în măsura în care este invocată

pentru revizuirea unei hotărâri, conform ipotezei de la art. 322 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul de a schimba întreaga practică generată de o decizie dată

în interesul legii.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantele T.A.C. și Ț.E.

Curtea de Apel

Suceava, secția I civilă, prin Decizia nr. 31 din 19 iunie 2013, a confirmat

sentința tribunalului prin respingerea apelului reclamantelor.

În ceea ce privește

motivul de apel vizând greșita soluționare, mai întâi, a excepției

inadmisibilității acțiunii, față de excepția lipsei de competență materială a

instanței care trebuia soluționată cu prioritate, instanța de apel a reținut că

tribunalul nu mai putea să se pronunțe asupra unei asemenea excepții, în

condițiile în care a fost legal învestit cu soluționarea cauzei prin Sentința

civilă nr. 8 CC din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Suceava, care a stabilit,

pe calea regulatorului de competență, că acesta este competent să soluționeze

cauza. Din momentul în care devine irevocabilă, hotărârea prin care s-a

soluționat conflictul de competență este obligatorie pentru instanța căreia i

se trimite pricina, astfel încât aceasta nu ar mai putea invoca din nou

excepția de competență și nici nu ar putea hotărî într-un sens contrar în

cadrul invocării aceleiași excepții de către părți.

Critica legată de

soluționarea, mai întâi, a excepției inadmisibilității acțiunii față de

excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă cu motivarea că

partea care avea interes să critice dispozitivul hotărârii în sensul

nesoluționării excepției lipsei calității procesuale pasive era doar pârâta

care a invocat excepția în discuție, și nu recurenții care au solicitat

introducerea în cauză a acestei părți la termenul de judecată din 21 noiembrie

2012 de la prima instanță.

În ceea ce privește

critica vizând soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii,

instanța de apel a reținut că soluția tribunalului este legală având în vedere

că prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, dată în scopul unificării practicii

judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate

publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, iar dezlegările date problemelor de drept prin deciziile

pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii

pentru toate instanțele judecătorești.

Având în vedere că

terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 239 din 26 iulie 1997,

anterior datei de 22 decembrie 1989, conform dispozițiilor prevăzute de Legea

nr. 10/2001, pentru a obține terenul rămas liber de construcții și care se

pretinde că nu a fost folosit conform scopului exproprierii, sau pentru a

obține despăgubiri, autorul reclamantelor avea deschisă procedura prevăzută de

art. 11 și 22 din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantele nu

au dovedit că situația reținută mai sus ar fi fost exceptată de la aplicarea

Legii nr. 10/2001 sau că, din motive independente de voința lor, nu au putut

acționa în termenele legale în procedura prevăzută de această lege specială de

reparație, instanța de apel a reținut că acțiunea întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 33/1994 nu va putea fi soluționată în procedura prevăzută de actul

normativ menționat, astfel cum a reținut și prima instanță.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamante a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi interpretate în sensul

că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara termenelor

legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru drepturile

pretins a fi încălcate și nici în sensul că acestea ar fi de natură să

restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să

ratifice Convenția.

În conformitate cu

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizarea condițiilor

privind exercitarea unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa

unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin

norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și

previzibile.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamantele au declarat recurs, arătând, pe de

o parte, că hotărârea dată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod, precum

și faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentele reclamante

susțin că deși prin motivele de apel au invocat faptul că tribunalul a încălcat

ordinea de soluționare a excepțiilor în sensul că a soluționat mai întâi

excepția inadmisibilității acțiunii, lăsând nesoluționate excepțiile privind

necompetența materială și a celei privind lipsa calității procesuale pasive

invocate de pârâtul Consiliul Județean Botoșani, instanța de apel, în mod

greșit, a reținut că tribunalul a respectat dispozițiile art. 137 C. proc. civ.

privind ordinea de soluționare a excepțiilor. Susțin că soluția este greșită

întrucât potrivit dispozițiilor legale menționate, instanța era obligată să

cerceteze mai întâi excepția de necompetență materială deoarece numai o

instanță competentă putea verifica restul excepțiilor ridicate de pârât, apoi

să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive și în final să se

pronunțe pe excepția inadmisibilității acțiunii. Recurentele reclamante arată

că neprocedând în acest mod instanța a încălcat principiile privind rolul activ

al judecătorului, al disponibilității și al contradictorialității în procesul

civil.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

esență, recurentele reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit a

reținut că acțiunea este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 53/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În acest sens, arată că decizia în discuție nu este incidentă în speță întrucât

dispozițiile acesteia contravin practicii Curții Europene a Drepturilor Omului,

care prin condamnarea repetată a României a statuat că lipsirea petenților de

dreptul de a se bucura de bunul lor combinată cu absența oricărei despăgubiri

se constituie într-o încălcare a art. 1 din Convenție. În continuare, recurentele

reclamante susțin că negarea dreptului lor de a se adresa unei instanțe în

vederea restituirii terenului de care au fost deposedate, fără nicio

despăgubire, constituie o încălcare a art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, precum și art. 21 din Constituția României. Mai susțin că

în cauză erau aplicabile prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, potrivit cărora

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În acest context,

recurentele susțin că instanțele trebuiau să cerceteze mai întâi fondul cauzei

și apoi, unind excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul, să constate dacă

imobilul solicitat aparține sau nu unui terț dobânditor de bună-credință sau

dacă aduce atingere securității raporturilor juridice.

Analizând recursul

declarat, în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut, în cauză nefiind

încălcate formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs

ar fi fost întemeiat dacă instanțele ar fi pronunțat soluția în raport de

excepțiile procesuale nepuse în discuția părților, numai astfel fiind încălcate

principiile disponibilității și contradictorialității, drept consecință a

vătămării procesuale provocate părții care invocă nulitatea actului de procedură.

Or, câtă vreme

instanța de apel a analizat criticile reclamantelor referitoare la ordinea de

soluționare a excepțiilor și a constatat că tribunalul a respectat dispozițiile

art. 137 C. proc. civ. având în vedere că excepția de necompetență materială nu

mai putea fi pusă în discuție în condițiile în care prin Sentința civilă nr. 8

CC din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Suceava a fost învestit cu soluționarea

cauzei prin regulator de competență, iar cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a constatat că partea care avea interes să invoce

nesoluționarea acestei excepții era doar pârâtul care a invocat-o, în cauză nu

au fost încălcate formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod eronat afirmă recurentele

reclamante.

Nici motivul de

recurs privind greșita soluționare a cauzei din perspectiva inadmisibilității

acțiunii nu este întemeiat.

Astfel, prin Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a

imobilelor preluate de stat în perioada menționată, inclusiv a celor

expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt

condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau

moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt

măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în

cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin Decizia nr. 53

din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii s-a

statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că "aceste

dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001".

Dezlegările date

problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

În aplicarea legii și

a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional

și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care

persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al

lor, nu au acționat în justiție, în termenele și cu procedurile prevăzute de

legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci au rămas în pasivitate.

În speță, acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost formulată la

data de 17 iunie 2009 și vizează un imobil expropriat în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001 (față de care s-a realizat scopul exproprierii), fără plata

unei despăgubiri, conform susținerilor reclamantelor, și față de care nu s-a

urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest din urmă act

normativ (deși reclamantele aveau deschisă calea procedurii prevăzute de art.

11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001).

Reclamantele nu au

contestat măsura exproprierii și nici nu au făcut în vreun fel dovada că ar fi

exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că din motive independente de

voința lor nu au putut acționa în termenele legale în procedura judiciară

reglementată de această lege de reparație.

Dimpotrivă, invocând

caracterul abuziv al exproprierii, autorul reclamantelor și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ignorând

reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

O astfel de cerere nu

mai poate fi însă soluționată în procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr.

33/1994 care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor de

utilitate publică, așa cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr.

53/2007.

Așadar, raportat la

data introducerii acțiunii, respectiv, 17 iunie 2009, la Decizia în interesul

legii nr. 53/2007 (obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial,

în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.), precum și la dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (conform cărora persoanele interesate pot

revendica imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu excepția cazului în

care există o lege specială de reparație), legea incidentă în cauză este Legea

nr. 10/2001, care se aplică în mod prioritar și exclusiv, în virtutea

caracterului său de lege specială.

Concursul dintre

legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

ca atare în legea specială, chestiune ce a fost tranșată în sensul celor

arătate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată în materia revendicării.

Contrar celor arătate

în motivele de recurs, prin soluția adoptată nu au fost încălcate prevederile

Constituției sau dispozițiile internaționale în materia dreptului de

proprietate.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în temeiul acesteia există calea

contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum

există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care

se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prevalența Legii nr.

10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat

însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici

un bun actual și nici o speranță legitimă, situație față de care se constată că

nici această critică nu subzistă.

Pentru aceste

considerente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții T.A.C. și Ț.E. împotriva Deciziei nr. 31 din

19 iunie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ