ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2305/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 20 noiembrie 2003, M.A., D.L. și H.A. au contestat Decizia nr. A/8131 din 16 octombrie 2003 emisă în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, de M.A.N., prin care s-a admis în parte notificarea formulată de cei în cauză, la 26 octombrie 2001 și li s-a restituit în natură terenul în suprafață de 2.004,36 mp, situat în localitatea Băile Olănești, județ Vâlcea, pentru restul suprafeței solicitate, competența de soluționare fiind declinată în favoarea Academiei Române. Contestatorii au solicitat restituirea în natură a suprafeței totale în legătură cu care au formulat notificarea - 4.500 mp - reprezentând 2 lacuri, teren aferent și alei, amplasate pe raza localității Băile Olănești, județul Vâlcea, precum și contravaloarea fructelor civile - culese, sau nu, de către pârât - pe ultimii 3 ani, anterior demersului judiciar, apreciată la suma de 500.000.000 lei.

După un prim ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 3239 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, urmare admiterii recursurilor declarate de reclamanți și pârât, s-au casat ambele hotărâri pronunțate în fond și apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare tribunalului. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că, din conținutul actelor normative invocate de pârât (O.G. nr. 39/2002, aprobată prin Legea nr. 251/2002) nu rezultă cu certitudine în administrarea cui se află imobilul în litigiu, pentru stabilirea exactă a regimului juridic al acestuia impunându-se introducerea în cauză a Academiei Române. Tot astfel, odată stabilit deținătorul terenului, instanțele urmează a proceda la identificarea precisă a acestuia, sub aspectul întinderii și vecinătăților, și analizarea în detaliu a cererilor formulate pe calea notificării.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat capătul principal al cererii introductive, având ca obiect contestația formulată împotriva Deciziei nr. A/8131 din 16 octombrie 2013 și a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata fructelor civile, pentru ultimii trei ani, anteriori demersului judiciar. Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 407/A din 25 iunie 2009, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că tribunalul nu s-a conformat indicațiilor date prin decizia de casare, limitându-se doar la a introduce în cauză Academia Română și a luat act de faptul că părțile nu au solicitat alte probe în susținerea cererii principale.

Rejudecând, în al treilea ciclu procesual, urmare casării și respectiv desființării hotărârilor anterioare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 946 din 26 aprilie 2012, a admis în parte cererea formulată de reclamanții M.A., D.L. și H.A., în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și Academia Română. A respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea deciziei de restituire din 16 octombrie 2003 emisă de pârâtul M.A.N. A dispus restituirea în natură de către pârâtul M.A.N., către reclamanți, a terenului în suprafață de 2.494 mp care face parte din imobilul cu suprafață totală de 14.196 mp situat în „Cazarma X”, or. Băile Olănești, ce a primit umărul cadastral X, pe baza documentației din 04 noiembrie 2009 avizată de O.C.P.I.

Vâlcea, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică omologat de instanță, întocmit de expert tehnic judiciar în specialitate topografie - geodezie-cadastru, S.I. A obligat pârâtul M.A.N. la plata către reclamanta M.A. a sumei de 5.956,17 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat și onorariu de expert). Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că cele două lacuri solicitate de părți nu aparțin Complexului Olănești (care în prezent este în subordinea Spitalului Elias ce se află în administrarea Academiei Române) și „par” că au fost predate către U.M. X București, ca teren aferent Vilei P. (cazarma X Olănești). Rezultă astfel că M.A.N.

este administratorul acestora. Din actele de predare, mai reține tribunalul, rezultă că Vila P. avea 2 lacuri cu suprafața însumată de 2.039 mp, mai mică decât suprafața de 4.500 mp, solicitată de părți. Or, expertul care a efectuat expertiza topografică în acest ciclu procesual a reținut că suprafața acestora, de 2.494 mp, face parte din suprafața totală de 14.196 mp, situată în, Cazarma X, or. Băile Olănești care a primit nr. cadastral pe baza documentației din 04 noiembrie 2009 avizată de O.C.P.I. Vâlcea. Aceeași suprafață a fost identificată ca fiind aferentă celor două lacuri solicitate de reclamanți și de către expertul care a întocmit prima expertiză tehnică topografică la fond - fila 153 și urm Dosar nr. 4309/2003.

Se reține astfel că deși reclamanții solicită restituirea unei suprafețe de 4.500 mp reprezentând 2 lacuri, din acte rezultă că M.A.N. are în administrare o suprafață de 2.039 mp, iar în concret o suprafață de 2.454 mp, identificată la fata locului de către experți. Cu privire la legalitatea deciziei contestate, prima instanță a reținut că aceasta nu a făcut referire în niciun fel, la terenurile cu destinația de lacuri solicitate de reclamanți și care nu fac parte din Complexul Olănești, pentru care pârâtul a declinat dosarul către Academia Română. Ca atare, se arată, pârâtul M.A.N. nu a soluționat cererea reclamanților cu privire la aceste lacuri.

Chiar dacă terenul în suprafață de 2.454 mp identificat de experți apare ca fiind afectat de elemente de sistematizare, pentru faptul că acesta reprezintă o „oază” între alte terenuri ale reclamanților (imobilul se învecinează pe toate laturile cu alte terenuri ale reclamanților) rezultă că nemișcătorul nu este destinat uzului public, ci privat, astfel că nimic nu împiedică restituirea în natură a terenului. Soluționând „apelurile” declarate împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel Bucureșt, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 26/A din 23 ianuarie 2014, a schimbat în parte sentința, în sensul că, urmare admiterii în parte a cererii, a anulat în parte Decizia nr. A/8131 din 16 octombrie 2003 emisă de M.A.N., cu privire la soluția de declinare a competenței în favoarea Academiei Române.

A obligat pârâtul M.A.N. să propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, în favoarea reclamanților, pentru suprafața de 2.494 mp teren, care face parte din imobilul situat în orașul Băile Olănești, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert Stanciu Iulică. A menținut dispoziția din sentință cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, potrivit probatoriului administrat, lacul cu nuferi și terenul aferent, ce fac obiectul demersului judiciar, nu au trecut niciodată în administrarea Academiei Române.

Astfel, terenul în cauză este aferent Vilei „P.” și reprezintă, împreună cu suprafața ce a fost restituită deja, prin decizia M.A.N., grădina vilei, respectiv cazarma - Olănești, încă din anul 1992. Probele cauzei atestă că terenul în litigiu împreună cu Vila P. au fost predate în anul 1992 de Sanatoriul Militar Olănești către reprezentanții M.A.N prin Ordinul nr. 4902/1992, pentru Cazarma. Așadar, imobilul în cauză nu a făcut obiectul O.G. nr. 39/2002, acesta neaflându-se în patrimoniul fostului Sanatoriu Olănești, la data apariției ordonanței. Prin procesul verbal din 1992, încheiat între Sanatoriul Olănești și U.M.

X, s-a procedat la predarea-primirea terenului aferent vilei Plopul (cazarma 3158 Olănești), în suprafața de 62.367 mp Potrivit documentației aferente, suprafața de teren solicitată de către intimați făcea parte din suprafața totala predată, fiind individualizată sub denumirea de Parcela Lac, în suprafața de 1.170 mp, respectiv Parcela Lac, în suprafața de 869 mp Însă, cazarma (reprezentând terenul revendicat din prezenta cauza) nu a făcut obiectul predării către Academia Romana, nefiind inclusă în lista bunurilor de la poziția din O.G. 39/2002. În aplicarea acestei ordonanțe, aprobată cu modificări prin Legea nr. 251/2002 s-a încheiat Protocolul din 28 februarie 2002 de predare a bunurilor ce au trecut din administrarea M.A.N în administrarea Academiei Romane.

Protocolul a fost urmat de încheierea procesului-verbal de predare-primire unde se arată că, patrimoniul imobiliar aflat în folosința Complexului Olănești, compus din construcții, rețele, și amenajări terenuri, se predă conform Anexei 6. Or, în enumerarea din această lista anexă, nu se regăsește la capitolul imobile: Clădiri, lacuri, terenuri și Cazarma. De asemenea, în situația activelor imobilizate, aflate în administrarea Academiei Romane, anexă la Bilanțul contabil din 31 decembrie 2003, la rubrica amenajări și terenuri nu figurează niciun teren, valoarea contabilă fiind nulă. Nici în situația mijloacelor fixe ce alcătuiesc domeniul public al statului, la bunurile aflate în administrarea Academiei Romane prin Spitalul Elias, nu se regăsesc suprafețele de teren revendicate, singurele terenuri menționate fiind două drumuri pietruite cu balast, drum acces Sanatoriu, drum asfalt intrare principală și drum pasat cu bolovani.

Tot astfel, prin adresa din 2002, M.A.P. - O.N.C., a arătat că cele două lacuri sunt în administrarea M.A.N conform registrului parcelar, fiind individualizate la poz. 16 și 17 din acest registru. De asemenea, din extrasul de carte funciară emis de O.C.P.I. Vâlcea, și din anexele acestuia atașate la filele 83-85 din dosarul C.A.B, reiese că este notat dreptul de administrare în ceea ce privește imobilul în litigiu în favoarea M.A.N. Totodată, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, reiese că a fost identificat în speță terenul în suprafață de 14.196 mp, proprietar fiind Statul, administrator M.A.N., cât și terenul de 2.004,36 mp care face obiectul Deciziei nr. 8131/2003, și terenul în litigiu în suprafață de 2.949 mp, cu privire la care se reține că face parte din suprafața totală de 14.196 mp, situat în orașul Băile Olănești care a primit nr. cadastral pe baza documentației din 04 noiembrie 2009, avizată de O.C.P.I.

Vâlcea. Împotriva hotărârii sus-menționate, au declarat recurs în termen legal reclamanții M.A., H.A. și D.L. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, critică decizia, după cum urmează: - soluția, sub aspectul imposibilității restituirii în natură, nu a fost motivată în fapt și în drept. - au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale referitoare la obligativitatea restituirii în natură, făcându-se eronat trimitere la prevederile art. 1 alin. (2) al Legii nr. 165/2013. - astfel, nu s-a lămurit dacă, în cauză, într-adevăr terenul revendicat este afectat de lucrări de sistematizare, dacă acestea sunt funcționale și ce „obiectiv” deservesc, raportul de expertiză neconținând nicio mențiune în acest sens.

- trebuia reținut că Statul nu deține niciun titlu valabil de proprietate pentru terenul revendicat, în sensul Legii nr. 10/2001 și nr. 223/1998. - nu s-a cercetat dacă, în legătură cu imobilul notificat, există servituți legale sau amenajări de utilitate publică, simpla împrejurare că pe acesta se află două guri de vizitare canal și un traseu de canalizare, nefiind în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, către reclamanți. - decizia din apel este nelegală și prin prisma faptului că obligă M.A.N. să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 21 alin. (6) și (7) din Legea nr. 165/2013, fiind nesocotite dispozițiile Deciziei nr. 20/2007, dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii.

La data de 24 iunie 2014, recurenții-reclamanți, au invocat motivul de ordine publică al greșitei calificări, de către curtea de apel, a căii de atac exercitată împotriva sentinței nr. 946 din 26 aprilie 2012, dată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, solicitând în temeiul art. 304 pct. 1 raportat la pct. 3 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei curții de apel, în vederea soluționării recursului. Se arată că prima instanță a soluționat cauza la data de 26 aprilie 2011, după intrarea în vigoare a modificărilor operate prin Legea nr. 202/2010, astfel că, împotriva sentinței pronunțată de tribunal, calea de atac era recursul, iar nu apelul, astfel cum în mod greșit a fost calificată.

Se face trimitere la dispozițiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora, dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării în vigoare și proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche. Ca atare, hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac și termenelor prevăzute de legea nouă. Recursul se privește ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică vizând calificarea greșită a căii de atac. Se constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinței nr. 946 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Conform art. 26 al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca și a Legilor nr. 31/1990 și nr. 221/2009) numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei „dacă nu s-a pronunțat o hotărârea în cauză”, este lipsită de relevanță împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condițiile în care celelalte hotărâri date de prima instanță au fost casate, respectiv desființate. Or, chiar conform prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căreia a fost inițiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu există din punct de vedere juridic. Tot astfel, o hotărâre desființată, cum este sentința din cel de-al doilea ciclu procesual, nu poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect și cu atât mai puțin, nu poate influența exercițiul căilor de atac.

În prezenta cauză, sentința nr. 919 din 21 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureșt, secția a III-a civilă, dată în primul ciclu procesual a fost casată - împreună cu Decizia nr. 205/A din 7 iunie 2005 a Curții de Apel București - în calea de atac a recursului, cauza fiind trimisă spre rejudecare, la prima instanță. Ulterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a pronunțat sentința nr. 1582 din 14 octombrie 2008 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, desființată la rândul ei, prin Decizia nr. 407/A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel Bucureșt, secția a III-a civilă, cauza fiind din nou trimisă spre rejudecare, primei instanțe. Tribunalul a pronunțat o nouă hotărâre (sentința nr. 946 din 26 aprilie 2012) singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât și dispoziției de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc.

civ. de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional. Or, la această dată, așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința pronunțată în cel de-al treilea ciclu procesual, nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului. Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 „privind organizarea judiciară”, ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.L., H.A. și M.A. împotriva Deciziei nr. 26/A din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre soluționare aceleiași instanțe, în vederea judecării recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 946 din 26 aprilie 2011 a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.