ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4155/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 27 martie 2006, reclamanții L.I. și G.A. au chemat în judecată pârâții orașul Hârșova, prin primar și SC E.D. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în principal, obligarea pârâților la restituirea în natură și la lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a imobilului situat în Hârșova, imobil care de-a lungul timpului s-a aflat la nr. 10, 12, 14 sau la acordarea de despăgubiri în echivalent, pentru spațiile care nu pot fi restituite în natură; în subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților de a emite oferte de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent prin acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de despăgubiri.

La data de 16 iulie 2007, a fost înregistrată la Tribunalul Constanța, secția civilă, acțiunea reclamantului L.I. având ca obiect anularea dispoziției din 15 iunie 2007 prin care a fost respinsă notificarea din 2001, cu obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 2.000 mp și construcție, situat în Hârșova, jud. Constanța. Prin încheierea din data de 18 decembrie 2007, cele două acțiuni au fost conexate în condițiile art. 164 C. proc. civ., judecata lor continuând în Dosarul nr. 3265/118/2006. După două cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4344 din 24 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat Decizia civilă nr. 151 din 14 mai 2010 a Curții de Apel Constanta și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru administrarea probatoriului necesar stabilirii situației de fapt, având în vedere și toate mijloacele de apărarea invocate de părți.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că, în speță, obligativitatea administrării unor probe, respectiv o expertiză topo, în completarea probatoriului, având drept obiective: stabilirea identității terenului, a regimului juridic al acestuia, identificarea deținătorilor acestuia, precum și posibilitatea restituirii, dacă este liber, a fost stabilită de instanța de casare, în considerentele Deciziei nr. 4440 din 02 aprilie 2009 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. În acest context, instanța de recurs a stabilit că omisiunea instanței de trimitere de a stabili dacă în cuprinsul terenului de 1.800 mp există și teren liber, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., deoarece nelămurirea situației juridice a imobilului, a constituit motivul de casare și de reluare a judecății. Înalta Curte a mai observat că instanța de rejudecare nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanța supremă, limitându-se, în administrarea unui supliment la raportul de expertiză, întocmit la 11 noiembrie 2009, în a fixa ca obiective: identificarea terenului solicitat a fi restituit, astfel cum acesta este descris în actul de proprietate din anul 1925; precizarea împrejurării dacă există identitate între acel teren și cel situat în Hârșova, precum și dacă acesta este deținut de către SC E.D.

SA (fila 14 dosar apel); nici ulterior, când s-a dispus refacerea raportului de expertiză, la data de 21 aprilie 2010, obiectivul stabilit prin decizia de casare, în sensul de a se identifica dacă terenul în suprafață de 1.800 mp este ocupat în întregime de construcții, sau în parte liber, nu a fost urmărit a fi elucidat de instanța de rejudecare, acesta fiind omis a fi cercetat și cu ocazia completării raportului de expertiză, din data de 7 iulie 2010. Față de cele arătate, Înalta Curte a făcut aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (4) C. proc. civ. și a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, căreia i-a trimis cauza spre rejudecare, pentru a elucida și lămuri situația juridică a terenului, a stabili dacă, și în ce măsură, construcțiile edificate de autorul reclamanților au fost total sau parțial demolate, deoarece pe acest teren există un depozit, ce a fost doar parțial demolat.

În rejudecare, după casare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 102/ C din 26 septembrie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții L.I. și P.E. (moștenitoarea defunctei G.A.) și de pârâtul orașul Hârșova, prin primar. Curtea de Apel Constanța a constatat în prealabil că, din sentința civilă nr. 398 din 4 aprilie 2008 a Tribunalului Constanța, cei doi reclamanți nu au contestat soluția privind lipsa calității procesuale pasive a SC E. SA, soluție care a intrat astfel în autoritate de lucru judecat; apoi, chiar dacă apelul pârâtului orașul Hârșova nu este motivat, art. 292 C. proc. civ., obligă instanța de apel să verifice hotărârea primei instanțe sub toate aspectele, dar limitat la obligația stabilită în sarcina acestei părți, ceea ce înseamnă dispoziția de anulare a dispoziției din 15 august 2007 și obligarea de a acorda măsuri reparatorii în echivalent pentru teren și construcția demolată.

Totodată, s-a observat că împotriva Deciziei nr. 209 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, pârâtul orașul Hârșova nu a declarat recurs, poziție procesuală care s-a păstrat constantă și după pronunțarea Deciziei nr. 151/2010, când s-a stabilit în mod indubitabil că imobilul aflat în prezent la adresa din strada X a aparținut autorului reclamanților și că a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar pentru acesta reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii.

În plus, din Decizia nr. 4344 din 29 mai 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție reiese că rejudecarea s-a dispus pentru verificarea posibilității restituirii în natură a terenului, ceea ce înseamnă că instanța de recurs a pornit de la premisele existenței calității de proprietar a autorului reclamanților, a preluării abuzive a bunului notificat și a calității de persoană îndreptățită a reclamantului, rămânând de stabilit doar tipul de măsuri reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții. Din perspectiva imobilului naționalizat, curtea de apel a constatat că prin notificarea înregistrată la Primăria orașului Hârșova din 3 mai 2001, petentul L.I. a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafață de 2.000 mp și „construcție" situat în strada X, care ar fi aparținut autorilor lui L.I.

și L.A. și care ar fi trecut în proprietatea statului în mod abuziv fără titlu, prin colectivizare, devenind inițial sediu C.A.P. și apoi sediul administrativ al F.T.D.E.P. Constanța. Pentru acest imobil, SC E. SA apare în evidențele Primăriei orașului Hârșova ca proprietar pentru construcții în suprafață totală de 428 mp - dobândite în anul 1976 - și cu un teren în folosință în suprafață de 982 mp (adresa din 18 aprilie 2007-fila 121, Dosar nr. 3265/212 al Tribunalului Constanța - în care se mai arată că, pentru acest imobil, nu s-au găsit alte înregistrări începând cu anul 1958). Martorii audiați în ciclul procesual anterior (filele 105, 107 Dosar nr. 975/36/2009) au învederat că grajdurile naționalizate au fost inițial folosite ca depozit de piese și, ulterior, au fost demolate în totalitate cu excepția unui perete încorporat în garajele edificate de R.E.N.E.L.

F.T.D.E.E. Constanța, despre care s-a arătat în memoriul justificativ aferent proiectului din 1998 (fila 51 dosar) ca sunt „ziduri de umplutură". Conform autorizației din 02 septembrie 2008 pentru „modernizare sediu și (edificare) garaje și ateliere, sediul vechi a fost demolat și s-a ridicat un sediu nou; prin aceeași autorizație, s-a arătat că noua construcție are o suprafață totală de 322,6 mp fiind alcătuită din trei garaje, o magazie, două ateliere și un vestiar. Prin raportul de expertiză tehnică cadastrală întocmit de domnul B.D. (filele 64-73), din suprafața totală de 1.934,85 mp există doar o suprafață de 448,15 mp teren ocupat cu spațiu verde care se regăsește în jurul garajelor în partea de N și V și împrejurul noului sediu în V, S și E, restul terenurilor care nu sunt ocupate de construcțiile garajelor și sediului fiind ocupate de: o platformă betonată folosită pe post de depozit și o rampă auto; platformă betonată și căi de acces.

Referitor la construcțiile existente, expertul tehnic a concluzionat că toate construcțiile de pe teren (mai puțin sediul administrativ ridicat deja în anul 1998, deoarece apare în planurile anexate autorizației de construire din 1998, iar SC E. SA nu se găsește în posesia planurilor privind clădirea de birouri) au fost realizate în baza acestei autorizații. Aceste constatări ale expertului, coroborate cu așezarea construcțiilor pe teren: garajele edificate cu autorizație în extremitatea nordică, iar sediul în extremitatea sud estică, suprafața dintre clădiri fiind în întregime ocupată de platforme betonate, fac imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren.

Instanța de apel a reținut că instanța supremă a stabilit în jurisprudența sa constantă: „faptul că pe o porțiune de teren nu există construcții nu este un temei suficient pentru restituirea în natură a acelui teren reclamanților", atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenaj at pentru satisfacerea unor nevoi ale proprietarului noii construcții, față de care reclamanții nu pot invoca pretenții de restituire în natură.

Totodată, s-a reținut că Înalta Curte apreciază că „este necesar a se face distincția între noțiunile de "teren liber" și "teren liber ce poate fi restituit în natură", știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale". În motivarea deciziei, curtea de apel a arătat că interpretarea dată de instanța supremă este pe deplin explicabilă din perspectiva Legii nr. 10/2001 care, deși folosește destul de frecvent sintagma „teren liber" (art. 7 alin. (1), art. 10, art. 2), nu o definește, iar H.G. nr. 250/2007 nu cuprinde decât soluții particulare ale unor situații concrete în care s-ar putea găsi terenul preluat abuziv.

Astfel, instanța de apel a subliniat că sintagma „teren liber" nu poate avea niciodată înțelesul restrâns ca „teren pe care nu sunt edificate construcții", deși în art. 10 pare a se face o distincție antinomică între „teren liber" și „teren ocupat de construcții/teren pe care s-au edificat construcții". Aceasta pentru că, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit o aplicare a noțiunii autonome, specifică legii privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, care obligă la restituirea în natură a terenului liber din punct de vedere juridic, fără ca înțelesul expresiei să rezulte din simpla interpretare literală a termenilor care o alcătuiesc.

Prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare; pentru explicitarea conținutului acestei dispoziții, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost completate cu art. 17 pct. 3, prin care prin noțiunea «teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995» se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

De asemenea, s-a reținut că intervenția legiuitorului a fost binevenită nu doar din perspectiva frecvenței întâlnirii în practică a situațiilor vânzării doar a unor locuințe în baza Legii nr. 112/1995, fără a se reglementa și situația juridică a terenului care folosea la buna utilizare a casei, ci și din perspectiva faptului că art. 10 și 11 din Lege creează aparența că nu ar reglementa și situația existenței unor construcții ale unui terț (adică nu ale unităților deținătoare) pe terenul pentru care se solicită măsuri reparatorii. în plus, se exceptează de la restituirea în natură suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și cea afectată altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale (în sine, textul este un argument că terenul, care nu este liber înseamnă mai mult decât suprafață construită).

Or, adăugând la „suprafața ocupată de construcții noi" (care înseamnă, efectiv, amprenta pe sol a construcțiilor) doar două situații „suprafețe afectate servitutilor legale" și „suprafețe afectate amenajărilor de utilități publice" (definit de art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007), legiuitorul a dat impresia că omite situațiile în care, pe terenul preluat abuziv, care este administrat de unitățile deținătoare, un terț dobândește proprietatea unei construcții, iar dreptul său nu poate fi pus la îndoială (ceea ce înseamnă că trebuie respectat, iar notificantul nu poate emite nicio pretenție referitoare la imobilul astfel calificat); mai mult, caracterul excepțional al soluției restituirii în echivalent, care înseamnă o derogare de la principiul restituirii în natură, impus de art. 7 alin. (9), ar justifica, oarecum, concluzia că enumerarea de la art. 10 alin. (2) și art. 2 alin. (3) ar fi una limitativă.

Raționamentul este greșit pentru că, în art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a reglementat un exemplu de situație în care terenul nu este liber; apoi, vorbind despre „noi construcții autorizate", în lege nu se face distincție între titularul dreptului de proprietate, ca fiind unități deținătoare sau un terț, astfel că nici interpretul nu poate să o facă. Este însă reglementată doar situația amenajărilor de utilitate publică (prin definiție, aparținând unei entități dintre cele enunțate la art. 21 alin. (1)), iar nu și ipoteza terțului care, pentru a se putea „bucura" (art. 480 C. civ.) de bunul său trebuie să aibă și folosința unui teren, folosință care nu poate fi încadrată nici în categoria „amenajări de utilități publice" și nici „servitutilor legale" (ea însăși o sintagmă cu sens discutabil aici, din moment ce, vorbind despre „servitutile stabilite de lege", vechiul C. civ.

se referea în realitate la modalități de determinare a conținutului dreptului de proprietate și a limitelor exercițiului acestuia). De aceea, rațiunea care a condus la instituirea excepției de la restituirea în natură a terenului aferent imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este pe deplin aplicabilă și împrejurării în care un terț dobândește proprietatea unei construcții de pe terenul preluat abuziv. Dobândind proprietatea construcției (printr-un act a cărui legalitate nu mai poate fi contestată sau într-un mod originar, prin edificare autorizată) titularul acestui drept trebuie să aibă posibilitatea deplinei exercitări a atributelor acestuia, în special usus și fructus.

În speță, instanța de apel, cercetând atent configurația proprietății SC E. SA asupra construcțiilor edificate pe terenul a cărui restituire în natură se solicită, a constatat că acest teren are o formă dreptunghiulară cu latura mai mică situat pe strada X (DN 22) a cărei deschidere la stradă este ocupată de garajele construite cu autorizație. Latura lungă a acestui dreptunghi este ocupată de construcții situate foarte aproape de hotar pe o lungime totală de 29,53 m din cei 61,99 m ai lungimii laturii; astfel, între construcția reprezentând sediul SC E. SA și proprietatea lui G.C. este o bucată de teren cu deschidere la stradă de 8,88 m.p.

măsurată de la peretele clădirii; între garaj și sediu deschidere la stradă măsoară 23,58 mp care include și poarta de acces în curtea interioară lată de 6,3 m. Această configurație: cu cele două clădiri situate pe laturile nordică și respectiv sudică vestică cu garajele în care intrarea se face din interiorul curții (anexe autorizație, fila 54, 55 dosar), cu ocuparea curții în proporție de peste 75% de platforme betonate cu destinație precisă (rampe auto, depozitare transformatoare, căi de acces la garaje și magazii), face ca, din întreaga suprafață de 1.934,85 mp, nicio parte să nu poată fi restituită în natură.

Imposibilitatea restituirii în natură rezultă din perspectiva folosinței la care SC E. SA este îndreptățită și care include justa utilizare a acelor două corpuri de clădire, ceea ce înseamnă atât existența unor suprafețe aferente imobilelor împrejurul acestora și posibilitatea folosirii celor trei garaje cu utilizarea singurei căi de acces de pe strada X, cât și o lesnicioasă legătură în corpul de clădire conținând birouri și corpul conținând garaje și magazii; aceasta înseamnă că nu se poate acorda în natură apelanților o suprafață de teren care s-ar găsi între cele două edificii. Curtea de apel a reținut, totodată, că nu se poate restitui în natură niciun teren care s-ar găsi între sediul administrativ și proprietatea lui G.C., pentru că buna administrare a clădirii impune existența unei suprafețe de teren libere care să permită inclusiv accesul unor mijloace de stingere a incendiilor (art. 24 lit. b) din H.G.

nr. 525/1996), instanța trebuind să aibă în vedere situația că pentru construcțiile comerciale trebuie asigurate accese carosabile separate pentru consumatori și personal, cu alei carosabile și parcare în interiorul amplasamentului, precum și platforme de depozitare, accese mașini și utilaje speciale separate de aleile carosabile destinate consumatorilor (art. 4.3 din anexa nr. 4 a H.G. nr. 525/1996).

Față de aceste considerente, cum noul sediu administrativ este constituit anterior anului 1980, iar garajele și magaziile în urma emiterii autorizației din 2 septembrie 1998 (expertul imobiliar concluzionând că toate construcțiile noi sunt realizate în baza acestei autorizații), deoarece vechile construcții preluate abuziv de stat au fost demolate, cu excepția unui zid care a fost încorporat în garaje (ce constituie un imobil care nu poate fi încadrat în prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001), instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a dispus acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul și construcția demolată, respingând solicitarea de restituire în natură. Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanții L.C.

și L.G.G. (moștenitorii reclamantului L.I. - decedat), în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul restituirii în natură a celor două loturi de teren libere de construcții în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv a terenului în suprafață de 463,48 mp, precum și a terenului în suprafață de 1.060,16 mp. Recurenții-reclamanți au invocat încălcarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia ar fi trebuit să se dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafață de 463,48 mp Instanța de apel a ignorat expertizele topo efectuate în cauză. În mod nelegal, Curtea de Apel Constanța a stabilit ca drum de acces un drum de pământ (spațiu verde cu suprafața de 448,15 mp) și a înlăturat accesul firesc făcut și în prezent din stradă pe platforma de asfalt și cea de piatră 2, 3, 4 și 5 - potrivit numerotării din planul cadastral anexă la ultima expertiză efectuată.

Împrejurarea că terenul liber cu destinația de spațiu verde - dată nu de vreun plan urbanistic zonal, ci de situația de fapt existentă - nu este afectat niciunei utilități sau afectațiuni este de natură să demonstreze că nu există nici un impediment la restituirea în natură a acestuia. Așadar, raportat la regimul juridic al terenului, măsura nerestituirii acestuia nu a fost aplicată legal, întrucât nu s-a dat eficiență principiului restitutio in integrum care stă la baza legii de reparație. Recurenții-reclamanți au invocat încălcarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul căruia ar fi trebuit să se dispună restituirea în natură a terenului liber în suprafață de 1.060,16 mp. Instanța de apel a considerat în mod nelegal că platformele betonate în suprafață totală de 976,6 mp ar fi fost realizate respectându-se prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.

În expertiza efectuată în apel, expertul a arătat că lucrările la platforma betonată se presupun a fi executate în baza autorizației de construcție din 2 septembrie 1998, neexistând, spre a fi supus verificării, proiectul pentru autorizarea construcțiilor. Expertul a menționat că nu există proces-verbal de recepție finală a lucrării, neputându-se astfel verifica în ce măsură au fost respectate dispozițiile autorizației de construcție. În această situație, instanța de apel ar fi trebuit să constate că respectivele construcții nu sunt autorizate potrivit legii, fiind astfel incidente dispozițiile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care impun restituirea în natură a construcțiilor neautorizate efectuate după data de 1 ianuarie 1990. Practica judiciară a decis în mod constant că, într-o astfel de situație se impune restituirea în natură a terenurilor.

Mai mult, în certificatul de urbanism din 30 iunie 1998 se menționează că terenul pe care se vor efectua construcțiile nu este în proprietatea titularului autorizației de construcție 2 septembrie 1998 - Renel - filiala de transport energie electrică Constanța. Totodată, recurenții au arătat că instanța de apel interpretează dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin analogie cu prevederi asemănătoare din Legea nr. 112/1995., situație care nu este permisă decât dacă judecătorul nu găsește o normă corespunzătoare aplicabilă speței dedusă judecății. Or, Legea nr. 10/2001 are prevederi clare în privința terenurilor care pot face obiectul restituirii. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Reformarea unei hotărâri în recurs se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., nu și pentru motive de netemeinicie. Așadar, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. De aceea, la situația de fapt deja stabilită, urmează a fi analizate din perspectiva disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile recurenților-reclamanți privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, față de principiul restituirii în natură a imobilelor prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul posibilității restituirii în natură a suprafețelor de teren solicitate de reclamanți (463,48 mp și respectiv, 1.060,16 mp), instanța de apel a constatat din analizarea probatoriului administrat că, din suprafața totală de 1.934,85 mp există doar o suprafață de 448,15 mp teren ocupat cu spațiu verde care se regăsește în jurul garajelor în partea de N și V și împrejurul noului sediu în V, S și E, restul terenurilor care nu sunt ocupate de construcțiile garajelor și sediului fiind ocupate de: o platformă betonată folosită pe post de depozit și o rampă auto; platformă betonată și căi de acces. Coroborând concluziile expertului cu așezarea construcțiilor pe teren, curtea de apel a constatat că, garajele edificate cu autorizație se află în extremitatea nordică, iar sediul în extremitatea sud estică, suprafața dintre clădiri fiind în întregime ocupată de platforme betonate, ceea ce face imposibilă restituirea în natură a vreunei suprafețe de teren.

Această configurație: cu cele două clădiri situate pe laturile nordică și respectiv sudică vestică cu garajele în care intrarea se face din interiorul curții, cu ocuparea curții în proporție de peste 75% de platforme betonate cu destinație precisă (rampe auto, depozitare transformatoare, căi de acces la garaje și magazii), face ca, din întreaga suprafață de 1.934,85 mp, nicio parte să nu poată fi restituită în natură.

Instanța de apel a constatat și faptul că imposibilitatea restituirii în natură rezultă și din perspectiva folosinței la care SC E. SA este îndreptățită și care include justa utilizare a acelor două corpuri de clădire, ceea ce înseamnă atât existența unor suprafețe aferente imobilelor împrejurul acestora și posibilitatea folosirii celor trei garaje cu utilizarea singurei căi de acces de pe strada Decebal, cât și o lesnicioasă legătură între corpul de clădire conținând birouri și corpul conținând garaje și magazii; aceasta înseamnă că nu se poate acorda în natura reclamanților o suprafață de teren care s-ar găsi între cele două edificii. Apoi, s-a constatat că nu se poate restitui în natură niciun teren care s-ar găsi între sediul administrativ și proprietatea lui G.C., pentru că buna administrare a clădirii impune existența unei suprafețe de teren libere care să permită inclusiv accesul unor mijloace de stingere a incendiilor (art. 24 lit. b) din H.G.

nr. 525/1996), instanța trebuind să aibă în vedere situația că pentru construcțiile comerciale trebuie asigurate accese carosabile separate pentru consumatori și personal, cu alei carosabile și parcare în interiorul amplasamentului, precum și platforme de depozitare, accese mașini și utilaje speciale separate de aleile carosabile destinate consumatorilor (art. 4.3 din anexa nr. 4 a H.G. nr. 525/1996). În ceea ce privește construcțiile existente, instanța de apel a reținut că noul sediu administrativ este constituit anterior anului 1980, iar garajele și magaziile în urma emiterii autorizației din 2 septembrie 1998 (expertul imobiliar concluzionând că toate construcțiile noi sunt realizate în baza acestei autorizații), deoarece vechile construcții preluate abuziv de stat au fost demolate, cu excepția unui zid care a fost încorporat în garaje (ce constituie un imobil care nu poate fi încadrat în prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001).

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că, în mod corect prima instanță a dispus acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul și construcția demolată, respingând solicitarea reclamanților de restituire în natură. Analizând criticile formulate de reclamanți prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că, la situația de fapt pe deplin stabilită, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 10 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii. Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Alin. (2) reglementează situația terenurilor pe care au fost edificate construcții noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptățită a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Iar alin. (3) dispune restituirea în natură a terenurilor pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare și demontabile. Așa cum în mod corect susțin recurenții-reclamanți, Legea nr. 10/2001 consacră prin art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9, principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări și numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

Însă, principiul priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură. Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 10, mai sus enunțate, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent. Față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a normelor metodologice de punere în aplicare a acestor prevederi, este necesar să se facă distincția între noțiunile de „teren liber" și „teren liber ce poate fi restituit în natură", știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.

Legea are în vedere restituirea în natură a suprafețelor care nu sunt supuse niciunei afectațiuni, respectiv construcții terestre noi autorizate, căi de acces, amenajări subterane sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a amenajărilor, precum și spații verzi ce reprezintă o amenajare de utilitate publică, ce are în vedere nevoile comunității. Or, în speță, instanța de apel nu a identificat, în baza probelor de la dosar, suprafețe de teren ce pot fi restituite în natură, întrucât ar fi libere în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a constatat că suprafețele de teren a cărei restituire în natură se solicită sunt ocupate de construcții, sunt afectate de amenajări în accepțiunea legii speciale și întregul imobil constituie un ansamblu funcțional, motiv pentru care în mod corect, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul și construcția demolată.

Drept urmare, sunt nefondate și nu pot fi reținute criticile formulate de recurenți privind încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001. Nefondată este și critica privind interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin analogie cu prevederi asemănătoare din Legea nr. 112/1995. Astfel, instanța de apel a făcut o amplă explicitare a noțiunii de teren aferent unui imobil, prin care se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință. În această analiză, instanța de apel a exemplificat - art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform căruia nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și dispozițiile din normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Așadar, instanța s-a raportat la aceste prevederi legale tocmai pentru a interpreta noțiunea de teren liber în accepțiunea legii speciale aplicabile - Legea nr. 10/2001, însă curtea de apel nu și-a sprijinit soluția adoptată pe aceste dispoziții, ci pe interpretarea și aplicarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, precum și a altor prevederi din această lege specială și din normele de aplicare, incidente în speță. În ceea e privește natura măsurilor reparatorii acordate reclamanților pentru imobil - măsuri reparatorii în echivalent - este de reținut că potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot Atanasiu, la 17 aprilie 2013, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of.

Partea I nr. 278 din 17 mai 2013. Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură și se aplică inclusiv persoanelor care dețin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în condițiile prevăzute art. 41 și art. 21 din Lege. În acest context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241). Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamanților fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.C. și L.G.G. împotriva Deciziei nr. 102/ C din data de 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2013.