ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7339/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul S.D. a

chemat în judecată Înalta Curte de Casație și Justiție, nemulțumit fiind de

răspunsul primit prin adresa nr. 10/B din 05 decembrie 2011 la cererea sa

adresată acestei instanțe de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că instanța supremă i-a obstrucționat ultima

cale de atac privind recursul extraordinar declarat împotriva deciziei penale

nr. 341 din 09 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr.

23684/215/2010, demers pe care l-a inițiat la data de 24 martie 2011.

Prin sentința civilă

nr. 299 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul S.D.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că actul contestat, respectiv adresa nr.

10B/05 decembrie 2011 emisă de Î.C.C.J. prin care s-au comunicat reclamantului răspunsuri

la memoriul (recursul extraordinar) înaintat acestei instanțe la data de 24

martie 2011 cu privire la decizia penală nr. 341 din 09 martie 2011 a Curții de

Apel Craiova pronunțată în Dosarul nr. 23684/215/2010, nu este un act administrativ

în sensul dispozițiilor legii mai sus arătate, astfel ca nu poate face obiectul

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ în temeiul

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentința civilă

nr. 299 din 3 aprilie 2012 a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul S.D.,

solicitând casarea acesteia.

În motivarea cererii de

recurs, s-a susținut că instanța de fond era obligată a face calificarea corectă

a actului contestat și încadrarea acțiunii, și, în consecință, în condițiile în

care constata că actul nu poate face obiectul controlului de legalitate exercitat

de instanța de contencios administrativ în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, să o direcționeze cererea către instanța competentă.

Recurentul a mai susținut

că dispozițiile art. 1, art. 8, art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 au fost greșit interpretate de către prima instanță, că răspunsul

Î.C.C.J. a fost primit după 9 luni și alte investigații, reprezentând o obstrucționare

a acțiunii în recurs, în înțelesul și interpretarea legii.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat.

Astfel, reclamantul a

supus examinării instanței de judecată adresa nr. 10B/05 decembrie 2011, prin care

Î.C.C.J. face cunoscut reclamantului, ca răspuns la memoriul adresat la 25

martie 2011, faptul că împotriva hotărârilor definitive prin care au fost soluționate

plângerile împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de trimitere în

judecată, dispozițiile procedurale penale nu prevăd posibilitatea exercitării căii

de atac extraordinare a revizuirii, însă daca stăruie în formularea cererii de revizuire,

aceasta trebuie adresată personal , conform art. 397 alin. (1) C. proc. pen., procurorului

de la parchetul instanței care a judecat cauza în primă instanță.

Potrivit art. 2 lit.

f) din Legea nr. 554/2004, în sensul legii, contenciosul administrativ reprezintă

„activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente

potrivit legii organice, a litigiilor in care cel puțin una din părți este o autoritate

publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a

unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termen

legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept

sau la un interes legitim.

Astfel, așa cum a reținut

și instanța de fond, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii directe în contencios

administrativ este și cea privind natura actului a cărui legalitate se contestă,

și anume cea de act administrativ tipic sau asimilat, astfel cum este el definit

prin art. 2, alin. (1). lit. c) și art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004.

Textul de lege definește

actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ,

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării

ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi

juridice.

Același text de lege asimilează

actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu

răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte constată

că, în speță, adresa supusă cenzurii instanței de contencios administrativ nu îndeplinește

nici una dintre condițiile impuse de lege pentru a fi calificată ca act administrativ,

motiv pentru care în mod corect acțiunea reclamantului-recurent a fost respinsă

de către instanța de fond.

Neîntemeiate sunt și criticile

recurentului privind pasivitatea judecătorului fondului, care ar fi trebuit, în

opinia recurentului-reclamant, constatând că actul nu poate face obiectul controlului

de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ în temeiul art.

1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să trimită cauza spre soluționare altei secții

sau instanțe.

Astfel, în virtutea principiului

disponibilității, instanța de judecată este ținută de temeiul de drept invocat de

către părți și de cadrul procesual conturat de acestea prin cererea de chemare în

judecată.

Or, se constată că, prin

cererea sa, recurentul-reclamant a ales să se adreseze instanței de contencios administrativ,

invocând ulterior, în precizările de acțiune depuse, dispozițiile Legii nr. 554/2004

și aducând argumente în sensul calității sale de persoană vătămată în sensul dat

de art. 2 alin. (1) pct. a) din același act normativ.

În aceste condiții, în

mod corect s-a considerat instanța de fond legal și exclusiv învestită și, procedând

în cadrul conturat de dispozițiile legale invocate de către reclamant, raportat

la acestea, a pronunțat o soluție legală și temeinică.

Pentru aceste considerente,

constatând că nu sunt motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, în

temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul S.D.

împotriva sentinței civile nr. 299 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie

2013.