ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4862/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2018 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA) a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, solicitând: anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034; să se constate nelegalitatea Procesului-verbal nr. x/13.11.2017, ce a stat la baza emiterii Deciziei și să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 75 din 14 martie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA), în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă; a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034/28.11.2017 emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 Deva - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Agenția Națională de Administrare Fiscală; a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia anterior menționată; a respins cererea reclamantei având ca obiect constatarea nelegalității procesului-verbal nr. x/13.11.2017; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea contestației cu consecința respingerii acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nelegală, întrucât lipsește motivarea corespunzătoare acesteia, nefiind indicate în concret aspecte care să probeze că societatea reclamantă ar intenționa să ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea.

Invocând art. 6 din Legea 207/2015, susține că este suficient ca pentru luarea măsurilor asigurătorii, doar să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior, întrucât nu există vreo dispoziție legală ce reglementează măsurile asigurătorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că intimata - contestatoare se sustrage, își ascunde sau își risipește patrimoniul, fiind suficient doar să se constate pericolul.

Arată că inspectorii antifraudă au constatat că operațiunile consemnate în facturile emise de societățile analizate ale căror destinatar este, direct sau indirect, societatea A. S.A., nu sunt reale, întrucât nu au fost prestate efectiv de emitenții facturilor, conform celor consemnate în procesul-verbal nr. x/13.11.2017 și nici nu a prezentat dovezi obiective și fără echivoc în justificarea exercitării dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată și a celorlalte cheltuieli, sens în care invocă dispozițiile Capitolului III pct. 17 din Anexa 1 la Ordinul președintelui ANAF nr. 2546/2016.

Consideră că instanța a reținut eronat că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele trebuiau să se regăsească în conținutul actului administrativ și că aspectele din cuprinsul deciziei reprezintă doar o motivare generică, deși elementele concrete de fapt referitoare la rolul reclamantei în lanțul de tranzacționare au fost prezentate rezumativ prin decizia contestată și în mod detaliat prin procesul-verbal nr. x/13.11.2017, care a stat la baza întocmirii deciziei și care a fost menționat în decizie.

Mai arată că, deși pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, aprecierea pericolului este justificată prin raportare la situația financiară a debitorului și comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, așa cum rezultă din prevederile pct. 16 și 17 din Ordinul nr. 2546/2016.

Astfel, arată că actele și faptele care au condus la instituirea măsurilor asigurătorii au fost prezentate în detaliu atât în Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât și în procesul-verbal și că în conformitate cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015, legiuitorul a stabilit ca fiind cazuri excepționale acelea în care există pericolul ca acestea să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Precizează că în timpul controlului desfășurat în perioada 18.10.2016 - 13.11.2017, reclamanta-intimată a fost implicată într-o procedură de fuziune, prin care societatea afiliată B. S.A., aflată în verificări, a fuzionat prin absorbție cu A. S.A. și apoi a fost radiată, astfel încât A. S.A., în calitate de societate absorbantă, a preluat toate activele și pasivele, drepturile și obligațiile societății absorbite. Astfel, au fost efectuate verificări financiar - contabile încrucișate la toate societățile afiliate, constatându-se că societățile implicate emit facturi în cerc, în baza unor situații create artificial, la nici una dintre societățile verificate nefiind puse la dispoziție documente financiar - contabile emise cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că valoarea reală a bunurilor imobiliare nu poate fi reconstituită.

Mai arată că au fost efectuate verificări asupra subcontractorilor antreprenorilor generali, sens în care s-a constatat că toată activitatea de construcții de la achiziții până la realizarea produsului finit a fost supravegheată, coordonată și finanțată de către A. S.A., de regulă prin societăți intermediare din cadrul grupului, iar aceste operațiuni nu îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Consideră că pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului, ar putea avea drept consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Susține că măsura asiguratorie este temporară și prin aceasta nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, arată că inspectorii antifraudă au motivat prin decizie și proces-verbal existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Invocă excepția lipsei de interes a recursului, cu motivarea că decizia contestată a fost emisă la data de 28.11.2017, iar efectele ei au încetat de plin drept la data de 28.05.2018 prin împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, recurenta nefăcând dovada emiterii vreunei decizii de prelungire a măsurilor asiguratorii anterior împlinirii acestui termen.

Pe de altă parte, arată că ulterior controlului în urma căruia s-au emis actele atacate în prezenta cauză, în cadrul unui control inopinat, inspectorii fiscali din cadrul AJFP Arad au verificat în detaliu toate operațiunile economice la care se face referire în procesul-verbal întocmit de către inspectorii fiscali antifraudă, concluzionând prin procesul-verbal nr. x/26.02.2018 că toate aceste operațiuni s-au realizat în condiții legale, fără a se cauza niciun prejudiciu bugetului de stat.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În cauză, reclamanta A. S.A. (fostă Parc Industrial UTA SA) a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_FHD14034; să se constate nelegalitatea Procesului-verbal nr. x/13.11.2017, ce a stat la baza emiterii Deciziei și să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta.

2.1.1. În ceea ce privește excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, excepția lipsei de interes a fost invocată în considerarea dispozițiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"În situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligația să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanția."

Înalta Curte constată că, întrucât instanța de fond a desființat actul al cărui emitent este recurenta-pârâtă, aceasta justifică în continuare un interes în susținerea recursului, demers judiciar pe care l-a inițiat în scopul obținerii unei alte soluții din partea instanței de recurs.

Instanța de recurs nu poate omite nici aspectul că ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii dispuse în condițiile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu operează de drept, respectiv ope legis, pentru a se putea reține lipsa de interes a recurentei-pârâte în susținerea recursului, ci aceasta se face în condițiile art. 214 alin. (1) și (2) din același act normativ, potrivit căruia "(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 211, după caz.

(2) Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către organul de executare silită competent și se comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea."

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportate la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă.

2.1.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 5 - Deva din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a dispus în sarcina societății intimate instituirea măsurilor asiguratorii constând în sechestru asigurator pentru bunuri imobile, în temeiul dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiași articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiași caracter de excepție al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că organul fiscal nu a motivat și nici nu a dovedit existența cazului excepțional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de față, organul fiscal a redat sub titlul "Motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii" aspecte de fapt referitoare la perioada și obiectivul controlului, precum și anumite operațiuni comerciale cu alte societăți, organul fiscal concluzionând că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

În primul paragraf din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se arată că "se dispun măsuri asiguratorii, întrucât s-a constat existența pericolului" de sustragere de la urmărire, de ascundere sau risipire a patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fără a fi indicat niciun element concret care să justifice o asemenea concluzie.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenționa să își ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zadarnici executarea și că aspectele evidențiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanța de control judiciar achiesează la opinia primei instanțe în sensul că aprecierea pericolului nu este subiectivă și că se impune justificarea pericolului prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 și 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

De altfel, chiar recurenta-pârâtă prin cererea de recurs recunoaște că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, dar apreciază că inspectorii antifraudă au motivat prin decizie și proces-verbal existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susținere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x emisă de Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 5 - Deva din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În consecință, sunt nefondate susținerile recurentei Agenția Națională de Administrare Fiscală, care prin recursul formulat a apreciat că decizia contestată poate fi considerată ca fiind motivată în contextul în care elementele ce au stat la baza emiterii acesteia au fost prezentate detaliat prin procesul-verbal nr. x/13.11.2017, care a fost menționat în decizie, textul de lege prevăzut la art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 fiind clar în acest sens.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că măsura asiguratorie este temporară și prin aceasta nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță.

O asemenea susținere este nefondată, întrucât măsurile asigurătorii dispuse au constat în aplicarea sechestului asigurator asupra unor bunuri imobile, dar și mobile, inclusiv mașini-unelte și utilaj, materii prime și materiale, produse finite, bunuri deținute de debitor în proprietate comună cu terțe persoane, conturile de disponibilități și de depozite, sume urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terțe persoane, menționându-se în decizia de instituire a măsurilor asiguratorii că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

Astfel, cum activitatea curentă a unei societăți presupune rulajul unor disponibilități bănești și folosirea bunurilor deținute, este mai mult decât evident faptul că prin măsurile instituite activitatea societății a fost prejudiciată, chiar dacă indisponibilizarea bunurilor nu echivalează cu executarea lor.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 4.639,67 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării și a cererii de preschimbare termen și prezența la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 75 din 14 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2019.