ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3601/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 401 din data de 06 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost condamnat inculpatul P.G.F., recidivist, după cum urmează: În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, modificat prin Legea nr. 230/2010, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 introdus prin O.G. nr. 79/2005 și a art. 13 C. pen., infracțiunea de trafic de persoane, victimă P.A., faptă din vara anului 2004, la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.

În baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a menținut beneficiul liberării condiționate acordat inculpatului P.G.F. cu datele de stare civilă precizate mai sus, pentru restul de pedeapsă de 581 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată acestuia prin sentința penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 martie 2002 a Curții de Apel Ploiești, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001 și din care inculpatul a fost liberat condiționat la data de 20 ianuarie 2004 rămânând neexecutat restul de 581 zile închisoare precizat anterior. În baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 introdus prin O.G. nr. 79/2005, infracțiunea de trafic de persoane, în formă calificată faptă din perioada decembrie 2005 - ianuarie 2006, la 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege ca pedeapsă complementară. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1), (2) și (3) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului urmând ca în final acesta să execute pedeapsa cea mai grea, și anume aceea de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de disp. art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege ca pedeapsă complementară.

S-au aplicat dispozițiile art. 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a lege. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reținerii și arestări sale preventive începând cu data de 11 iunie 2008 la 19 iulie 2008, inclusiv. S-a luat act că partea vătămată A.O.R. nu s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatului P.G.F., nesolicitând daune materiale sau morale de la acesta și a obligat inculpatul la 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 76/D/P/2008 din 24 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.LC.O.T.

- Biroul Teritorial Prahova (cauză disjunsă din Dosarul nr. 10/D/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.LC.O.T. - Biroul Teritorial Prahova), s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.G.F., recidivist, pentru săvârșirea a două infracțiuni de trafic de persoane în concurs real, fapte prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 și art. 12 alin. (1) și 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în vara anului 2004, prin acte de inducere în eroare, a recrutat-o și a transportat-o pe victima P.A.

spre Turcia, unde intenționa să o exploateze sexual, iar la sfârșitul anului 2005, începutul anului 2006, împreună cu B.D. și J.M., prin înșelăciune și acte de violență, au recrutat-o și a cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R. pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte pe teritoriul Spaniei, după care au vândut-o altor traficanți. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, atât a celor din faza de urmărire penală, cât și a celor administrate nemijlocit în fața instanței de judecată, cu ocazia cercetării judecătorești potrivit principiului libertății de apreciere a probelor în scopul aflării adevărului, instanța a reținut pe baza acestora vinovăția inculpatului. În acest sens a reținut că în luna iunie 2004 prin intermediul lui D.C.

inculpatul a cunoscut-o pe P.A. și în scurt timp inculpatul i-a creat acesteia convingerea că urmărește o relație stabilă, sens în care i-a propus să se căsătorească și să achiziționeze împreună un imobil în care să locuiască. Pentru a obține banii necesari inculpatul P.G.F. i-a propus victimei să se prostitueze în afara granițelor țări sub protecția sa. Victima P.A. a acceptat aceasta situație, urmare activității de inducere în eroare exercitată de inculpat, care a constat în înșelăciunea cu privire la încheierea unei căsătorii și a câștigului unui profit folosit în comun. Astfel, partea vătămată a declarat că „(...) deoarece aveam încredere în el și-l iubeam am crezut în toate promisiunile lui, motiv pentru care am acceptat să merg în Turcia pentru a mă prostitua.

Într-una din zile, o fată pe nume L., care o cunoșteam prin C., mi-a spus să am mare grijă cu G. și să nu cred în toate promisiunile lui, pentru că acesta obișnuiește să promită și altor fete ce mi-a promis și mie și că are relații cu mai multe fete în același timp, printre care una C. din comuna B. (...) deși fusesem atenționată de L., am avut în continuare încredere în G. și am acceptat să merg în Turcia pentru a mă prostitua să facem rost de bani”. La scurt timp după recrutarea victimei, inculpatul a însoțit-o pe aceasta spre Turcia, plătindu-i cheltuielile ocazionate de procurarea actelor de călătorie (pașaport și viză). Astfel, P.A. și P.G.F. împreună cu D.C. și I.L.N. s-au deplasat la Constanța de unde urma să plece în Turcia cu un autocar, împreună cu aceștia urmând să se deplaseze spre aceeași țară și M.M.C., despre care P.A.

știa că este o altă prietenă intimă a inculpatului: Victima a arătat în declarațiile date că în autogara a văzut-o pe M.M.C., despre care L. îmi spusese că este cealaltă iubita a lui G., iar în autocar a stat lângă L., C. a stat singură la mijlocul autocarului, iar G. și C. pe locurile din spate. Inculpatul P.G.F. nu a putut să părăsească Bulgaria, fiind oprit la vamă de autoritățile turce. Faptul că M.M.C. îl însoțea de asemenea pe P.G.F. pentru a desfășura activitatea similară cu cele propuse victimei este demonstrat și de împrejurarea că aceasta a fost oprită la vamă împreună cu cei patru mai sus menționați și deși traficanții au fost întorși de la vamă, aceasta și-a continuat drumul către Turcia împreună cu A. și L., aceste aspecte privind transportul victimei către Turcia de către P.G.F.

rezultă și din verificările efectuate la punctul de trecere al frontierei Vama Veche. La Istambul, cele trei tinere au fost preluate de către cetățeni turci și exploatate sexual victima arătând în declarațiile ei că „timp de aproximativ două luni de zile am fost exploatată sexual de către cetățeanul turc, care încasa toți banii de la clienții pe care mi-i aducea”. Întemeiat pe probatoriul administrat, prima instanță a reținut că fapta inculpatului care în vara anului 2004 prin acte de inducere în eroare a recrutat-o și a transportat-o pe victima P.A. cu destinația Turcia, în scopul exploatării sexuale a acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, prev. și ped.

de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 6578/2001. Instanța a reținut situația de fapt și vinovăția inculpatului, care a recrutat-o și a transportat-o pe victimă în scopul exploatării sale sexuale, prin inducerea în eroare a acesteia, pe baza probatoriilor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de judecată, relevante în acest sens fiind declarațiile inițiale ale inculpatului care se coroborează cu declarațiile date de victimă în faza de urmărire penală, cât și cu actele depuse la dosar în privința încercării a trecerii frontierei de către inculpat. Referitor la încadrarea juridică a faptei comise de către inculpat în vara anului 2004, a reținut aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen.

având în vedere că din fișa de cazier judiciar a acestuia reiese faptul că, prin sentința penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., respectiv lovituri cauzatoare de moarte, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001, acesta fiind însă liberat condiționat la data de 20 ianuarie 2004 cu un rest de pedeapsă de 581 zile închisoare, iar fapta din prezenta cauză a fost comisă în vara anului 2004, pe parcursul executării pedepsei anterioare din care acesta fusese liberat condiționat și a cărei executare urma să înceteze la data de 23 august 2005. Analizând aplicabilitatea art. 61 alin. (1) C. pen.

privind revocarea beneficiului liberării condiționate, instanța având în vedere pericolul social al faptei penale comise de inculpat, perioada de timp scursă de la data comiterii acestei fapte penale, cât și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, reținute în favoarea inculpatului, care prin declarațiile date a avut o contribuție substanțială la identificarea și tragerea la răspundere penală a coautorului B.D., oferind detalii importante cu privire la activitatea infracțională a acestuia urmă, a apreciat că în cauză nu se justifică revocarea beneficiului liberării condiționate pentru restul de pedeapsă rămas de executat de 581 zile închisoare, la care s-a făcut referire mai sus, motive pentru care a menținut beneficiul liberării condiționate acordate inculpatului.

În privința celei de-a doua infracțiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța a reținut pe baza probatoriilor administrate că la finele anului 2005, numita A.O.R. l-a cunoscut pe numitul B.D. în Ploiești, în zona autogării orașului, invitând-o la o cafea, unde a discutat cu aceasta posibilitatea de a-i găsi un loc de muncă în Spania, în cadrul unui restaurant pe care-l administrează în Barcelona. B.D. i-a oferit părții vătămate A.O.R. detalii cu privire la locul de muncă, promițându-i un salariu mare și oferindu-se să o ajute la actele necesare plecării sale în Spania. De față cu partea vătămată, B.D. l-a contactat telefonic pe inculpatul P.G.F. care se afla în Spania și împreună i-au creat convingerea cu privire la siguranța locului de muncă.

Cu privire la acest episod victima declara în faza de urmărire penală că: „(...) la începutul lunii ianuarie 2006, până să obțin pașaportul, în timp ce mă aflam cu D., acesta a sunat în Spania un prieten, pe nume G., pe care mi l-a dat la telefon și mi-a confirmat despre afacerea lui D. și dacă o să mă angajez la acesta nu o să avem probleme, asigurându-mă că este om serios. Având în vedere cele spuse de G., mi-a dat și mai multă încredere în D.”. Despre activitatea de recrutare efectuată de P.G.F. coautorul B.D. a precizat că victima fost convinsă exclusiv de către inculpatul P.G.F. să se deplaseze în Spania pentru a se angaja la un restaurant. Astfel, B.D. a precizat că inculpatul P.G.F. i-a cerut să vorbească personal cu victima A.O.R., pentru a o convinge să meargă în Spania, iar ulterior inculpatul P.G.F.

a precizat că B.D. a trimis-o pe A.O.R. la acesta în Spania, pentru a practica prostituția. Fiind ajutată de către B.D. să-și obțină pașaportul, A.O.R. a fost trimisă de către acesta în Spania, achitându-i-se transportul, aici fiind preluată de către inculpatul P.G.F., care a dus-o într-un apartament pe care-l închiriase și unde se aflau J.M. și concubina inculpatului B.M. În aceeași zi, victima a fost informată de către cei doi cu privire la activitatea ce urma să o desfășoare, respectiv să întrețină relații sexuale cu membrii unui club din localitate, pentru a-și achita cheltuielile ocazionate de ducerea sa în Spania. Întrucât victima A.O.R. a refuzat, inculpatul a agresat-o fizic, „convingând-o” astfel să se deplaseze la club împreună cu B.M.

Partea vătămată se afla pentru prima dată în afara granițelor țării, nu cunoștea limba spaniolă sau alte persoane cu excepția traficanților, nu se afla în posesia actelor de identitate, aspecte care coroborate cu atitudinea violentă a celor doi au condus la determinarea sa de a „lucra” la club. În privința acestui aspect și anume obligarea părții vătămate A.O.R. de a practica prostituția sub constrângerea inculpatului în folosul acestuia și al numitului J.M., partea vătămată a arătat în prima sa declarație că „(...) i-am spus lui G. că nu am venit să practic prostituția, fapt pentru care acesta mi-a dat un pumn care m-a trântit la pământ, iar după ce mi-am revenit m-a pus să mă spăl și m-a obligat să merg la Clubul R. (...), de frică, cu toate eram desfigurată la față, cu ochiul tumefiat aproape închis, am fost nevoită să merg în seara aceea la club (...)”.

Aceste aspecte care pun în evidență activitatea de constrângere a victimei de a practica prostituția în folosul inculpatului și a numitului J.M., au fost recunoscute și de inculpatul P.G.F. în declarația dată de acesta în faza de urmărire penală, care arăta „după ce a venit O. la începutul anului 2006, am așteptat-o împreună cu M. și am condus-o la apartamentul închiriat de mine. După ce A.O.R. s-a stabilit într-o cameră, eu și M. i-am spus că D. are probleme în România și că o să întârzie. I-am spus totodată că va trebui să recuperam banii cheltuiți cu ea și va trebui să se prostitueze într-un club din apropiere”. Fiind nemulțumiți de suma modică pe care victima a câștigat-o în prima seară „de muncă” (mai puțin de 100 euro), inculpații P.G.F.

și J.M. au decis să o vândă unui traficant, pentru a o exploata, discutând în acest sens cu I.I., care a intrat în „posesia” victimei plătind pentru aceasta, această tranzacție fiind descrisă atât de P.G.F. în declarația sa dată în prezenta apărătorului ales, cât și de victimă, care a fost obligată să asiste la toate aceste discuții. În privința acestor aspecte inculpatul P.G.F. a declarat în faza de urmărire penală că: „în prima noapte A.O.R. a câștigat 100 euro, sumă care m-a nemulțumit și am hotărât că în acea dimineață să o dăm altui român contra cost”, iar victima A.O.R. preciza în declarația sa că: „ajungând acasă la G. și M. cu doar 70 euro și desfigurată la față, acesta și-a dat seama că nu o să câștige bani cu mine deoarece nu eram de acord, fapt pentru care a sunat un prieten care a venit după câteva ore.

După o discuție avută între cei doi, am plecat cu prietenul acestuia pe nume I. la Castellon, după care acesta mi-a spus că m-a cumpărat de la G. și va trebui să fac ce zice el pentru a-și recupera banii”, fiind exploatată de către acesta aproximativ o săptămână, după care a fost ajutată de un cetățean spaniol a reușit să fugă, întorcându-se în țară. Întemeiat pe probatoriul administrat prima instanță a reținut că fapta inculpatului care la sfârșitul anului 2005 începutul anului 2006, împreună cu B.D. și J.M. prin înșelăciune și acte de violență au recrutat-o și cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R. pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte în Spania, după care au vândut-o altor traficanți, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane în formă calificată prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001. Instanța a reținut această situație de fapt și vinovăția inculpatului întemeiat pe declarația inițială a inculpatului, care așa cum s-a arătat a recunoscut comiterea acestei fapte penale pentru care a fost trimis în judecată, declarație care se coroborează cu declarația părții vătămate și este susținută probator și de declarația martorului cu identitate protejată, probe ce dovedesc vinovăția sa în comiterea infracțiunii de infracțiunea de trafic de persoane în formă calificată.

În privința stării de recidivă postexecutorie reținută pentru această faptă, a constatat că prin sentința penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98 din 13 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești i s-a aplicat o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 183 C. pen., respectiv lovituri cauzatoare de moarte, pedeapsă a cărei executare a început la data de 24 august 2001, acesta fiind însă liberat condiționat la data de 20 ianuarie 2004 cu un rest de pedeapsă de 581 zile închisoare. Întrucât pedeapsa se consideră executată la data de 23 august 2005, iar fapta penală a fost comisă la sfârșitul anului 2005, adică după considerarea ca executată a primei pedepsei aplicate, instanța a reținut și dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen.

De asemenea, s-a reținut în favoarea inculpatului art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 întrucât prin declarațiile date a avut o contribuție substanțială la identificarea și tragerea la răspundere penală a coautorului B.D., oferind detalii importante cu privire la activitatea infracțională a acestuia din urmă, texte de lege care permit reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă aplicate inculpatului pentru infracțiunile de trafic de persoane reținute în sarcina sa.

La individualizarea sancțiunilor aplicate inculpatului pentru fiecare dintre infracțiunile reținute în sarcina sa, instanța a avut în vedere limitele minime și cele maxime ale textelor de lege încriminatoare, gradul de pericol social al faptelor penale comise de inculpat, modalitatea concretă de săvârșire a acestora, faptul că de la data comiterii faptelor a trecut o anumită perioadă de timp, stare de recidivă postcondamnatorie și respectiv postexecutorie reținute în sarcina inculpatului, dispozițiile mai favorabile ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 constând în contribuția inculpatului la identificarea și tragerea la răspundere penală a alături inculpat, și care permit reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru cele două infracțiuni, cât și comportarea ulterioară a inculpatului, față de care nu s-a început cercetarea penală pentru alte infracțiuni și care s-a integrat în societate.

În raport de toate aceste criterii instanța a apreciat, ținând seama mai ales de gradul de pericol social deosebit al faptelor penale comise de inculpat, de starea de recidivă a acestuia, dar și de dispozițiile legale mai favorabile la care s-a făcut referire anterior, că scopul preventiv-educativ al sancțiunii ce urmează a se aplica acestuia se va putea atinge prin pedepse orientate către minimul special prevăzut de textele de lege încriminatoare, reduse la jumătate potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.

Instanța de fond, având în vedere natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite de inculpat, împrejurările comiterii acestora, cât și circumstanțele personale ale acestuia, a apreciat că se impune a se interzice inculpatului cu titlul de pedeapsă complementară și accesorie pe durata executării pedepsei principale a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat drepturi prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Sub aspectul laturii civile a constatat că partea vătămată A.O.R. nu a solicitat despăgubiri civile de la inculpat astfel cum reiese din declarația dată în fața instanței de judecată.

Instanța nu a dispus în cauză confiscarea sumelor de bani obținute de victima A.O.R. din practicarea prostituției, întrucât aceasta nu a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea acestei infracțiuni, iar în privința inculpatului, aceasta a precizat că deși a fost lovită de către inculpat pentru a practica prostituția și cu toate că de frică fiind desfigurată la față și cu ochiul tumefiat a mers la club, a practicat prostituția, primind suma de 70 euro, aceasta nu i-a fost luată de inculpat, care a preferat să o vândă pentru a-și recupera așa-zisele cheltuieli cu transportul acesteia în Spania, aspect arătat pe larg cu ocazia reținerii situației de fapt. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul P.G.F., care a criticat-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

În esență, a arătat că instanța de fond, în vederea aflării adevărului, nu a dispus audierea mai multor martori, printre care I.I., B.D., D.C. și nici reaudierea părții vătămate A.O.R., precum și a numitelor I.L.N., M.D. și P.C., așa cum s-a cerut prin nota de probatorii depusă la dosar. Pe de altă parte, a arătat că hotărârea primei instanțe este nemotivată, ceea ce întărește concluzia că este și netemeinică. În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii, a arătat că partea vătămată nu a fost asistată de apărătorul desemnat din oficiu la prima instanță, așa cum prevăd disp. art. 44 din Legea nr. 678/2001 pentru victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 și prin urmare, în cauză, s-a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate absolută,fîind incidente dispozițiile art. 197 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. Au fost ignorate și disp. art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că inculpatul P.G.F. nu a avut parte de un proces echitabil, motiv pentru care a solicitat în principal admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. În subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și achitarea inculpatului P.G.F., în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat nu există sau în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., acestea nefiind săvârșite de inculpat. Toate acuzațiile care i se aduc inculpatului sunt nefondate, nesusținute de probele administrate la urmărirea penală și la instanța de fond, având în vedere declarațiile părții vătămate A.O.R., care sunt contradictorii și neconsecvente.

Prin decizia penală nr. 84 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G.F. împotriva sentinței penale nr. 401 din data de 06 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova și obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Curtea a reținut că situația de fapt, astfel cum a fost expusă pe larg de prima instanță, corespunde probelor administrate în cauză, în sensul că inculpatul P.G.F., în vara anului 2004, prin acte de inducere în eroare a recrutat-o și a transportat-o pe victima P.A. în Turcia, unde intenționa să o exploateze sexual, iar la sfârșitul anului 2005 - începutul anului 2006, împreună cu inculpații B.D.

și J.M. (față de care urmărirea penală a fost disjunsă) prin acte de violență, au recrutat-o și au cazat-o în Barcelona pe victima A.O.R., pe care au exploatat-o sexual în cluburi de noapte, după care au vândut-o altor traficanți de persoane. Vinovăția inculpatului a fost dovedită pe deplin pe baza declarațiilor de recunoaștere ale acestuia care se coroborează cu celelalte probatorii administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și cu ocazia cercetării judecătorești și care constau în: declarațiile victimelor A.O.R. și P.A., procesele-verbale și planșe foto întocmite cu ocazia efectuării de recunoașteri după fotografie, procese-verbale de redarea convorbirilor telefonice, declarația martorului audiat sub identitatea I.V., procesele-verbale privind intrările-ieșirile în și din țară ale inculpatului și ale părților vătămate.

De altfel, pentru aflarea adevărului și pentru stabilirea activității infracționale a celorlalți inculpați B.D. și J.M., inculpatul din prezenta cauză - apelantul P.G.F., a avut o colaborare strânsă cu organele de anchetă pe care le-a ajutat la instrumentarea cauzei prin informațiile furnizate, dovadă faptul că în favoarea acestuia au fost reținute disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001. S-a dovedit astfel că inculpatul a avut o contribuție substanțială la identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanelor mai sus arătate, așa încât a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă aplicate acestuia, pentru infracțiunile de trafic de persoane. Așadar, pentru considerentele expuse a apreciat ca neîntemeiată critica invocată de către apărătorii inculpatului că faptele nu există sau nu au fost săvârșite de acesta este neîntemeiată.

Totodată, a apreciat ca neîntemeiată și critica invocată de către inculpat, în sensul că hotărârea primei instanțe este nemotivată întrucât prima instanță a stabilit corect situația de fapt, a administrat suficiente probe, inclusiv audierea părții vătămate A.O.R., care a dat detalii importante și esențiale cu privire la modul în care a fost recrutată și transportată în Spania, unde a fost exploatată sexual de către inculpat. Prin urmare, a apreciat că cererea formulată de apărare în sensul readministrării unor probatorii este neîntemeiată, întrucât nu sunt utile și concludente soluționării prezentei cauze, probele administrate până la acest moment, atât în faza de urmărire penală, cât și cu ocazia cercetării judecătorești, conturează fără echivoc vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Mai mult, a reținut că instanța de fond a dovedit multă înțelegere în soluționarea corectă a cauzei și stabilirea unei situații de fapt care să corespundă adevărului, având în vedere că dosarul a trenat pe rol din anul 2009 până la sfârșitul anului 2012, când a fost pronunțată sentința penală atacată, existând chiar tendința de tergiversare a cauzei prin acordarea numeroaselor termene de judecată. Nici critica invocată privind nelegalitatea hotărârii prin aceea că prima instanță nu a asigurat asistență juridică obligatorie victimelor infracțiunii de trafic de persoane, așa cum prevăd disp. art. 44 din Legea nr. 678/2001, nu a fost primită de instanța de control judiciar, deoarece nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., se referă la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător când sunt obligatorii potrivit legii și nu acestor categorii de persoane. Referitor la tratamentul sancționator aplicat inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, a reținut că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare a fost corect individualizată, fiind respectate toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. La proporționalizarea celor două pedepse aplicate pentru cele două infracțiuni, au fost avute în vedere modul și condițiile concrete în care au fost săvârșite faptele, natura acestora, pericolul concret pe care-l prezintă, dar și elementele ce caracterizează persoana făptuitorului. Acesta a manifestat sinceritate pe parcursul procesului penal, iar în ceea ce privește trecutul său infracțional, la încadrarea juridică a faptelor au fost reținute dispozițiile prev. de art. 37 lit. a) și b) C. pen., privind starea de recidivă postcondamnatorie și postexecutorie.

Primul termen al recidivei l-a constituit pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., cu aplic. art. 73 lit. b) și art. 76 alin. (2) C. pen., prin sentința penală nr. 12 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar. În consecință, a apreciat că atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, pedeapsa aplicată inculpatului corespunde scopului pedepsei astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen. Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.G.F. criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei. Întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen., a criticat decizia, în principal, sub aspectul aplicării greșite a legii în sensul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 44 din Legea nr. 678/2001 prin raportare la art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în opinia inculpatului neasistarea victimelor infracțiunilor traficului de persoane fiind un caz de nulitate absolută ce ar fi impus rejudecarea cauzei de către instanța de fond. Într-un prim subsidiar, a criticat ambele hotărâri sub aspectul greșitei sale condamnări pentru infracțiunea de trafic de persoane întrucât probatoriile administrate nu dovedesc că acesta comis o asemenea faptă, existând un dubiu care îi profită, solicitând achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există. În al doilea subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reducerea cuantumului acesteia, ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și schimbarea modalității de executare în sensul suspendării sub supraveghere a pedepsei ce i se va aplica. Examinând recursul declarat de inculpatul P.G.F. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prealabil analizării motivului de recurs formulat de inculpat, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării recursurilor, în raport de modificările legislative intervenite prin Legea nr. 2/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 385 10 alin. (2) și (2 1 ) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod, prin urmare, verificarea instanței de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege și care au fost invocate în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepție a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu [art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen.]. Legea nr. 2/2013 a impus o nouă limitare a devoluției căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., scopul urmărit, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept. Astfel cum se poate observa, decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 25 aprilie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), ca atare, este supusă casării numai sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc.

pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în cauză. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care nu se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpatul P.G.F. și-a motivat recursul numai oral în ziua judecății, prin apărătorul său ales, care a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs în ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 (al doilea termen de judecată acordat în cauză), încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Totodată, se constată că unul dintre cazurile de casare abrogat în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situație în care criticile recurentului inculpat P.G.F. care deși au fost invocate în cadrul cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., dar vizează, în esență, situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele inferioare și ar fi putut face obiectul analizei din perspectiva pct. 18 al art. menționat, nu mai pot fi examinate de către instanța de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege și în care nu se mai regăsește și eroarea gravă de fapt invocată de inculpat.

Totodată, în realizarea aceluiași scop de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385 9 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, inculpatul a criticat decizia penală pronunțată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată prea mare și neadecvată sub aspectul modalității de executare, în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.F. și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.F. împotriva deciziei penale nr. 84 din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta și suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea vătămată A.O.R., se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2013.